Strigăte

Strigăte

 

Afară-i iarnă, frig

În casă-i cald și bine

Se-adună toți la masă

Nu uită să se-nchine

 

Copiii merg la joacă

Au zâmbete senine

Se umple casa toată

De glasuri cristaline

 

Nimic nu îi apasă

Toți râd cu voioșie

Nu știu că a lor casă

E-o coală de hârtie

 

Se-aude-ntâi un muget

Urlând fuge pământul

Se scutură icnind

Strigăte cară vântul

 

Se năruie trosnind cutiile fragile

Căzând au pustiit familii și cămine

Hoția le-a zidit din furturi inutile

Le pasă de nimic, le pasă doar de sine

 

Le-a luat mintea și sufletul arginții

Îi strigă din țărână și părinții

Din cer strigă cu lacrimă toți sfinții

Îi strigă din ruine urma vieții

 

De strigătul pământului nu-i doare

De strigătul copilului ce moare

De strigătul părintelui cu jale

Doar setea de putere nu mai moare

 

Nu uitați! Hoția, indolența și corupția omoară! Poezie dedicata victimelor cutremurului din Turcia produs in 6/Feb/2023 


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Silvian Costin poezii.online Strigăte

Data postării: 14 februarie 2023

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 1535

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Condamnare

Și totuși te iubesc

Deși curge tăcerea scuturându-se veșted

Lăsând să umble norii lacomi înghițind lumina

Plouă călcând ascuțit peste albastrul fraged

Gândul sihastru înecându-se risipit în visare

 

Și-atunci te-am alungat

Umbra norilor mei să nu-ți atingă strălucirea

Conturbând incolor minunea roșului aprins.

Deschisă-i calea spre oriunde infinit

Liber să-ți fie zborul către înaltul viselor

 

Și-atunci lipsind cuminte am căzut

În brazda plugului tristeților bolnave

Înțeapă acele sădite în adânc

Răsar speranțele mințind emoționale

 

Și-atunci plutesc fără prezență abdicând

Coboară zâmbetul sub limite vitale

Planează pașii fără urmă absentând

Un călător între hotare abisale

 

Și-atunci privind spre răsărit totul e strâmb

La judecată sunt chemat pentru eroare

Nevinovat pledează sufletul plângând

Fără iubire e deja o condamnare

Mai mult...

Arde

Fugind nebun de urma soarelui ce arde

La umbra norului mă stinge loc pustiu

Adăpostindu-mă de zilele uscate

Mă udă lacrima cărându-mi dor târziu

 

Cerul se umple de lumini plutind în noapte

Dar numai una-mi arde inima sclipind

Pătrunde-n vise inventând o realitate

Steaua departe, prea deprte strălucind

 

Privirea-nchide amintirile sub pleoape

Arzând retina cu imagini dogorind

Convoacă-n taină amăgirile deșarte

Pornind furtuna umblă cugetul dormind

 

Arzând cuvintele ce-au vrut să fie șopte

Le-aștern pe pagina tăcerilor mințind

Cenușa timpului scutindu-le de fapte

Între coperțile trecutului murind

 

Rămâne sufletul strivindu-se de poate

Caută sufletul pereche stăruind

Uită că timpul furișându-se va arde

La poarta umbrelor ajunge ispășind

Mai mult...

Și-am să iubesc

Am auzit deja destul despre iubire

Precum un înger e descrisă-n poezie

Plutind frumos se-arată-n vis, o amăgire

Acea minune-i des respinsă și nu-i bine

 

De te-a atins ține-o adânc ascunsă-n tine

Să n-o arăți, vor crede mulți că-i o stafie

Doar prin legende-a apărut ființă vie

N-au înțeles probabil ce-i o poezie

 

Pare o molimă ce schimbă totu-n tine

De te-a atins ești condamnat pe mii de zile

În realitate-aduce zâmbet, bucurie

E despre oameni când e vorba de iubire

 

Cu toate aste-am să iubesc același nume

Și-am să iubesc până  iubesc-ul mă supune

Am să iubesc cât o să fie-această lume

Și-am să iubesc până sfârșitul va apune

 

Și-am să iubesc chiar dacă-mi arde totu-n cale

Și-am să iubesc până iubesc-ul nu mai doare

Am să iubesc la nesfârșit fără hotare

Până ce soarele apus nu mai răsare

 

Și-am să iubesc pân-am să pier de dor, de jale

Și-am să iubesc până la ultima bătaie

Și-am să iubesc până ce oasele n-au carne

Chiar dacă tot ce-am să iubesc îmi dă uitare

 

Dar ce păcat, iubirea-i des o crudă farsă

De ești iubit poate atunci să ai speranță

Un te iubesc nu mai prezintă importanță

Nu știe sufletul săracul de ai șansă

Mai mult...

