Ce să-ţi dau române

Pune-mi pe tâmple amurgul să ardă,

Ca pe-o cunună de spini și rubin,

Lasă-mi tăcerea în piept să se piardă,

Dar nu-mi da iubirea cu gust de venin.

Leagă-mi privirea de steaua târzie,

Frânge-mi din nume tot ce-i lumesc,

Fă din durere o lungă câmpie,

Dar nu-mi da zâmbetul fals, omenesc.

Calcă-mi pe inimă florile toate,

Fă-le cenușă sub pasul tău greu,

Dar lasă-mi iubirea fără de moarte,

Flacăra pură a dorului meu.

Stinge-mi în sânge izvoarele line,

Fă-mi din răsuflet o iarnă târzie,

Lasă tristețea să ardă în mine,

Dar ține-mi iubito dragoste vie.

Rupe-mi din zile lumina curată,

Țese-mi pe umeri cămașa de vânt,

Fă-mă uitării o umbră legată,

Dar spune-mi măcar un cuvânt.

Pe ruguri, iubito, arde-mi iubirea, 

Te uită cum torc fuioare de plâns, 

Cum luna aleargă ferindu-și privirea, 

De la marea de lacrimi ce-am strâns. 

Din lemn de tei făcură-mi tata leagăn,

Și din același lemn eu i-am făcut coșciug,

Am râs cu el o viață întreagă,

Și-am tras din greu la același jug.

Și-mi amintesc când am săpat fântâna,

Și viață am dat la totul dimprejur,

Plângând îmi strânse strașnic mâna,

Și îmi părea că-n el e totul pur.

Pe blânda mamă o iubea nespus,

Și-i oferea crini albi luând-o de mijloc,

Iar ea cu sufletul adânc străpuns,

Zâmbea și-apoi îl săruta cu foc.

Și viața curse ca un râu cu miere,

Cu toate rânduite de-același ritual,

Și le spuneam plângând, la revedere,

Când mă duceam la horă sau la bal.

Acum în leagănul micuț îmi șade fata,

La fel, ne-om înhăma la același jug,

Și din același tei tăiat demult de tata,

Am pus deoparte și pentru-al meu coșciug.

Intră-n pământ amurgul tău,

Sfârșind sub brazdele de lut,

Ai plâns iubito atât de rău,

Și n-am știut!

De dor îmi arde inima mocnit,

Și-am învățat profund a suferi,

Cât mi-am dorit să fiu iubit...

Tu nu vei ști!

Un vânt nebun ţi-ar fi șoptit,

C-al meu amor e prefăcut,

Ai plâns întruna şi-ai jelit,

Şi n-am știut!

Mi-e trupul sfâșiat de pribegie,

Și-am învățat răbdarea a trăi,

Dar cum mi-a fost și o să-mi fie,

Tu nu vei ști!

Intră-n pământ amoru' încins,

Sub flori și ierburi s-a pierdut,

Ce a născut ori ce a stins,

Tu, nu vei ști! Eu, n-am știut!

Nu mai pot vedea durerea,

Ochii-mi triști mereu se-nchid,

Și nu am deloc puterea,

Suferința s-o închid.

Nu mai pot vedea durerea,

Peste tot copii bolnavi,

Doamne, dă-le mângâierea,

Și nu-i fă tristeții sclavi.

Nu mai pot vedea durerea,

Nici în ochii mamei stinse,

Ce își sprijină căderea,

În iluzii necuprinse...

Nu mai pot vedea durere,

Doamne, schimb-o în lumină,

Fă din plâns o Înviere,

Și din jale o ruină...

Nu mai pot vedea durere,

Dar o port, și-o voi purta,

Până când, într-o tăcere,

Tu, pe cruce-o vei lua...

Vino toamnă rupe-mi frunza, 

Primăvara să renasc, 

Galbenă îmi port osânza, 

Dă-mi pământul să îl pasc. 

Haide toamnă, scoală vântul, 

Să mă spulbere din ram, 

Să plutesc ușor ca gândul, 

Și să bat la ploaie-n geam. 

Vino toamnă, lasă ceața,

Să se aștearnă pe poteci,

Să se-ascundă dimineața, 

Printre scurte ramuri reci.

Haide toamnă, rupe clipa,

Să cad lin înspre pământ,

Să mă ducă-n lume-aripa,

Până-mi caut un mormânt.

Vino toamnă, ia-mi durerea,

Ține-o strâns în a ta gheară, 

Și redă-mi iar învierea, 

Prin surata-ți primăvară. 

Se stinge focul vechi din vatra lumii,

Și-n scrum rămâne umbra unui vis,

Pe umeri ne apasă greu străbunii,

Iar moartea ne trimite jalbe-n scris.

Sub pașii lenți se frâng făpturi uitate,

Ecoul lor se pierde-n nesfârșit,

Iar cerul, obosit de nedreptate,

Își varsă stelele pe un pământ rănit.

S-a 'ncimentat tăcerea printre ziduri,

Și nici un glas n-ajunge până-n cer,

Iar moartea s-a 'ncrețit de riduri,

Și tristă-și bate coasa-ntr-un ungher.

Pe străzi, tăcerea curge ca o boală,

Din ochi străini cad lacrimi și oftat,

Toți câinii latră noaptea pe afară,

Căci duhul morții se plimbă ne-ncetat.

Pământul geme sub atâtea cruci,

Iar cerul tace-n semn de neputință,

La porți de case se zăresc năluci,

Ce-mpart scripturi și cer credință.

În piepturi, inimi bat fără de vlagă,

Și de pe umeri îngerii-au fugit,

Căință așteaptă o lume întreagă,

Și-un nou Iisus să fie răstignit.

