Eli, Eli, lama sabachthani ?
Sămânță am fost și pui de om,
Deși m-aș fi dorit o floare,
Ori doar un simplu și infim atom,
Ce arde veșnic undeva în soare.
Mi-a fost sortit ca să dau roadă,
Pe-ai mei înspre lumini să îi îndrum,
Dar pentru corbi am fost firavă pradă,
Fiindcă am căzut la margine de drum.
Apoi, m-ai aruncat din nou în lume,
Și m-am pierdut trăind printre străini,
În loc stâncos și infectat de ciume,
Și m-am uscat, că n-aveam rădăcini.
Ca șansă ultimă întru a mea salvare,
M-am pustnicit printre creștini,
Dar m-am simțit precum o târâtoare,
Și sufocat am fost de tufe mari de spini.
Tu, nu mi-ai dat pământ Stăpâne,
Să mă înfig în el, să fi-ncolțit,
Și-n clipa ultimă ce îmi rămâne,
Te întreb smerit…De ce m-ai părăsit?
Eli, Eli, lama sabachthani ?
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 26 septembrie 2023
Vizualizări: 666
Poezii din aceiaşi categorie
Degeaba-i primăvară
Degeaba se-ncălzeşte
Şi soarele-i pe cer,
Şi nu mai este ger,
Şi nici omăt pe creste.
Degeaba mierle cântă
Şi pui prin cuiburi cresc,
Şi zarzări înfrunzesc,
Şi iezi se iau la trântă.
Degeaba-i primăvară
Şi peste tot sunt flori,
Şi-s peste tot culori,
Şi e frumos pe afară.
Şi chiar dacă răsună
Glas de cocor întors,
Degeaba-i, n-are rost,
În oameni încă-i brumă.
Cronica frunzei care n-a căzut
Într-o toamnă uitată de ceasuri,
Pe-o ramură șubredă, o frunză-a rămas.
Toți frații ei căzuseră-n șoapte,
Dar ea s-a prins de viață ca de-un ultim glas.
„Ce e cu tine, frunză stingheră?
De ce nu urmezi chemarea vântului mut?”
O-ntreabă codrul, cu vocea-i severă,
Dar frunza tace, neliniștea ei n-a trecut.
Ea visa nu la pământ, ci la cer,
La dansul ce-l poartă norii spre stele.
„De ce să cad într-un humus stingher,
Când pot visa infinituri rebele?”
Vântul o-mbrâncea, dar ea se-ncorda,
Ca o inimă care refuză să tacă.
„Nu sunt făcută să mor undeva,
Sunt frunza ce cerul vrea să-l prefacă.”
Timpul trecu, anotimpuri rotiră,
Frunza rămase, dar ramura ei
Se-ncovoiase sub greutatea firii,
Sub truda de-a ține visul în tei.
„Nu vezi, ești singură, frunză nebună,
Toți au căzut și pământul îi poartă!
Tu stai, dar ce-i asta? Viață? Minciună?
Răzvrătirea ta e o luptă deșartă.”
Dar frunza zâmbea, căci vântul cedase,
Ramura-i plângea, dar ea strălucea.
Ea nu voia glorie, nici să se lase,
Voia doar cerul s-o învăluie-așa.
Și-ntr-o zi, când luna părea să coboare,
Când pădurea dormea în tăcerea cea grea,
Un fulger de aur, cu raze-amăgitoare,
Răpi frunza spre stele, lăsând-o să stea.
N-a mai fost frunză, nici ram, nici pământ,
Doar o urmă de dor în al cerului cânt.
Ea a fost singura care-a sfidat
Căderea, uitarea, pământul uscat.
Și astfel se scrie o poveste nebună
Despre o frunză ce-a vrut să rămână.
Nu pentru slavă, nici pentru sfârșit,
Ci doar pentru visul ce n-a fost trăit.
Să fim buni!
