Ce miracol…

Pe eșafod stă și m-așteaptă viața,

Cu ștreangurile puse-n rând,

De aceea merg pe fir întins ca ața,

Echilibrist pe moarte pedalând.

Mă-mbrac și-n clovn câteodată,

În orice număr la nevoie figurez,

Căci viața într-o zi m-așteaptă,

Să fac un salt mortal de la trapez.

Înot mereu pe sub năvoade,

Și am lansări de bumerang,

Târâș mă-ndrept spre eșafoade,

Ca umbra-mi s-o agăț în ștreang,

Să păcălesc pe viață și pe moarte,

Să fiu uitat aicea pe pământ,

Și zilnic să-ntocmesc rapoarte,

Cu toți acei ce intră în mormânt.

Când mângâie cerul miei zburdalnici,

Ori doarme întins pe umeri de zeu,

Sunt liber precum stejarii cei falnici,

Și strig tuturor că ceru-i al meu.

Când freamătă lin cu glas de fecioară,

Iar noaptea se-ascunde de ziuă în ea,

Cu liniștea ei ce în trup îmi coboară,

Strig tuturor că pădurea-i a mea.

Când plânge pământul în lume,

Iar lacrima sa e pe cer curcubeu,

Cu buza uscată pot tuturor spune,

Izvorul cel dulce e numai al meu.

Sunt liber și râd căci dorințe nu am,

Iar casa îmi este oriunde sub stele,

Triluri de păsări se aud de pe ram,

Și strig tuturor: sunt toate ale mele!

Pe cer se-adună nori ca niște cruci, 

Cu răstigniri și cântec de lăută, 

Iar vântu-mi strigă; Să te duci…! 

Că vine moartea coasa să-și ascută. 

Din sat se-aude clopotul cum sună, 

Cu dangăt greu de suflet rupt în două, 

E beznă-n plină zi și parcă tună, 

Din ochii triști cu lacrimi sfinte plouă. 

Purtăm în sân un osuar de visuri, 

Ruine vii din umbre și din dor, 

Iar sufletul prin neanturi și abisuri, 

Își caută un trup să-l aibă-n viitor.

Se clatină pământul sub povară, 

Ne cad din minte triste amintiri, 

Și din adânc se-aude o fanfară, 

Ce cântă strașnic noile psaltiri. 

Pe zidurile nopții cresc icoane, 

Cu chipuri stinse, smulse din tăcere, 

Iar stelele, în tremur și frisoane, 

Se-aprind ca niște candele de fiere. 

În mine duhuri din geneză umblă, 

Ce se aseamănă cu nefilimii, 

Și lângă suflet stau la umbră, 

Ca Învierea să-i aleagă primii. 

Vântul cu tâmplele supte,

Îmi roade-n tăcerile grele,

Și-mi sapă în vechile lupte,

Altare de gânduri rebele.

Și cad peste margini de clipe,

Ca frunza-n amurguri târzii,

Iar inima frântă începe să țipe,

Aici, în aceste grote pustii.

Iar timpul — călău fără milă,

Își frânge securea în mine,

Și curg ca o apă docilă,

Prin râuri din ținuturi străine.

Și-mi cade pe umeri cenușă,

Din visele arse încet de Morfeu,

Și-mi zăngăne-n auz o cătușă,

Cu dangăt de clopot ateu.

Îmi este privirea o rană deschisă,

Spre cerul ce-mi șade la geam,

Iar sângele — o hrană promisă,

Pentru amintirile ce nu le mai am.

Și poate, din marea uitare,

Cândva o să urce un abur subțire,

Să-mi fie sfârșitul o mare,

Cu țărmul topit în iubire.

Și-n urmă să nu fie un nume,

Nici umbră, nici semn pe pământ,

Doar o ploaie măruntă prin lume,

Ca un vechi și nebun legământ.

Iar eu — risipit în tăcere,

Să fiu doar un zvon neștiut,

O șoaptă târzie ce piere,

Pe buza unui ultim sărut.

Prin vene-mi curge iarna ta târzie, 

Cu munții de zăpezi ce-mi stau pe piept, 

Și fiecare-a inimii bătaie știe, 

Că-n primăvara mea tăcută te aștept. 

Ți-am învelit absența în tăcere, 

Cum se ascunde jarul sub cenuși, 

Și orice vânt își ia la revedere, 

Bătându-mi în fereștri și uși. 

