Eli, Eli, lama sabachthani ?

Grăbit este melcul când nu se grăbește!

Zadarnic zâmbește bietul nimeni văzându-l,

Căci melcul molcolm își zice cântul!

Ce repede trece melcul prin viață,

Și totuși lecția lui te învață,

De vrei să-l privești când pe scenă se află!

Copiii îl prind de-a sa casă ce-și cară,

Melcul se-ntreabă mirat ce se-ntâmplă,

E bine totuși că nu-l omoară,

Și-l scot doar puțin din rolul lent ce-l arată,

Își vede de treabă, nici că-i pasă,

Dar e mâncat în final de o barză!

(5 noiembrie 2022 Horia Stănicel)

Ce ești tu viață?

Cea care ne cuprinzi pe toți

Cu frumusețea existenței tale,

Cu-atâtea clipe ce-s doar taine ?

Nu știi decât promisiuni de basm să faci,

Să ne săruți gingaș pe obrăjori,

Ca mai apoi pe cale singuri să ne lași!

S-aduci pe lângă miere și amarul,

Să lași și lacrimile nu doar râsul și nectarul!

Noi bieții muritorii tăi,

Nu știm de ce așa și nu altfel

Vorbim de soartă sau destin,

Nici încotro orfani s-o luăm...

Există rost sau scop pe astă lume,

Când orice-ai face moartea vine?

Ce rost are să viețuiești,

Când toate clipele frumoase-s vis,

Sau efemerul ce amăgește e chipul tău?

Ce ești tu viață dacă treci,

Nu vrei nimic concret să-mi spui!

Și taci și faci și pleci...

Eu nu te cred doar te privesc,

Și mă amuză chipul,glasul ori dansul tău,

Și-ți spun direct,

Minciuna cea frumoasă ești!

(31 august 2023 H.S Irepetabila iubire)

Femeia plânge dacă-i pasă și de nu-i pasă plânge iar,

Sau poate la tv transmit o știre cu subiect amar.

Tu strige-i mâna, să te știe alături, sprijin hotărît,

Că dacă-i spui să nu mai plângă e ca și cum o strângi de gât!

Femeia spune chiar de tace, iar dacă tace nu-i a bine.

Ea are "câteva cuvinte" , toate cinci sute-s pentru tine.

Primește darul și repetă, învață totul pe de rost,

Că-n vorba ei e o magie și de n-asculți îți merge prost!

Femeia, ea aude totul la fel precum auzi și tu,

Dar nu aude niciodată când îi "șoptești" cuvântul "nu".

Femeia are mii de vise, cu tine are doar un vis:

Să faci întotdeauna ceea ce-ai zis, așa cum ai promis!

Femeia care e femeie, e fericită și atât.

Și fără fard, și fără botox, și fără colier la gât,

E fericită doar cu tine și-n anii buni și-n anii grei,

Dar e destul să se-ntâlnească cu alte câteva femei...😉😁

Sunt un om ce uneori mă simt 
Sărac, lipsit de sentimente.

Mă prăbușesc dar mă ridic, 

Si-ncerc să urc mai sus de oponențe.

Atâta-amar, atâta suferință, 
Si mă întreb: dacă exiști, 
De ce mi-e uneori atât de greu să cred, să am credință?!

Oraş falnic milenar,

De la Decebal, Traian.

Severin înfloritor,

E oraşul florilor.

În parc vin acum piticii,

Şi se joacă cu bunicii.

Vin în parcul rozelor,

Că îi miros îmbietor.

Şi pe Dunărea cea mare,

S-au făcut hidrocentrale.

Blocuri multe, şcoli, spitale,

Severinu îi ca o floare.

Ori ce aş spune, ori ce aş face,

Severinul mie îmi place.

Că îi oraşul milenar,

De la Decebal, Traian.

Închis ca-ntr-o carapace

Privesc spre tine-ades;

Cu ochii plini de lacrimi

Suspin, eu tac, iubesc.

Mi-e dor să fii aproape,

Mi-e dor să fii a mea,

Eu rabd...privirea ta

Ce nu o pot avea.

Mi-e scris să rabd,

Mi-e scris să sper,

Iubirea mea încă -i departe

Căci eu tot mai aștept.

M-am căţărat pe culmea disperării,

Privesc jos la viaţa aflată în banal,

Prin prisma neagră a trădării,

Unei fiinţe cu un trist final.

Mai trăiesc pentru că munţii nu râd,

Şi că viermii din mine nu cântă,

Mai trăiesc pentru un singur gând,

Ce-n suflet aprinde o lumină nesfântă.

Din mine totul am lichidat,

Lăsând să se nască absurdul grotesc,

Căci viaţa parşivă m-a trădat,

Jignindu-mă într-un stil pur omenesc.

Nu am avut nici o valoare în existenţă,

Pentru că nu am fost un om nebun,

Numai spre bine am mers cu pertinenţă,

Ocolind a imprevizibilului drum.