Mă uit în jur si, nu-nteleg,
De unde vine, atâta răutate,
Aș vrea s-adun și, să culeg,
Un mic buchet, de bunătate
Ma rog si, zilnic mă închin,
Și îmi doresc, eu, cu ardoare,
Să văd mereu, Cerul senin,
Și Soarele, cum după nor apare
Dar parcă, a mea ruga zboară,
Și-mi pun mereu o întrebare,
De ce norii, mai rar coboară,
Și nici atunci, nu lasă apa roditoare?
Când mic copil, creșteam în sat,
Îmi amintesc, de cele 4 anotimpuri,
Ca ele azi și, omul s-a schimbat,
Și noi trăim, în rătăcire, alte vremuri
Ne punem întrebări, fără răspunsuri,
Vedem, că tot mai rău, e, pe pământ,
Și ne expunem, permanent la riscuri,
Și nimic sfânt, nu mai e, în cuvânt
Suntem, din ce în ce, mai mândri,
Și lacomi, fără nicio cumpătare,
Cu toții am uitat, să mai fim tandri,
Și uneori chiar mânioși, fără răbdare
Avem cu toții, iubire mare de arginți,
Si ne lipsește, dragostea aproapelui,
Nu știm ce-nseamnă, să fim smeriți,
Avem doar grija trupului și, nu și a sufletului
Cu cel sărac, nu suntem milostivi,
Să-l bucurăm, cât de puțin se poate,
În lumea noastră, suntem captivi,
Și adunăm muncind și, zi și noapte
Vedem cu ochii noștri, nedreptatea,
Și judecăm ușor, cu măsuri diferite,
Si implorăm mereu, Divinitatea,
Să ne ajute și, să-navem suferințe
Nu știm și, nici nu vrem a mai ierta,
Pe cei ce credem, că ne-au greșit,
Și nici să dăm, din pâinea câștigată,
Celor ce-n viață, norocul le-a lipsit
Dacă deschidem, bine, ochii minții,
Vedem în clar, când Sus plecăm,
Cum toți suntem egali, în fața morții,
Nimic material, nici bani, noi nu luăm
Așa că pe pământ, cât mai trăim,
Să nu uităm, să facem fapte bune,
Că doar așa și, nu altfel ne-nbogățim,
Și-n Cartea Vieții, noi vom purta..un nume!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Natalia
Amintiri din copilărie
Fiind cândva copil la sat,
Am cutreierat ulițele în lung și-n lat,
O viață zbuciumată de copilă,
Urcând și coborând a Măgurii Movilă...
Am fost și la prășit și la săpat,
La sfeclǎ, papușoi, la răsărită la furat,
La ferma unde mama mea trudea,
De zori și până noaptea se lăsa-
Acolo unde după ce ea a plecat,
Câinele în fiecare om să o găsească a încercat
Iar uneori dormeam în vie
Și tot cățelul ne ținea companie,
Iar alteori sub cireșul înverzit
Ah, ce multe sunt de povestit!!
A fost o vreme când ne trezeam cu noaptea-n cap,
Să mergem la tutun, la cules, la legat,
O zi întreagă petreceam muncind,
Iar seara ne prindea la poartă jucând,
Am fost la strâns pleavă și paie,
Apoi le căram la dos în căsoaie.
Duminica deseori la nuci mergeam,
Cu mama împreună le strângeam.
Cu bicicleta plecam la strâns buruian,
De la fântână apă cu căldările căram-
În una era apa bună de spălat,
În alta era apa bună de udat,
Din alta luam apă de băut
Și uite că așa copii am crescut.
Poate că atunci, tare demult,
De lucru în sat, era foarte mult
Iar noi nu ne dădeam seama,
Ce fericiți eram ajutând-o mama.
De unele clipe și acum ne amintim cu dor
Păcat, că astăzi tot mai multe sate ale copilăriei noastre mor...
Lucifer
Lucifer, pețitor al Soarelui cu Luna
Până și diavolul se îndrăgostește
Amesteci adevărul cu minciuna
Transformi orice cuvânt intr o poveste
Înger căzut, în doruri ostenit
Și demonii știu gustul unui zeu
Iubit și blestemat la infinit
Cauți mântuirea rătăcind mereu
Așa...nu!
