Bătrânețe

Cu luna în ștreang caut lumina,

Iar noaptea mă împinge din spate,

Mă înăbuș în cer, știindu-mi vina,

Și dezgrop amintiri demult îngropate.

Crinii surâd lângă negre sicrie,

Mintea descarcă epitafe și lacrimi,

Cerul în cartea vieții mă scrie,

La erata cu sfinți fără patimi.

Unduie lebăda-n apă, sub lună,

În amonte vâslește barca iubirii,

Cad la-nvoială c-o biată furtună,

Să spulbere astăzi nunta și mirii.

Vântul îmi smulge umbra din mâini,

Și o aruncă peste ziduri pustii,

Groapa comună îi hrănește pe câini,

Și-n amvonul bisericii cântă stihii.

Pe lespede sparte pașii se frâng,

Timpul, amnezic, încurcă ziua cu anul,

Umbrele nopții se înclină și plâng,

Iar moartea îmi taie curajul, elanul.

Sufletu-mi rătăcit pe soartă dă vina,

Duhurile rele de la trup îl abate,

Cu luna în ștreang tot caut lumina,

Iar noaptea mă împinge din spate.

M-am rătăcit în ochii tăi albaștri,

Și am rămas pierdut pe-o pleoapă,

Dar m-au găsit privirile-ți sihastre,

Iubita mea cu brațele de apă.

Și-am coborât ușor spre gură,

Cu teamă te-atingeam pe piele,

Iar ochii mei în ochii tăi căzură,

Iubita mea cu buzele de miere.

Apoi m-am cufundat în ațipire,

Iar sângele a-nceput să-mi fiarbă,

Pe-o clipă am fost un tânăr mire,

Iubita mea cu coapsele de iarbă.

Și-am plâns pe umărul tău moale,

Sub sânii albi să-mi faci mormânt,

Și ochi să fiu al lacrimilor tale,

Iubita mea cu glezne de pământ.

La începutul lumii aş vrea să trăiesc,

În vârtejurile demonice ale haosului originar,

Să vibrez de o nelinişte universală şi să iubesc,

Orice trăire din neantul stingher şi precar.

Simţirea mea să pâlpâie de acest efort,

De aceste nebunii, văpăi şi negre abisuri,

Să ating infinitul şi să pot să-l suport,

Să ucid întristarea şi să râd peste visuri.

Legile lumii să dispară în interiorul meu,

Şi-n această topire, să mă plictisesc,

Haosul ca o bestie să mă muşte mereu,

Atunci să plâng, dar să râd că trăiesc.

Un apocalips răsturnat, izvorât din aspiraţii,

Cu groază şi bucurii în acelaşi timp,

O întoarcere în haos şi în ale lui senzaţii,

Pe care nu le voi oferi niciodată în schimb.

Hai toamnă, fă-mi frunza de-aramă,

Iarna să-mi bată în suflet cu teamă,

Amurgul fă-l roșu ca văpaia de foc,

Păsări să cânte al meu nenoroc...

Hai toamnă, fă-mi părul galben ca luna,

Din stele apuse împletește-mi cununa,

Zorii să-i verși în ochii-mi albaștri,

Să pot să vorbesc cu sfinți și sihaștri.

Hai toamnă, îngână-mi visarea târzie,

Presoară-mi cărarea cu iasomie,

Cu ploaie să-mi torni un cântec uitat,

Să-l port peste iarnă ca dor legănat.

Hai toamnă, dă-mi vântul să-mi smulgă căința,

Să-mi tremure vocea șoptindu-ți dorința,

Să scriu pe ferestre, cu abur și scrum,

Povești de iubire ce miros a parfum.

Hai toamnă, rămâi în inima-mi stinsă,

Ca fraga uscată, de brumă atinsă,

Să-mi curgă prin vene trecutul tău greu,

Să fiu ca un foșnet pe aripi de zeu.

Hai toamnă, într-o noapte, ca adiere,

Deschide lin ușa și intră-n unghere,

Te-așază la masa cu roade mănoase,

Să mâncăm și să bem cu perdelele trase.

