Așa...nu!
De ce tu crezi că ești mai bun
Decât colegul de lângă tine,
Când cei din jur nu văd nimic
Să fi făcut ceva ce-ți aparține
Mereu repeți că știi ce faci
Și ajutor nu ceri la nimeni,
Greșești dar nu te-oprești
Și vina o arunci pe semeni
Simțim la tine doar mândrie
Pe care o arăți pe unde treci,
Ne spui că tu le știi pe toate
Ne minți și în minciuni te-ntreci
Nu știi ce-nseamnă modestia
Și lauda-i mereu în gura ta,
Te crezi a fi un bun exemplu
Și n-ai ceva vreodat'ați reproșa
Te superi când ți se spune
Că adevărul este doar unul,
Te lauzi numai cu ce fac alții
Și te-npănezi precum păunul
Cu toate-acestea stai pe scaun
Când toți în tine văd o nulitate,
Iar să sperăm într-o schimbare
Există o infimă...probabilitate!
Poezii din aceiaşi categorie
INCEP
Incep a scrie aceste versuri
cernand o lacrima .
Plang in asternut ca o femeie inselata de barbat ,
Insa eu am fost inselata de viata.
As fi vrut sa-si fi cerut scuze,
dar si-a pus cureaua la pantaloni,
in picioare pantofii de calcat suflete neocrotite,
Palaria ca un domn de afaceri si a plecat,
Lasand in urma tot ce nu se poate repara de oameni .
E o piesă cu versuri random:)
În vârf de carieră asta numesc high
Vă place all green-u asta numesc lime
Nimeni nu credea în mine,nimeni nu mă susținea
Nu-mi vedeți potențialul da pot să devin o stea
Ai crezut că m-am lăsat,nu dispar așa ușor
Sunt o pasăre de noapte,și acum aș vrea să zbor
Ai mei au fost lângă mine,nu știu ce înseamnă dor
Da nu te pot minții,uneori aș vrea să mor
Chiar de mă fac de râs,încerc rapid să trec peste
Știți atâtea secrete și nici nu le-am dat de veste
Aveți atâtea figuri,nu suntem la geometrie
Zici că-s magician,dintr-o sută,fac o mie
Разве плохо быть волком? (Редакт. версия)
Разве плохо быть волком?
Разве плохо быть волком?
Ты не один, хоть все и считают тебя одиноким,
Ты певец, белой дамы певец её призывая лучезарный венец.
Разве плохо быть волком?
Ты не раб, ты свободен, хоть в рабстве и держут,
Клетка ничто, в душе летающий беркут.
Разве плохо быть волком?
Голос ужаса порыв, луна взойдет, услышав твой призыв,
В темноте что стеной, мира где последний обрыв.
Разве плохо быть волком?
Когда весь мир одни собаки, ты полон спокойной отваги,
Когда стая к стене тебя прижала, ты стоишь, собака бы сбежала.
Разве плохо быть волком?
В дыхании пару ты силы находишь,
Весь мир горит в аду, а ты даже не стонишь.
Sânge alb
În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,
Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,
Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,
O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.
Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:
- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,
Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,
Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,
C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.
Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,
Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată
Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,
Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,
Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,
Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,
Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...
Am zâmbit, dar nu era... nici mort, nici vis, nici mascaradă!
Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,
Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...
Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?
O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?
-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,
Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.
Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,
Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,
Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,
O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.
Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,
Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!
Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,
Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,
Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,
Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.
Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,
Şi-am rostit c-o voce rece:
- Cine eşti, tu, spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,
De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,
Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,
Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?
Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,
Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!
Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,
Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,
Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,
Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...
Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a
Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...
Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,
De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,
C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe
Ce licori ori ce otravuri... să mă schimbe pe vecie,
O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,
Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...
Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,
Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,
Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,
Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,
Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,
Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.
-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fară iris și pupilă,
Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,
Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.
Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele
Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!
Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!
-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?
Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?
Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?
Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.
De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată
Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?
Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,
Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,
Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,
Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,
Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,
Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!
Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,
Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,
Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,
Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.
Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,
Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.
Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,
Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,
Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,
Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.
Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată!
-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?
Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,
Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...
Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...
Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:
-Este sângele meu alb!
-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,
Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,
Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,
Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,
Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,
Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.
- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,
De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,
Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.
Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!
Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!
Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,
Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.
Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,
Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...
Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,
Și-l beau tot și dintr-o dată!
Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...
Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,
Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,
Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...
Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,
Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,
Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,
Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,
Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.
-Stai așteaptă, așteaptă, așteaptă o strigai de multe ori...
Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!
Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,
Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,
Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,
Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.
Nu eram din lumea lor...
Nu eram din lumea lor!
Mult, multe!
Mult am umblat pe-acest pământ
Ca simplu călător,
Și simțul niciodată nu mi-a spus
Ai grijă, ești un muritor
Și cât de multe am văzut
Cu ochii minții,
De-ar fi posibil, le-aș povesti
Acolo Sus, la un taifas cu sfinții
Iar zilnic multe rele mai aud
În lume întâmplate,
Zvonul l-aș vrea neconfirmat
Dar din păcate...sunt adevărate
Multe am învățat prin școli
Și-am răsfoit și-o carte,
Și-acum când linia o trag
Văd că-s aici..nu prea departe
După ce multe-am adunat
Greu le-nțeleg pe toate,
Iar universu-mi e necunoscut
Că mintea mea mai mult...nu poate!
Zăpadă în Martie
Luna doarme pe cerul adâncit
Vântul iernii însfârșit s-a potolit.
Dar ciorile zboară în abisul poticnit,
Și lumea se poate să se fi sfârșit.
Zăpada în Martie mă cheamă,
Ca pe o prințesă de aramă.
Curgându-i roade din ochii plini de teamă,
Rămânând veșnic un tablou în ramă.
Brusc, viscolul începe să distrugă,
Suflete ce n-au mai încetat să fugă.
Iar Luna dormea cand lumea începuse să se scurgă,
Crezând că se face ziuă…
Ce nătângă!
Alte poezii ale autorului
La muncă!
Merg pe-o stradă foarte-ngustă!
Pașii-mi spun să mă grăbesc,
Dar nu pot e pojghiță de gheață,
Frică-mi e să nu alunec, s-o pățesc
Am în mâna dreaptă un baston,
Să-mi ajut piciorul stâng la mers,
Care doare, c-a fost rupt..pardon,
Și acum, n-am alta cale de ales
Las frigu-afară și urc iute în birou,
Unde așteaptă dosare spre soluționare,
Le analizez pe toate și scriu în stilou,
Ziua deplasării, pentru o verificare
La serviciu suntem, mereu aglomerați,
Dar ne dăm silința și nu amânăm,
Muncim în echipă făr' a fi stresați,
Tot ce-avem în lucru, iute procesăm
Oameni cu idei, ne cer ajutor,
Strict pe-a noastră competență,
Știm că ei, sunt al nostru viitor,
Și-i consiliem, cu multă prudență
Unii investesc, pentru-a produce,
Bunuri de consum și alte servicii,
Alții fac comerț, cu diverse produse,
Și unii și alții, vor să aibă beneficii
Zilnic se afirmă, sunteți birocrați,
Și corupți cu toții, fără deosebire,
Însă cred și spun, suntem tehnocrați,
Și da, hoția e o boală, fără lecuire
Speranța, e în oamenii onești, cinstiți,
Care sunt mulți și nu pot fi păcăliți,
De cei puțini ce-n viață-s necinstiti,
Și care cu siguranță vor fi..pedepsiți!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Primul pas!
Pe tine te privesc și-mi placi,
Când mulțumită îmi zâmbești,
Iar când sunt supărat mă-mpaci,
Și cred în sinea mea că mă iubești
Te-am întâlnit în facultate,
Când învățai în amfiteatru trei,
Și am simțit cum inima îmi bate,
Cand ochii tăi, au dat de-ai mei
Atunci nu am știut din ce motiv,
Căldura m-a cuprins deodată,
Nu mă știam a fi hipertensiv,
Nici rușinos, când văd o fată
Desigur erau semne de iubire,
Pe care nu le-am mai trăit,
Și-n minte mișuna fără oprire,
Dorința fericirii ce mi-a lipsit
A doua zi curaj eu mi-am făcut,
Să-i spun că s-a aprins ceva în mine,
A râs, dar am văzut că i-a plăcut,
Cand am rostit..ea bate pentru tine
Așa mi-am întâlnit eu dragostea,
Pe băncile unde învățam carte,
Și de atunci continuăm povestea,
Și-s fericit lângă a mea...jumate!