De ce tu crezi că ești mai bun
Decât colegul de lângă tine,
Când cei din jur nu văd nimic
Să fi făcut ceva ce-ți aparține
Mereu repeți că știi ce faci
Și ajutor nu ceri la nimeni,
Greșești dar nu te-oprești
Și vina o arunci pe semeni
Simțim la tine doar mândrie
Pe care o arăți pe unde treci,
Ne spui că tu le știi pe toate
Ne minți și în minciuni te-ntreci
Nu știi ce-nseamnă modestia
Și lauda-i mereu în gura ta,
Te crezi a fi un bun exemplu
Și n-ai ceva vreodat'ați reproșa
Te superi când ți se spune
Că adevărul este doar unul,
Te lauzi numai cu ce fac alții
Și te-npănezi precum păunul
Cu toate-acestea stai pe scaun
Când toți în tine văd o nulitate,
Iar să sperăm într-o schimbare
Există o infimă...probabilitate!
Degeaba-i primăvară
Degeaba se-ncălzeşte
Şi soarele-i pe cer,
Şi nu mai este ger,
Şi nici omăt pe creste.
Degeaba mierle cântă
Şi pui prin cuiburi cresc,
Şi zarzări înfrunzesc,
Şi iezi se iau la trântă.
Degeaba-i primăvară
Şi peste tot sunt flori,
Şi-s peste tot culori,
Şi e frumos pe afară.
Şi chiar dacă răsună
Glas de cocor întors,
Degeaba-i, n-are rost,
În oameni încă-i brumă.
Cronica frunzei care n-a căzut
Într-o toamnă uitată de ceasuri,
Pe-o ramură șubredă, o frunză-a rămas.
Toți frații ei căzuseră-n șoapte,
Dar ea s-a prins de viață ca de-un ultim glas.
„Ce e cu tine, frunză stingheră?
De ce nu urmezi chemarea vântului mut?”
O-ntreabă codrul, cu vocea-i severă,
Dar frunza tace, neliniștea ei n-a trecut.
Ea visa nu la pământ, ci la cer,
La dansul ce-l poartă norii spre stele.
„De ce să cad într-un humus stingher,
Când pot visa infinituri rebele?”
Vântul o-mbrâncea, dar ea se-ncorda,
Ca o inimă care refuză să tacă.
„Nu sunt făcută să mor undeva,
Sunt frunza ce cerul vrea să-l prefacă.”
Timpul trecu, anotimpuri rotiră,
Frunza rămase, dar ramura ei
Se-ncovoiase sub greutatea firii,
Sub truda de-a ține visul în tei.
„Nu vezi, ești singură, frunză nebună,
Toți au căzut și pământul îi poartă!
Tu stai, dar ce-i asta? Viață? Minciună?
Răzvrătirea ta e o luptă deșartă.”
Dar frunza zâmbea, căci vântul cedase,
Ramura-i plângea, dar ea strălucea.
Ea nu voia glorie, nici să se lase,
Voia doar cerul s-o învăluie-așa.
Și-ntr-o zi, când luna părea să coboare,
Când pădurea dormea în tăcerea cea grea,
Un fulger de aur, cu raze-amăgitoare,
Răpi frunza spre stele, lăsând-o să stea.
N-a mai fost frunză, nici ram, nici pământ,
Doar o urmă de dor în al cerului cânt.
Ea a fost singura care-a sfidat
Căderea, uitarea, pământul uscat.
Și astfel se scrie o poveste nebună
Despre o frunză ce-a vrut să rămână.
Nu pentru slavă, nici pentru sfârșit,
Ci doar pentru visul ce n-a fost trăit.
Să fim buni!
Mă uit în jur si, nu-nteleg,
De unde vine, atâta răutate,
Aș vrea s-adun și, să culeg,
Un mic buchet, de bunătate
Ma rog si, zilnic mă închin,
Și îmi doresc, eu, cu ardoare,
Să văd mereu, Cerul senin,
Și Soarele, cum după nor apare
Dar parcă, a mea ruga zboară,
Și-mi pun mereu o întrebare,
De ce norii, mai rar coboară,
Și nici atunci, nu lasă apa roditoare?