Ce cauti aici oare

Tu care dai tarcoale

Ai ajuns aici din greseala 

Sau ai fost nevoit sa iesi 

Din a ta viata

Relaxeaza te,putin mai mult

In aceasta casa de zahar

Nu gresesti,deci nu ai cum sa platesti pentru ceea ce ai facut

Nu esti singurul sa stii

Doar unul din milioane de adulti,copii

Insa nu sta prea mult,

Logic ar fi sa stai pana consumi destul

Peretii pot avea ce gust vrei tu

Iar aerul sa miroasa a parfum

Tu decizi,in aceasta casa dulce si satioasa

Dar nu uita

Ca aici nimeni nu e real

Iar usa inchisa ca raul de care iti e frica sa nu intre si sa te sterpeleasca

Va ajunge sa te inchida pe viata

Iar tu vei muri de diabet

Ca altceva nu aveai de facut 

Decat sa mananci din aceasta

Casa de zahar 

Care te face acum sa crezi ca e mai mult nesanatoasa,amara

Tristețea mă apasă 

În depărtările de acasă,

Mă simt clandestină 

Smulsă de la rădăcină.

Molipsită de dor

Sub cerul incolor,

Bântui in noapte,

Lăcrimez în șoapte..

Timpul ce -a rămas 

În ticăit de ceas,

Îl culegeam tacit

Din simțul mocnit.

Îmi zâmbise la fereastră 

Ziua cea albastră;

Mă lepăd de străin 

Spre dulcele cămin.

Cafeaua se răcește încet,

ca o zi care a pornit cu sens

și l-a pierdut pe drum.

Neagră, densă, aproape lucioasă,

ține în ea o lumină stinsă,

o căldură care nu mai știe

pentru cine a fost.

Aburul se ridică o clipă,

subțire, nesigur,

ca o idee bună

abandonată prea devreme.

Se destramă în aerul palid al dimineții,

unde toate lucrurile par

ușor dezordonate cu ele însele.

Cana - albă, ușor ciobită-

este un vas al memoriei minore.

A adunat dimineți succesive,

buze grăbite,

tăceri neterminate.

Stă pe masă ca un martor inutil,

discret,

dar imposibil de ignorat.

Lumina intră oblic,

tăioasă și rece,

ca o explicație prea exactă.

Taie umbrele în fragmente subțiri,

le așază metodic pe podea

și pleacă mai departe,

fără să se întoarcă.

În jur, lucrurile rămân suspendate

într-o ordine provizorie:

scaunul, ceasul, fereastra -

toate par să aștepte

o decizie care nu mai vine.

Timpul nu curge,

se așază.

Cafeaua se răcește definitiv,

cu o demnitate tăcută.

Nu mai cere nimic.

Este ca o promisiune

care nu a fost încălcată,

ci pur și simplu uitată.

Și poate că aici începe dimineața:

nu în gustul amar,

ci în acceptarea lui.

Cerul mi te-a încredințat

ca pe o umbră fidelă,

fără greutate, fără trup,

dar mereu aproape de pașii tăi.

Te voi urma prin dimineți aglomerate,

voi sta pe marginea patului

când oboseala îți cade din umeri,

mă voi așeza între gândurile tale

ca un spațiu pe care nu-l poți umple.

Nu voi cere nimic.

Nu fac zgomot.

Învăț respirația ta

și o păstrez când râsul altora se stinge.

Sunt martorul tăcut al izbânzilor tale,

ecoul care rămâne

după ce ușile se închid.

Te cunosc fără să mă privești,

îți știu fricile înainte să le rostești,

îți număr tăcerile

ca pe niște mărgele rare.

Aș vrea să-ți ating fruntea,

să-ți șterg neliniștea cu o mână adevărată,

dar menirea mea nu e mângâierea.

Te voi însoți până la capătul fiecărei zile,

te voi păzi de zgomotul care te frânge,

voi fi mereu lângă tine —

dar nu te voi putea atinge vreodată.

Sunt... Singurătatea!

Adesea moartea e stăpână
pe cei numiți în șoaptă muritori,
veni-va timpul cu pricină
și din plumb vor crește flori.


Nori de noapte-n cer se suie-
vestitori de vremuri sumbre,
iar din bezna albăstruie
scapă bulgării de umbre.


Ning zăpezi fără de urmă,
întru negru se întorc,
unduind pământul curmă
șerpi cu limbile de foc.


Lung vibrează vocea nopții,
plumb în serenade sună,
istoviți și-aruncă sorții
semănătorii de furtună.


Veni-va timpul cu pricină
și din plumb vor crește flori,
adesea moartea e stăpână
pe cei numiți în șoaptă
muritori.

S-a dat drumul la dezmăţ,

E plină lumea de lepre,

Plecăm spăşiţi cu traista-n băţ,

Şi nici nu ştim de unde vom începe.

Se aude un bocet fără de speranţă,

Şi jinduiri de îngeri păzitori,

Ne atrag păcatele în instanţă,

Şi pierdem dreptul de a fi nemuritori.

Într-un veşnic repaos ne colcăie trupul,

Prăpădul prin suflet străbate,

E plin de demoni pământul, văzduhul,

Dumnezeu, de la noi se abate.

Paşii ni se-ndreaptă spăşiţi către rug,

Mersul lor sună ca toaca în prohod,

Izgoniţi de suflet ne târâm în coşciug,

Caterisiţi alături de întregul sinod.

Mormăie cete de îngeri într-un regret,

Apostolii-şi mărturisesc cu toţii greşeala,

Într-un colţ... Iuda rânjeşte discret,

În ceruri încolţeşte uşor îndoiala.