Se lasă noaptea...

Pentru păsări, pentru fluturi,

Cerul e casă, vântul e zbor,

Pentru tine mii de săruturi,

Sunt al iubirii izvor.

Pentru copaci, pentru o floare,

Pământul e casă, apa e viață,

Pentru tine o îmbrățișare,

E zâmbetul de pe față.

Pentru deșertul ce-n arșiță piere,

Ploaia e viață, ploaia e hrană,

Pentru tine o mângâiere,

Este vindecarea de rană.

Pentru un suflet, pentru divin,

Omu-i creare, virtuți și porunci,

Pentru tine-un destin...

E zămislirea de prunci.

Aş vrea să fiu o urmă pe nisip,

Să mă şteargă apa mării cu-n val,

Apoi să plâng, să râd, şi să strig,

Că tot ce-am trăit a fost în zadar.

Să mă spulbere vântul ca pe un fulg,

Să plutesc peste ruina din mine,

Spini din coroana Domnului să smulg,

Şi c-o plăcere amară să mi-i introduc în vine.

Tu, el sau cei ce mă cunoaşteţi,

Veniţi să mă vedeţi răstignit,

Tristeţi alături de mine să paşteţi,

În clipa din urmă să mă ştiu iubit.

În tihnă apoi să mă îngropaţi,

Şi puneţi-mi în raclă dulci poeme,

Ca-n negru infinit, când voi fi plictisit,

Să mai citesc câte unul din vreme în vreme.

Pe tâmpla lumii curge-o ceară vie,

Topită-n rugi și-n sânge neînceput,

Iar timpul, ca o veche liturghie,

Se zămislește-n trup de nou-născut.

Sub ceruri albe, îngerii bocesc,

Cu aripi roase de-un blestem tăcut,

Iar omul, mândru, poartă chip regesc,

Căci fără el, geneza n-ar fi început.

Pustii altare gem fără lumină,

Din sfinte vase curge doar noroi,

Iar crinii albi sunt murdăriți de tină,

Pe pieptul morților cu ochii goi.

Nici clopotul nu ne mai dă chemarea,

Sunt oase-n ele, nu ecou de stele,

O lume-nfrântă își trage răsuflarea,

Căzând în somnul morții lângă ele.

Spre răsărit se frânge o tăcere,

O umbră vie-n ziduri scrijelește,

Iar din abis, o zeitate cere,

Să îi slujim cu toți orbește.

Îmi torn puțină noapte în cafea,

Și o răcesc c-un cub de lună,

Țin primăvara-n mâna mea,

Și înverzim pădurile împreună.

Mă spăl cu vara pe picioare,

Din sânul toamnei beau amurg,

Iar mintea-mi zboară migratoare,

Înspre locașul marelui Demiurg.

Pictez pe lacrimi milostenii,

Și altoiesc în scorburi trandafiri,

Fac stăvilare împotriva vremii,

Și-ofer comete pentru musafiri.

Vin îngerii la mine în fiecare seară,

Ca aripile să le curăț de păcate,

În mâna mea având o primăvară,

I-am transformat în crini și în mușcate.

Îmi torn puțină ziuă-n ceai,

Și-l încălzesc c-un cub de soare,

Pe primăvară astăzi o chemai,

Dar vara o ascunse sub izvoare.

Ce-o fi acum pe pământ?

Ce vietăți mai mișună prin leșurile oamenilor?

Cum zboară timpul...

Simt cum clipele îmi ies ca firele de iarbă din piept

dar sunt cosite rapid de moarte...atemporalo!

De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?

Lasă-le, să-mi crească din piept, copaci uriași să crească,

să mă unesc cu cerul

să fiu veșnic...

Între zori și amurg...of, câtă suferință se încheagă!

Amarnic se zbate lumea pe creștetul unei zile.

E în zadar...fiindcă vine vremea de coasă.

Și, atunci, îți vine să urli spre toți Dumnezeii...

De ceee m-ați creaaat! Doar pentru o clipă de viață?

Dați-mi o mie de ani...

dă-mi veșnicia dacă mă iubești ca pe Tine însuți.