Când mic copil, creșteam în sat,
Îmi amintesc, de cele 4 anotimpuri,
Ca ele azi și, omul s-a schimbat,
Și noi trăim, în rătăcire, alte vremuri
Ne punem întrebări, fără răspunsuri,
Vedem, că tot mai rău, e, pe pământ,
Și ne expunem, permanent la riscuri,
Și nimic sfânt, nu mai e, în cuvânt
Suntem, din ce în ce, mai mândri,
Și lacomi, fără nicio cumpătare,
Cu toții am uitat, să mai fim tandri,
Și uneori chiar mânioși, fără răbdare
Avem cu toții, iubire mare de arginți,
Si ne lipsește, dragostea aproapelui,
Nu știm ce-nseamnă, să fim smeriți,
Avem doar grija trupului și, nu și a sufletului
Cu cel sărac, nu suntem milostivi,
Să-l bucurăm, cât de puțin se poate,
În lumea noastră, suntem captivi,
Și adunăm muncind și, zi și noapte
Vedem cu ochii noștri, nedreptatea,
Și judecăm ușor, cu măsuri diferite,
Si implorăm mereu, Divinitatea,
Să ne ajute și, să-navem suferințe
Nu știm și, nici nu vrem a mai ierta,
Pe cei ce credem, că ne-au greșit,
Și nici să dăm, din pâinea câștigată,
Celor ce-n viață, norocul le-a lipsit
Dacă deschidem, bine, ochii minții,
Vedem în clar, când Sus plecăm,
Cum toți suntem egali, în fața morții,
Nimic material, nici bani, noi nu luăm
Așa că pe pământ, cât mai trăim,
Să nu uităm, să facem fapte bune,
Că doar așa și, nu altfel ne-nbogățim,
Și-n Cartea Vieții, noi vom purta..un nume!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Natalia
Amintiri din copilărie
Fiind cândva copil la sat,
Am cutreierat ulițele în lung și-n lat,
O viață zbuciumată de copilă,
Urcând și coborând a Măgurii Movilă...
Am fost și la prășit și la săpat,
La sfeclǎ, papușoi, la răsărită la furat,
La ferma unde mama mea trudea,
De zori și până noaptea se lăsa-
Acolo unde după ce ea a plecat,
Câinele în fiecare om să o găsească a încercat
Iar uneori dormeam în vie
Și tot cățelul ne ținea companie,
Iar alteori sub cireșul înverzit
Ah, ce multe sunt de povestit!!
A fost o vreme când ne trezeam cu noaptea-n cap,
Să mergem la tutun, la cules, la legat,
O zi întreagă petreceam muncind,
Iar seara ne prindea la poartă jucând,
Am fost la strâns pleavă și paie,
Apoi le căram la dos în căsoaie.
Duminica deseori la nuci mergeam,
Cu mama împreună le strângeam.
Cu bicicleta plecam la strâns buruian,
De la fântână apă cu căldările căram-
În una era apa bună de spălat,
În alta era apa bună de udat,
Din alta luam apă de băut
Și uite că așa copii am crescut.
Poate că atunci, tare demult,
De lucru în sat, era foarte mult
Iar noi nu ne dădeam seama,
Ce fericiți eram ajutând-o mama.
De unele clipe și acum ne amintim cu dor
Păcat, că astăzi tot mai multe sate ale copilăriei noastre mor...
Lucifer
Lucifer, pețitor al Soarelui cu Luna
Până și diavolul se îndrăgostește
Amesteci adevărul cu minciuna
Transformi orice cuvânt intr o poveste
Înger căzut, în doruri ostenit
Și demonii știu gustul unui zeu
Iubit și blestemat la infinit
Cauți mântuirea rătăcind mereu
Așa...nu!