Elegie

Cândva am scuturat, nisip de pe picioare
S-a scurs apoi tăcut, încet, inima-n mare
Valu-a spălat trecut, la înecat în sare
Se plimbă suflet mut, stingher în așteptare

Dezbracă-te de ieri și-mbracă-te cu mine
Prinde-mi inima azi să n-o strivească mâine
Lacrima-mi ia din zbor cu rosii buze-aprinse
Topeşte-mă în brațe să mă golesc de lume

Deschide seara-n șoapte, aprinde-o-n foc de inimi
Uită de toți si toate și cautămă-n tine
Aruncă-n mine suflet, să-ți dau etern iubire
Ești peste tot și-n toate dar nu te pot cuprinde

Răsari în vis de noapte, pătrunzi până în sânge
Două cuvinte ard, se sting făr-a te-atinge
Pribege-n vânt zburate speranțe de hârtie
Împins de realitate, mă-ntorc în amintire

Soarele nu mă arde, desculț nu simt zăpada
De mai trăiesc acum tu să-mi aduci dovada
Sentința mă condamnă să te iubesc degeaba
În loc de fericire dragostea mi-e otrava

În versuri scriu poeții ce dulce e iubirea
Uitat-au oare-a spune ce-amară-i amăgirea?
Strivind cuvinte calde răsar vorbe deșarte
Tu te transformi în vis eu ma transform în șoapte

Mai mult...

Unde e

Unde sunt ochi-aceia blânzi fără de nori

Sufletul bun, focul aprins, lumina caldă

Unde e inima pictată în culori

Au dispărut, toate s-au dus plecate-n grabă

 

Unde sunt eu?, unde esti tu?, ce sa-ntâmplat?

Unde-am ajuns?, unde-am greșit?, ce mai contează?

Mă plimbă dorul printr-e nori neîncetat

Vorbim puțin și tot mai rar, tăceri mă ceartă

 

Unde mai pot să te zăresc zâmbind din nou

Când te-ai ascuns, unde-ai pitit inima caldă

Unde sunt brațele să-nchidă-n ele dor

Topind toți demonii, ferid suflet să ardă

 

Unde sun stelele când noaptea-mi dă fiori

Cu ochi-nchiși una plutind în vis se-arată

Mă luminează suflet tandru până-n zori

Când mă trezesc vreau să adorm, poate mă iartă

 

Unde-am săpat să-ngrop iubirea cresc doar flori

S-au înecat de-atâta lacrimi curse-n șoaptă

Le-am întrebat de știu cărarea către doi

Și mi-au răspuns: „unde ai inima plecată”

 

Unde te-ai dus tu sufletul trist atins de dor

Din amintire te hrănești nutrind speranță

Unde e îngerul  ce-antins aripi de zbor

Unde-am ajuns, ce m-a răpus, unde mă poartă

Mai mult...

Placida liniște

E liniște

Noaptea visează în cameră

Patul doarme tăcut

Singurătatea mă strânge în brațe

Încuibă sub plapumă rece

 

Spre dimineață liniștea strigă

Ecoul lovește asurzitor

Ochii se crapă de ziuă

Curg râuri în liniște

Nu aude nimeni fierbinte

 

Pornesc către rutină

Merg pașii căzuți în visare

Timpul se pierde-n amintire

Liniștea șterge prezență

Stabilit în absență plutesc

 

Seara mă-ntorc în tăcere

Deschid caietul cu gânduri

Apuc de mână creionul

Șoptindu-i durerea apasă

Vopsește pe liniștea albă

 

Cuvinte se-adună rănite

Nu sunt rostite, nu sunt simțite ….. nu sunt

Și-atunci le-nchid între coperți și cad

Noaptea se furișează în cameră

O așteaptă liniștea tăcut

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

My dad's princess

I always was my dad's princess,

My dad's girl,

But now something is diffrent

And we always fight.