Curg, mă scurg în pământ, până-n străfund...

Eu, buricul pământului,

ce nebunie!

De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?

Atâtea cozi dau azi din câine,

Încât mirarea-i o ofensă,

Și-atâtea sfaturi s-au dat mâine,

Că azi prostia e imensă.

Atâți rahați pocnesc ca biciul,

Că măestria încet devine-o cale,

Și-ncununat e sacrificiul,

Când bici pocnești și sar fecale.

Atâția surzi ciulesc urechea,

Și drept urmare încep discuții,

Până-i apucă pe toți strechea,

Mergând apoi să îi împace muții.

Atâtea oiști sunt date-n gard,

Încât greșeala e o normă,

Înțelepciunea ține de hazard,

Pe când prostia e enormă.

Acum necinstea-i scrisă-n lege,

'Vopsea' când cumperi bunăoară,

Să nu comiți vreo fărădelege.

Primești de la guvern o cioară.

A trecut încă o zi și noaptea a venit,

Orice om care a muncit,se simte obosit

Iar focul arde, căldura ne liniștește

Unul doarme,altul povestește.

Luna parcă este vie și parcă ne-ar zâmbi,

O stea îi este aproape și parcă iar șopti 

Este o noapte senină,dar cam friguț afară,

Noapte bună,vă doresc pân' ne trezim iară!

Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,

Spre ce continente vei mai merge și de această dată,

Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?

Corabie, corabie...

De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?

De ce nu m-ai prevenit?

De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?

Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?

Cum îl voi umple?

Corabie, corabie...

Erai ușoară ca o vrabie,

Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,

Îmi dau seama că a trebuit să pleci,

Așa ai simțit,

Tot așa ai și socotit.

Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,

Din mai multe cearceafuri velele,

Ți-am atașat chiar și ancoră,

Știu că nu îți va fi ușor,

Oceanul are mofturile lui,

Nu știi la ce să te aștepți,

Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,

Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,

Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,

Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,

Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,

Eu te veghez, te am în suflet,

Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,

Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,

(Pe un ton de ceartă)

Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,

În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,

Dacă așa consideri, este alegerea ta...

Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,

Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."

Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"

Laiva

Rakas laiva, kellut loputtomalta näyttävässä valtameressä,

Mille mantereille menet uudelleen tällä kertaa,

Mikä odottaa sinua seuraavassa määränpäässäsi?

Laiva, laiva...

Mikset kertonut minulle, että pidät purjehduksesta niin paljon?

Mikset varoittanut minua?

Miksi, kun käänsin sinulle selkäni hetkeksi, lähdit?

Kuinka voin tottua siihen tyhjyyteen, jonka jätit minulle?

Miten täytän sen?

Laiva, laiva...

Olit kevyt kuin varpunen,

Toivon, että palaat onnellisempi kuin minne menit,

Ymmärrän, että sinun piti mennä

Siltä sinusta tuntui

Sitä sinä ajattelit.

Olimme rakentaneet sinut niin hyvin, puusta, peräsimestä, kannesta,

Useista purjelevyistä,

Kiinnitin jopa ankkurisi,

Tiedän, että se ei tule olemaan sinulle helppoa,

Merellä on omat päähänpistonsa,

Et tiedä mitä odottaa,

Kun se kiihottaa ja ravistaa sinua joka suuntaan,

Hän vie sinut vain hänelle paremmin saatavilla oleville reiteille,

Kun se on sinulle vaikeaa, kun sinusta tuntuu, ettei sinulla ole mahdollisuutta pysyä pinnalla,

Katso alas, katso kiinnitetty ankkuri,

Ajattele, että kaukaa, jopa tuhansien kilometrien päästä,

Valvon sinua, minulla on sinut sydämessäni,

Et vain ole enää lähelläni näyttääksesi sinulle,

Todellakaan, kuinka paljon yhteytemme merkitsi,

(kiinnostavaan sävyyn)

Voi hyvin, päästä irti, unohda kuka loi sinut,

Kahdessa viikossa emme tulleet edes lähelle,

Jos luulet niin, se on sinun valintasi...