De ce tu crezi că ești mai bun
Decât colegul de lângă tine,
Când cei din jur nu văd nimic
Să fi făcut ceva ce-ți aparține
Mereu repeți că știi ce faci
Și ajutor nu ceri la nimeni,
Greșești dar nu te-oprești
Și vina o arunci pe semeni
Simțim la tine doar mândrie
Pe care o arăți pe unde treci,
Ne spui că tu le știi pe toate
Ne minți și în minciuni te-ntreci
Nu știi ce-nseamnă modestia
Și lauda-i mereu în gura ta,
Te crezi a fi un bun exemplu
Și n-ai ceva vreodat'ați reproșa
Te superi când ți se spune
Că adevărul este doar unul,
Te lauzi numai cu ce fac alții
Și te-npănezi precum păunul
Cu toate-acestea stai pe scaun
Când toți în tine văd o nulitate,
Iar să sperăm într-o schimbare
Există o infimă...probabilitate!
Alte poezii ale autorului
Paşi moi se aud de nicăieri…
Paşi moi se aud de nicăieri,
Te-ntorci şi-n jur e albastru,
Dezamăgiri îţi curg din rana ce-o porţi,
Nefiresc dar totuşi mai iubeşti.
Paşi moi se aud de nicăieri,
Te-ntorci şi adie doar vântul,
Lacrimile-ţi cromează obrajii pierduţi,
În iubiri ucise de sunet de harpă.
Paşi moi se aud de pretutindeni,
Te-ntorci şi în jur sunt doar eu,
Venit să-ţi alin durerea cu cântec,
Să-ţi îngrop supărarea în sterpe pământuri.
Paşi moi se aud cadenţat …
Ne-ntoarcem şi-n jur totu-i sihastru,
Se văd stoluri negre plecând,
Lăsând urme de negru şi albastru.
Paşi moi se aud de nicăieri,
Mă întorc şi în jur e albastru,
Dezamăgiri îmi curg din rana ce-o port,
Nefiresc, dar totuşi te mai iubesc.
Când voi scăpa...
Când voi scăpa de lanțuri Doamne,
La mâini să nu mai simt cătușa,
Să cad ca frunza peste toamne,
Iar viața să-mi deschidă ușa?
Și stau plecat, cu părul ud,
Și rumeg frunzele de dud,
Mătasea-mi crește pe sub piele,
De teamă mă-nvelesc cu stele.
Și mult aș vrea să plec, să zbor,
Dar aripile-mi sunt mereu tăiate,
Spre-un iad lăuntric tot cobor,
Cărând dezamăgiri în spate.
Când voi scăpa de juguri Doamne,
Să nu mai trag ca boul de pripas?
Învie-mi sufletul ce astăzi doarme,
Căci numai cerul mi-a rămas.
Îmi croncăne un corb la geam,
Crezând că-i moartea, am deschis,
Însă eram eu, și-n cioc țineam,
Coșciugul meu cu semnul interzis.
Aș vrea să scap de tot ce n-am nevoie,
De firea mea umană și de viață,
Să fiu un fulg ori picătura ploii,
Și veșnic să trăiesc în țări de gheață.
Am început să mă topesc
Am început să mă topesc,
Deși atât de multă ceară am,
Şi curg torent, și absent privesc,
Cum lacrimile vieții bat în geam.
Am început să mă topesc,
Deși fitilul mi-i deja cenușă,
Şi ard intens, și absent privesc,
Cum flăcările îmi bat la ușă.
Am început să mă topesc,
Și curg în picuri pe-al tău trup,
Căci aș dori să te trezesc,
Să ne iubim neîntrerupt.
Am început să mă topesc,
Iar ceară nu mai este în stup,
Deși aș vrea să mai trăiesc,
Topindu-mă, încet, încet mă duc.
Am început să mă topesc,
Şi mă adun din candelabru,
O altă lumânare să clădesc,
Să-mi pâlpâie la cap macabru.
Copilăria
Te uită copile cum pleacă,
Cum intră amintirea-n trecut,
Hai du-te acuma la joacă,
Cât încă nu-i totul pierdut.
Aleargă afară prin ploaie,
Soarele plimbă-l în lesă,
Poartă-l pe Luna bălaie,
Și lasă-l la o altă adresă.
Urcă-n copaci și fluieră-ți frica,
Aleargă pe frunze ca vântul,
Cu greierul împacă furnica,
Și învârte mai tare pământul.
Bea apă din râu și ciubere,
Ia curcubeul și fă-ți-l hamac,
Rupe-n pădure sinistra tăcere,
Să sune întruna ecoul buimac.