Nu îți dau voie ca să pleci,

Atâta timp cât brațul te mai știe,

Cât umbra ta pe drumuri reci,

Al greierului cânt învie.

Te strig aiurea printre ploi,

Dar nu m-asculți, și stai sfioasă,

Iar cerul frânt sub pașii-ți moi,

Își fulgeră lumina păcătoasă.

Arunci ocheade înspre stele,

Să fiu gelos, să plec acasă,

Sclipirea lor ți-o faci mărgele,

Și-mi pari aievea de frumoasă.

Dar n-am nici cal ca să te fur,

Și nici palat cu împărăție,

Am doar un vis măreț și pur,

Ca tu să-mi fii pe veci soție.

Averi nu am îndeajuns,

De fapt sunt lefter în chimire,

Eu, însă țin în piept ascuns,

Un munte de iubire…

De voi fi fost cândva un nor, 

Sunt azi o crustă de pământ uscat,

Și nu mi-a fost deloc ușor,

Atunci când roada ți-am udat.

De voi fi fost cândva ocean,

Azi sunt deșertul cel arid,

Și ți-am dat hrană an de an,

Acum mă ocolești ca pe un zid.

De voi fi fost cândva pădurea,

Azi sunt doar rădăcini uitate,

Iar mulțumirea ta a fost securea,

Ce m-a ciuntit și zi, și noapte.

De toamnă voi fi fost cândva,

Azi sunt hambarul vechi și gol,

Că n-ai lăsat sămânța-n matca sa,

Ai pus otravă și pârjol.

Îmi legăn iarna care-i numai gheață,

Dar doar o vorbă bună de-ai șopti,

M-aș risipi în tine ca o ceață,

Apoi, fulgerător aș înverzi.

Deschid încet ochii,

În ei-mi bate vântul,

Și iată, mă văd 

Zburând.

Plutind, spintec norii,

Zbor iute, ca gândul,

Pe lună m-așez, 

Cântând.

Pe soare, prin ploaie,

Prin rouă și brumă 

Mă poartă ușor 

Adierea de vânt.

Ș-abia ce-am atins 

Alba norilor spumă,

Când, brusc, m-am trezit,

De pe leagăn căzând.

Nu am visat, nicicând, de-a fi mare poet
Și doar să scriu, și ce las scris, vă-ncăntă,
Cu versul meu, prin care-mi zic povestea
Cu bune, rele, ce-n viață, des, se întâmplă.

Nu m-am gândit, că s-ar putea vreodată
Să pun a mele încercări...în cinci volume,
Dar, când Cel de Sus, Îți e, mereu aproape
Nimic nu-i imposibil, să faci pe astă lume.

Nu știu cât timpul, mai e pe partea mea
Nici, cât muza mă va inspira... și-n viitor,
Dar știu că nu-mi voi irosi... talantul dat
Și-o să rămân, vă zic, un mic

...povestitor.

Voi povesti despre copilărie și satul meu
Și despre dascălii, ce carte m-au învățat,
Despre săteni și-ai mei părinți din Ceruri
Ce sunt icoana sufletului... greu încercat.

Dar cât de multe am, în mintea-mi trează
De scris, de povestit și pus pe rimă-n  vers.
Așa că îndrăznesc, la Domnul Sfânt, să cer
Încă un timp, și-al meu păcat din carte... șters!

Sub lumina blândă a unei zile senine,

În grădina unde speranța se înfiripă,

Se deschid petale de iubire și căldură,

Pe alei de taină unde viața încă pulsează și respiră.

Cei care veghează, ca brazii tăcuți,

Cu mâini de lumină și zâmbet de flori,

Îndrumă pașii obosiți, cu glasuri de crini abia-nfloriți,

Și alinarea curge lin, ca un râu printre izvoare pline de dor.

Boboci și stejari cărunți,

Găsesc în atingere și cuvânt o primăvară nouă,

Învățând că-n fiecare clipă de suferință,

Se poate să înflorească curajul și speranța cea nouă.