Tiedä vain, että välitän sinusta, siksi rakensin sinut niin hyvin,

Viimeiseksi rohkaisuksi sanon teille: "Et saa pelästyttää myrskyjä, joita kohtaat valtameren ylittäessä. Älä unohda, että myrskyn jälkeen tulee hyvä sää."

Laiva:,,Mitä tekisit? Enkö saa oleskella yhden päivän Rio de Janeirossa? Vain jonain päivänä, siinä on kaikki mitä haluan, sitten palaan luoksesi, lupaan!"

Uscat de atâtea șiroaie de ploaie, 

Cerul din priviri mi-l întunec, 

Ascund soarele sub o șiră de paie, 

Prin întuneric încet să alunec. 

Galben și palid doar toamnă expir, 

Îmi zgârie pielea frunze arămii,

Stoluri de păsări pe boltă înșir,

Din brațele-mi albe se înalță stihii. 

Mutilat de fulgi de zăpadă, 

Injecții cu primăvară îmi fac,

Scot iarna din mine pe stradă, 

Și gheața în ploaie o prefac.

Urma de ieri o îngrop sub boabe de rouă, 

Lumina o storc până curge întuneric,

Orb desenez cu mâinile amândouă, 

Ploaia, toamna, zăpada și cerul feeric. 

Puneți-mi hățuri și căpăstru,

Și în manej loviți-mă cu biciul,

Am să nechez pentru deliciul vostru,

Purtând pe carne sacrificiul.

Mi-e pielea de furtună tăbăcită,

În frunte sunt țintat cu praf de stea,

Pământul plânge sub a mea copită,

Iar vântul șuieră prin coama mea.

Aruncă-mi sacul cu ovăz din iesle,

Și pune-mi o tipsie cu jăratec,

Ca să îmi crească aripi lungi, celeste,

Să pot zbura într-un ținut sălbatec,

Să bat pământul reavăn cu copita,

Cu spume în zăbală să-mi înfrâng trufia,

S-ating în zboru-mi cerul cu aripa,

Și-apoi să-mi car în spate toată herghelia,

Să zbor cu ea în galop peste planete,

Să paștem iarbă de pe Jupiter și Marte,

Și tolăniți apoi, să urmărim comete,

Cum trec la trap, ducându-se spre moarte.

Cumpăraţi, cumpăraţi,

Flori domnilor de le luaţi.

Că îs frumoase, înflorite,

Pentru doamne îs pregătite.

La doamne şi domnişoare,

Oferiţi la toate o floare.

Oferiţii florile în dar ei,

Ca simbol al dragostei.

Doamnei oferiţii un buchet,

Unul frumos şi cochet.

De trandafiri sau lalele,

De crini albi sau orhidee.

Că în fiecare an toţi ştim,

Că de Sfântul Valentin.

Toţi bărbaţii oferă flori,

La doamne, domnişoare şi surori.

Şi aşteaptă multe sărutări,

După ce ei oferă flori.

Le oferă flori în dar la femei,

Ca simbol al dragostei!

Târziu este, copile, plânsul tãu,

Târzii sunt şi pãrerile de rãu!

E prea târziu s-aduci un trandafir

Sãdindu-l lângã cruce-n cimitir!...

E prea târziu acuma sã mai plângi,

Ferindu-ţi ochii-n palma mâinii stângi!

Cu graiul stins, cu-amar, mâhnit de tot,

Aş plânge-n rând cu tine...sã mai pot.

Nu pot nici sã te-aud, nici sã-ţi rãspund...

Dar toatã viaţa m-ai rãnit profund:

La bal, la reuniuni sau la "boutique"

Când te duceai fãrã sã-mi zici nimic.

Dar... în sfârşit, e grea durerea ta

Şi multã vreme-o vei simţi aşa!

Nu doare lutul biciuit de ploi,

Cât ne dor remuşcãrile din noi!

                          ☆

Tu nu ai timp, cât ai dori sã ai,

Nici rost, nici sentimente şi nici grai!

Când nu ai fost ce-ai fi putut sã fii,

Când toate trec, rãmân lacrimi târzii!...