Te uită copile cum pleacă,
Cum intră vremea-n trecut,
Hai du-te acuma la joacă,
Că încă nu-i totul pierdut.
Orbul din Ierihon
De ce m-ai vindecat Iisuse?
Căci mi-ai dat patimă şi chin,
Când văd acum că cele spuse,
Sunt pline de urât şi de venin.
De ce m-ai vindecat Lumină?
Să văd în jur că fratele e trist,
Că omul şi oculta sa creştină,
S-a înfrăţit cu antihrist.
De ce m-ai vindecat Hristoase?
Să văd războaie în tot locul,
Şi-n oameni suflete răutăcioase,
Ce nu le curăţă nici chiar potopul.
De ce m-ai vindecat Tu, Doamne?
Şi-mi laşi puterea de-a vedea,
Cum omului îi cresc demonic coarne,
Şi-ncepe apoi cu Tine a se lupta.
Adună Doamne urâtul de prin lume,
Şi fă, ca-n ochii mei să îl absorb,
Iar jertfa mea apoi să se rezume,
În faptul de-a rămâne veşnic orb.
Iarna
Peste codri toamna trece,
Lasând frunze moarte-n urmă,
Alungată de-un vânt rece,
Şi de norii plini de brumă.
Ceru-i cenuşiu, şi-i frig,
Din el cad fulgi albi şi mici,
Stau pisoii strânşi covrig,
După sobă la bunici.
A îmbrăcat pământul haina,
Cea pufoasă, albă, moale
I-a croit-o Zâna Iarna
Din fulgi, ţurţuri şi petale.
Au ieşit copii afară,
Trăgând săniile-n sus,
Şi din strâmta ulicioară,
Au făcut un derdeluş.
Unii mai cuminţi şi buni,
Omul de zăpadă fac,
Îi pun ochii din cărbuni,
Şi-n loc de palton un sac.
Alţii bulgări construiesc,
Fac muniţii din zăpadă,
Inamicul îl pândesc,
Şi-l atrag în ambuscadă.
Negreşit războiu începe,
Zboară bulgări de omăt,
Iară una dintre cete,
A început să dea-ndărăt.
Soarele cu faţa albă,
Ascuns după norii grei,
Aruncând o rază caldă,
Râde-n hohote de ei.
Paşi moi se aud de nicăieri…
Paşi moi se aud de nicăieri,
Te-ntorci şi-n jur e albastru,
Dezamăgiri îţi curg din rana ce-o porţi,
Nefiresc dar totuşi mai iubeşti.
Paşi moi se aud de nicăieri,
Te-ntorci şi adie doar vântul,
Lacrimile-ţi cromează obrajii pierduţi,
În iubiri ucise de sunet de harpă.
Paşi moi se aud de pretutindeni,
Te-ntorci şi în jur sunt doar eu,
Venit să-ţi alin durerea cu cântec,
Să-ţi îngrop supărarea în sterpe pământuri.
Paşi moi se aud cadenţat …
Ne-ntoarcem şi-n jur totu-i sihastru,
Se văd stoluri negre plecând,
Lăsând urme de negru şi albastru.
Paşi moi se aud de nicăieri,
Mă întorc şi în jur e albastru,
Dezamăgiri îmi curg din rana ce-o port,
Nefiresc, dar totuşi te mai iubesc.
Când voi scăpa...
Când voi scăpa de lanțuri Doamne,
La mâini să nu mai simt cătușa,
Să cad ca frunza peste toamne,
Iar viața să-mi deschidă ușa?
Și stau plecat, cu părul ud,
Și rumeg frunzele de dud,
Mătasea-mi crește pe sub piele,
De teamă mă-nvelesc cu stele.
Și mult aș vrea să plec, să zbor,
Dar aripile-mi sunt mereu tăiate,
Spre-un iad lăuntric tot cobor,
Cărând dezamăgiri în spate.
Când voi scăpa de juguri Doamne,
Să nu mai trag ca boul de pripas?
Învie-mi sufletul ce astăzi doarme,
Căci numai cerul mi-a rămas.