Dragostea lor nu se rupe, nu se frânge,

E floare nemuritoare în clepsidra timpului,

Și chiar dacă umbrele trec peste clipele fragile,

Întotdeauna rămâne parfumul cald al grijii.

Și noi, ca frunze ce tremură la adiere,

Învățăm să fim răbdători, să ne lăsăm purtați,

Căci aici, în acest colț de grădină miraculoasă,

Durerea devine floare și speranță.

Lucifer, pețitor al Soarelui cu Luna
Până și diavolul se îndrăgostește
Amesteci adevărul cu minciuna
Transformi orice cuvânt intr o poveste

Înger căzut, în doruri ostenit
Și demonii știu gustul unui zeu
Iubit și blestemat la infinit
Cauți mântuirea rătăcind mereu

Pe malul iazului m-am așezat

Sub un copac cu umbra deasă,

O undiță în larg am aruncat

Și-aștept să pun ceva în plasă

De-acasă am plecat în zori de zi

Să prind un loc mai bun pe baltă,

Am pus o râmă neagră în cârlig

Mă uit atent să văd când pluta saltă

În stânga, dreapta mulți pescari

Ce vor să prindă peștele cel mare,

Gălăgioși în larg se ceartă pescărușii

Iar o combină treieră grâul copt în zare

Pe ceru'albastru fără pic de nor

Se vede soarele strălucitor ce frige,

La umbră beau un ceai răcoritor

Iar guta stă întinsă cu râma în cârlige

Mă uit la nada pusă de pescari

Ca peștele să vină la momeală,

Schimb râma cu bobul de porumb

Și-arunc încet fără să fac greșeală

............................ .

Orele trec fără nicio captură

Și vine seara cu ceva răcoare,

M-aștept ca peștele să tragă

Acum când nu mai este soare

Deodată văd cum pluta umblă

Coboară-n jos și se ridică-n sus,

E semn că nada peștele o gustă

Și-i place, ce în cârlig am pus

Când văd că pluta e sub apă

Înțep rapid să nu îmi scape,

Țin undița puternic între brațe

Și mulinez rapid tăind din ape

Emoția o simt cum mă cuprinde

Și îmi șoptesc, e mic sau mare,

Sunt răbdător, întind și relaxez

Și văd cum sare apa, atât de tare

Ușor, ușor se-apropie de mal

Un crap trofeu, cum n-am văzut,

Îl cântăresc, ținându-l în mincioc

Și-l liberez, după o poză și-un sărut

Seara am revenit voios acasă

Știind ce multe am de povestit,

Și chiar de nu am pești în plasă

Sunt fericit să fiu...pescarul cel vestit!

Din tărâmul ceresc, o lumină coboară,

O poveste sfântă, cu jertfă și glorie.

Un prunc se naște, în iesle culcat,

Fiul lui Dumnezeu, lumii salvat.

Cuvinte de pace și dragoste propovăduiește,

Minuni înfăptuiește, bolnavi vindecă.

Oamenii îl urmează, cu speranță în suflet,

Căci Împărăția lui Dumnezeu e aproape.

Dar ura și invidia îl conduc spre moarte,

Pe cruce răstignit, pentru păcatele noastre.

Trei zile în mormânt, dar moartea nu-l ține,

Învie din morți, biruitor, cu slavă deplină.

Cincizeci de zile petrece cu ucenicii,

Îi învață și îi trimite să propovăduiască Evanghelia.

Duhul Sfânt coboară, Biserica se naște,

Credința se răspândește, sufletele se mântuiesc.

De-a lungul veacurilor, creștinii îl urmează,

Prin cruci și suferințe, dar și cu bucurie.

Căci în Hristos au viața veșnică,

Nădejdea gloriei cerești, lumina nemuririi.

Creștinismul e o poveste de iubire,

De jertfă și iertare, de speranță și mântuire.

E o călătorie spre Împărăția lui Dumnezeu,

Un drum al credinței, al dragostei și al luminii.