IIsus!
Oare de ce omenirea a dorit,
Ca Tu să fii pe cruce răstignit,
Când pe pământ ai fost trimis,
Să mântuiești și nu să fii ucis
Fecioara preacurata te-a născut,
In locul sfânt, doar de magi știut,
Capii vremii au vrut să te omoare,
Dar ai scăpat, fugind peste hotare
Mulți copilași născuți au fost uciși,
Crezând că printre ei te vei găsi,
Și nu știau că spre Egipt, Tu ai plecat,
Din Betleem, de magi fiind salvat
Călătoria a fost una destul de grea,
Și Tu ai îndurat, spre a înfăpui lucrarea,
Așa cum Tatăl Cel Ceresc a hotărât,
Și multe ai mai îndurat, de lume ocărât
Pe drumul dus, întors și mai apoi,
Minuni s-au întâmplat cu cei în nevoi,
Pe mulți în suferință i-a vindecat,
Iar drept răsplată, ei l-au condamnat
Mulți au dorit să-l ducă la pieire,
Zicând că face mult rău la omenire,
Dar adevărul era că pierd din putere,
Și sunt împiedicați, oameni să-nșele
Trădarea s-a făcut printr-un sărut,
De Iuda dat, pentru arginți vândut,
Și de la Ana la Caiafa a fost purtat,
Și în mod josnic judecat, crucificat
Sentința dată a fost la răstignire,
Pe cruce-ntins, legat și pironire,
Când apă însetat, epuizat El a cerut,
Oțet și fiere i s-a dat pentru băut
Durerea l-a răpus și duhul și l-a dat,
Fiind în peștera cea rece îngropat,
Intrarea cu o piatră grea a fost blocată,
Și paza de soldați romani asigurată
Minunea s-a produs, IIsus a Inviat,
La Cer cu slavă mare s-a înălțat,
Și șade Sus la dreapta Tatălui,
Veghind ca noi să nu cadem pradă..
păcatului!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Poliția e cu noi!
M-am sculat de dimineață
Și-am plecat întins la piață,
Vreau spanac de la băbuțe
Dar spanacu-i...în dubițe!
Intră polițistu-n clasă
Să descopere drogați,
Insă conștiința-l lasă
Că sunt fiii...de bogați!
Sunt copoi comunitar
Și vă fac la toți dosar,
Care vindeți doar verdețuri
Fără a avea pe ele...prețuri!
Cu gândul la ea...mama!
Spre cer noi am trimis mesaj
Cu destinație pe Domnul Sfânt,
Unde s-a dus și mama noastră
Când s-a-nălțat de pe pământ
Sperăm că n-am greșit adresa
Și un mic semn noi să primim,
Până atunci cu toții ne rugăm
Și numele ei sfânt îl pomenim
Gândul ne duce departe-n timp
Spre clipe minunate și amintiri,
Ochii de lacrimi ni-s inundați
Și ne-nțelegem doar din priviri
Mereu ne strângem pe-acasă
De mama nu suntem așteptați,
Tristețea este în casa noastră
Și-a dispărut mirosul de cârnați
Cândva, erau bucate peste tot
Cu care mama fericită ne servea,
Și să rămână întotdeauna calde
Cu grijă, cu un ștergar le-acoperea
Acum mai toate nu-s la locul lor
Prin curte, beci și-a ei cămară,
De-avem nevoie de ceva ni-i greu
Iar viața fără ea a devenit povară
Abia acum realizăm ce este mama
Și cât de mult ea astăzi ne lipsește,
Iar pe moment avem o mică teamă
Să nu o supărăm, când ea de Sus..la noi privește!
Fulgul!
Mi-a bătut un fulg în geam
Ca să-mi spună este iarnă,
I-am deschis și l-am poftit
Poate vrea să stea pe pernă
Trist pe mine m-a privit
Și mi-a șoptit la ureche,
Că nu-i place la căldură
Și doar frigu-i e pereche
Scuze mi-am cerut la el
Și i-am zis să mă aștepte,
Să cobor Om bun să-l fac
Îndrăzneala să-mi accepte
Iute am luat ceva pe mine
Și pe trepte am alunecat,
Am privit în stânga, dreapta
Însă fulgul meu...era plecat!