Îmi croncăne un corb la geam,
Crezând că-i moartea, am deschis,
Însă eram eu, și-n cioc țineam,
Coșciugul meu cu semnul interzis.
Aș vrea să scap de tot ce n-am nevoie,
De firea mea umană și de viață,
Să fiu un fulg ori picătura ploii,
Și veșnic să trăiesc în țări de gheață.
Am început să mă topesc
Am început să mă topesc,
Deși atât de multă ceară am,
Şi curg torent, și absent privesc,
Cum lacrimile vieții bat în geam.
Am început să mă topesc,
Deși fitilul mi-i deja cenușă,
Şi ard intens, și absent privesc,
Cum flăcările îmi bat la ușă.
Am început să mă topesc,
Și curg în picuri pe-al tău trup,
Căci aș dori să te trezesc,
Să ne iubim neîntrerupt.
Am început să mă topesc,
Iar ceară nu mai este în stup,
Deși aș vrea să mai trăiesc,
Topindu-mă, încet, încet mă duc.
Am început să mă topesc,
Şi mă adun din candelabru,
O altă lumânare să clădesc,
Să-mi pâlpâie la cap macabru.
Copilăria
Te uită copile cum pleacă,
Cum intră amintirea-n trecut,
Hai du-te acuma la joacă,
Cât încă nu-i totul pierdut.
Aleargă afară prin ploaie,
Soarele plimbă-l în lesă,
Poartă-l pe Luna bălaie,
Și lasă-l la o altă adresă.
Urcă-n copaci și fluieră-ți frica,
Aleargă pe frunze ca vântul,
Cu greierul împacă furnica,
Și învârte mai tare pământul.
Bea apă din râu și ciubere,
Ia curcubeul și fă-ți-l hamac,
Rupe-n pădure sinistra tăcere,
Să sune întruna ecoul buimac.
Te uită copile cum pleacă,
Cum intră vremea-n trecut,
Hai du-te acuma la joacă,
Că încă nu-i totul pierdut.
Orbul din Ierihon
De ce m-ai vindecat Iisuse?
Căci mi-ai dat patimă şi chin,
Când văd acum că cele spuse,
Sunt pline de urât şi de venin.
De ce m-ai vindecat Lumină?
Să văd în jur că fratele e trist,
Că omul şi oculta sa creştină,
S-a înfrăţit cu antihrist.
De ce m-ai vindecat Hristoase?
Să văd războaie în tot locul,
Şi-n oameni suflete răutăcioase,
Ce nu le curăţă nici chiar potopul.
De ce m-ai vindecat Tu, Doamne?
Şi-mi laşi puterea de-a vedea,
Cum omului îi cresc demonic coarne,
Şi-ncepe apoi cu Tine a se lupta.
Adună Doamne urâtul de prin lume,
Şi fă, ca-n ochii mei să îl absorb,
Iar jertfa mea apoi să se rezume,
În faptul de-a rămâne veşnic orb.
Iarna
Peste codri toamna trece,
Lasând frunze moarte-n urmă,
Alungată de-un vânt rece,
Şi de norii plini de brumă.
Ceru-i cenuşiu, şi-i frig,
Din el cad fulgi albi şi mici,
Stau pisoii strânşi covrig,
După sobă la bunici.
A îmbrăcat pământul haina,
Cea pufoasă, albă, moale
I-a croit-o Zâna Iarna
Din fulgi, ţurţuri şi petale.
Au ieşit copii afară,
Trăgând săniile-n sus,
Şi din strâmta ulicioară,
Au făcut un derdeluş.
Unii mai cuminţi şi buni,
Omul de zăpadă fac,
Îi pun ochii din cărbuni,
Şi-n loc de palton un sac.
Alţii bulgări construiesc,
Fac muniţii din zăpadă,
Inamicul îl pândesc,
Şi-l atrag în ambuscadă.
Negreşit războiu începe,
Zboară bulgări de omăt,
Iară una dintre cete,
A început să dea-ndărăt.
Soarele cu faţa albă,
Ascuns după norii grei,
Aruncând o rază caldă,
Râde-n hohote de ei.