De-ai mai veni, n-aș întreba destinul, 

De ce-a zidit atâtea depărtări; 

I-aș bea cu patimă întreg veninul, 

Să-mi otrăvesc dorința de uitări. 

L-am invitat de Crăciun pe Dumnezeu la mine acasă,

Nu am avut nimic bun ce să îi pun pe masă.

Sfidam neîndurător pământul, mângâind cerul…

Speram ca El să mă ierte, ştiindu-mi misterul.

Rupând o bucată de pâine i-am spus:

Mănâncă, acesta este trupul meu de durere străpuns,

I-am dăruit apoi un pahar de vin şi i-am zis:

Bea-l Doamne, acesta este sângele meu de patimi atins.

Am început să-i cânt apoi o doină de jale,

El îmi striga surâzând: - Mai tare, mai tare!

Am vrut să-i ofer un ultim cadou,

Să-L îmbrac cu sufletul meu.

El m-a oprit şi apoi m-a înveşmântat în lumină,

Trăgând  peste cer o divină cortină.

Sute de aripi au năvălit ca un roi de albine,

Şi fiecare pereche zbura cu o parte din mine.

Lâng-o iesle cu prunc m-am trezit reclădit,

Şi cete de îngeri îmi cântau: Crăciun Fericit!

azi am cules
durerea din mine
ca pe flori ofilite
într-un ceas fără secunde.

și-am scris.
atât.
nimic mai mult.
nimic mai puțin.
doar am scris.
Iar lumea a zis:
„E poezie.”

Dar poezia are în bagaj
dureri de cap
pe bandă rulantă
și un diagnostic greșit?

La început, o bătaie în întuneric,

fără nume, fără chip,

doar un ritm care caută formă.

Dintr-o scânteie în carne,

se înfiripă un trup,

din trup se ridică o privire.

Ochii deschiși - două porți prin care lumea intră

și nu mai pleacă la fel.

Copilul atinge și crede.

Tânărul arde și întreabă.

Adultul zidește și pierde,

Bătrânul învață să rămână.

La sfârșit,

nu trupul contează,

nici anii,

ci firul nevăzut

care a legat toate aceste prefaceri

într-un singur „eu”.

O fărâmă de timp, spirit și carne

între atâtea necunoscute…

Viața !

În prag de vară, luna Mai răsare,

Cu straie verzi și flori în sute de culori,

Se simte-n aer parfum de sărbătoare,

Și Cerul e pictat cu aripi de cocori.

La porți se pune ramură de pară,

E Armindenul, semn de rod și spor,

Să apere de rele întreaga vară,

Și să aducă belșug în pridvor.

În căni se toarnă vinul roșu,

Cel proaspăt, amar și tămăduitor,

Să prindă forță și omul și cocoșul,

Și să alunge tot ce-i apăsător.

E timpul când pământul iar tresaltă,

Sub mângâierea soarelui cel blând,

Livezi în floare, fină dantelă albă,

Și zumzet in fiecare fir de gând.

Iar fetele se spală-n zori cu rouă,

Să fie mândre, de-al lor suflet curat,

Căci luna Mai dă viață, lume nouă,

Și vindecă tot ce-a fost însetat.

O lume-ntreagă pare o grădină,

În care viața cântă sub cerul senin,

O lună plină de speranță și lumină,

Un zâmbet cald în sufletul creștin.

Fiecare nume e unic,

Deoarece fiecare zi este bună,

Și fiecare copil e special,

Tu lasă străinii să-ți numere paşii,

Tu lasă-i pe alții să te admire,

Bea cupa plăcerii doar cu vrăjmașii,

Stârnind la tot pasul uimire.

Îmbracă și pielea de oaie-ntre oi,

Dansează-n biserici și pe morminte,

Aruncă în soare apoi cu noroi,

Și fii doar copil, niciodată părinte.

Comandă șampanii, petreceri, dezmăț,

Dă foc la casă și dormi în copac,

Apoi bagă-ți singur gâtleju-n juvăț,

Și trage pe nas cel mai strașnic tabac.

Sunt femeie, literă scrisă-n destin

Cu cerneală vie și gust fin de vin,

În palma îmi arde un vers nerostit

Un alfabet cald, profund, infinit.

Sunt punct și virgulă, pauză, fior

Rima ce leagă tăcerile de dor,

Când râd, aprind paharul ușor

Și vinul devine cuvânt curgător.

Îmi port poezia sub piele, discret

În ochi am strofe, mersul mi-e sonet,

Și-n fiecare cuvânt dau de știre 

Cum viața imi e... dor și iubire.