Am greşit şi acum sufăr cumplit,

Fiindcă am trăit şi n-am gustat tortura,

M-am otrăvit fiind bun şi cinstit,

Şi cu poveţe mi-am acrit gura.

Am fost bolnav de mi-am lăudat viaţa,

Am făcut-o pentru a nu mă prăbuşi.

De ce să mai aştept dimineaţa,

Când şi-n noapte se poate muri?

O floare îşi dă duhul,

Un suflet se usucă,

Fiori îmi scaldă trupul,

Trăiesc ca o nălucă.

Am pângărit pământul,

Cu a mea călcătură,

Mi-am murdărit cuvântul,

Ce l-am rostit pe gură.

Iar cerul am întunecat,

Atunci când l-am privit,

Şi m-am simţit trădat,

Şi-n suflet umilit.

Îmi este al vieţii fir,

De buruieni strivit,

Cu mintea în delir,

Pe cruce-s răstignit.

Priveşte printre lacrimi,

Priveşte-mă Doamne,        

Aruncă-mă-n patimi,

Şi taie-mi din coarne.

Prea mulţi Doamne, prea mulţi morţi,

Călăuzele tărâmului veşnic au sosit,

Urlete se sparg în negrele bolţi,

Şi ura erupe din toţi cei ce-au iubit.

Lacrimi amare Doamne, prea multe lacrimi,

Ochii se îneacă în oceanul amar,

Nebunia muşcă cu răutate din patimi,

Cade agonic ultima picătură-n pahar.

Prea mulţi Doamne, tineri prea mulţi,

Pe morminte şi biblii au călcat apăsat,

Din cruci şi icoane spre infern au făcut punţi,

Peste care păşesc cu-n triumf spulberat.

Suferinţă Doamne, prea multă suferinţă,

Durerea a ajuns un simţ prea banal,

Trupuri chircite se desprind de fiinţă,

Calvaru-i Pământ, iar Pământu-i calvar.

Prea mulţi Doamne, prea mulţi copii,

Cad ca grâul necopt sub o coasă turbată,

Casele sunt pline de tinere stafii,

Ce-şi petrec copilăria în noapte cu familia toată.

Prea multe Doamne, prea multe păcate,

Trimite-Ţi Fiul să le culeagă spăşit,

I-om face coroană din spini şi-o să-I punem în spate,

Crucea pe care vom scrie că L-am iubit.

Prea mulţi Doamne, prea mulţi morţi,

În fiece casă e doliu, lacrimi, suferinţă,

Opreşte moartea şi iartă-ne pe toţi,

Mai dă-ne o şansă şi multă credinţă.

Suflă din neant un crivăţ câinesc,

Generaţia mea se risipă pe drum,

Cortegii funebre peste tot se zăresc,

Şi mă văd recitit de nepoţi, în postum.

Uitarea îmi ţese o pânză pe creier,

Şi uit cine sunt şi unde trăiesc,

Cu privirea-mi caducă încep să cutreier,

Ceva realist, ceva omenesc.

Şi totul din jur îmi joacă o farsă,

Nevoit mă contemplu în ea,

Mi-e somnul priveghi şi pâine mi-i arsă,

Şi moartea mă aşteaptă după perdea.

Vreau somnul să-l legăn în braţele mamei,

În ochii ei nedumerit să privesc,

Să mă-nchin smerit în faţa icoanei,

Şi să cer pe vecie ajutor părintesc.

Pe celălalt mal al vieţii,

Ca o vită bătută,

În zorii dimineţii,

Şade mama tăcută.

Gândul ei grijile cern,

Pasul ei caută alt drum,

Căci doar instinctul matern,

Ne mai salvează acum.

Vremurile sunt alterate,

Mucegaiul de pâine e trufanda,

Trăieşte cine mai poate,

Şi cine poate lupta.

Teroarea se respiră ca aer,

Somnul e doar aţipiri,

Cu boala în fiecare zi mă încaier,

Durerea o simt la mama-n priviri.

Pe celălalt mal al lumii,

Ca o vită flămândă,

O mamă îşi strigă străbunii,

Undeva în cer s-o ascundă.

Grijile ei se macină-n gând,

Drumul ei cere alt pas,

Fiindcă acum pe pământ,

Doar calea morţii a rămas.

E ceaţă, e frig, nu se vede,

Pământul e orb iar ceru-i pustiu,

Toamna înspre mine purcede,

Şi mă-mbracă în costum argintiu.

Plouă, doar plouă întruna,

Pasărea în cuib stă amorţită,

Iar eu îmbrăţişat sunt cu Luna,

Şi gândesc întomnit la iubită.

Coşuri de case încet  înviază,

Expiră un fum negricios,

E frig şi cred că-i amiază,

Căci toamna-mi pătrunde în os.

E ceaţă, e frig, nu e verde,

Soarele stă ascuns după nori,

Ochiul peste câmp mi se pierde,

Căutând disperat  nişte flori.

E urât, e pustiu, e tăcere,

Copacii spre pământ se apleacă,

Căci vântul începe să zbiere,

Iar Toamna a început să petreacă.