 

I used to be my dad's girl,

A model in every photo,

A perfect princess from every movie i was watching,

And a singer every time i hearded a song.

 

I was always my dad's princess,

Everyone said out loud

And i laughted in his arms

Until now, we always fight.

 

I always was my dad's princess,

Like a queen who waits the crown,

But in my path its a hole

and I'm still falling down.

 

I always was my dad's princess,

He always used to read me stories

About castells, kings and princess,

But in one day, he randomly stopped.

 

I always was my dad's princess,

But now, the person i know is gone 

And I'm fighting with a stranger

Who still thinks he is my dad.

Mai mult...

Zile goale - mozaic cotidian

S-au inchis portile iadului

Pentru cei ce gresesc la ordinea zilei

Intentionat...

Raul se zbate alaturea de noi

Oamenii isi poarta dusmanie la tot pasul

Iar dragostea e un concept de mult uitat

Daca e sa fie ceva adevarat...

Minciunile se scurg pe buzele noastre

Ca mierea florilor de mult ofilite

Ne iluzionam reciproc pana la loc comanda

Si traim viata derulata cu telecomanda.

Ce zile goale...

Mai mult...

O viață cu de toate

Eu n-am crescut, cum, alţi copii,

În puf se deşteptarã;

Dar am avut şi jucãrii

Şi parte de-o chitarã.

 

Eu, am fost, eu! Nimic mai mult!

Nici n-aş fi vrut sã fie!

Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu

De tot ce mi-a dat mie!

 

Avut-am parte de pãrinţi

Şi de copilãrie.

De unde nu... eram pribeag

Sau mort, sau... cine ştie!...

 

Nu am pierdut pe drumuri, nopţi,

Nici zile, prin spitale;

Şi-ntotdeauna mi-au plãcut

Cântãrile corale.

 

Cãci, şi biserica din sat

Mi-era atât de dragã!

Şi-atât de multe amintiri

De vremea ei, mã leagã!

 

Cã parcã şi acuma vãd

Cum se deschide uşa,

Şi cum apare, surâzând,

În pragul ei, mãtuşa!

 

Pe moş' Petreanu, cum venea,

Scoţându-şi pãlãria,

Pe Bunu', pe bunica mea

Şi pe sora Maria!...

 

Cum sã nu vreau, acele vremi

Ca ochii-mi sã le vadã?

Dar timpul le-a acoperit,

Cu ani şi ani, grãmadã!

 

Ai mei nu au avut averi

Dar, m-au purtat în şcoalã;

Şi, de acasã n-am plecat

Nicicând cu mâna goalã.

 

Super-talente n-am avut,

Nici aer de vedetã,

Decât cã, dupã ce-am crescut,

Mi-au luat o bicicletã.

 

De hoţi şi de linguşitori,

N-am dus vreodatã lipsã;

La fel, cum soarele de nori,

Şi luna, de eclipsã.

 

Dar, Dumnezeu de sus, mi-a dat

Atunci când mã rugasem,

Mai mult decât am meritat,

Sau, decât Îi cerusem.

 

Mã-ntrebi care e gândul meu

Şi scopul meu, anume?

De-a-i mulţumi lui Dumnezeu,

Cã sunt şi eu pe lume...

 

Cã-n mâna Lui, e mâna mea,

Cã nu am a mã teme,

Cã-n zorii vieţii m-a chemat

Şi m-a gãsit devreme.

 

Mai mult...

E bine...

 

Întruna calul hățul roade,

Toamna scuipă cu omizi,

Plâng sirenele-n năvoade,

Că pescarii-s prea timizi.

 

Trag peretele pe mine,

Ca-nceput să-mi fie frig,

Nu mi-a fost nicicând mai bine,

Și de fericire strig.

 

Soarele îmi mută umbra,

Însă eu rămân inert,

Fluturii se dau de-a tumba,

Și mă cheamă la concert.

 

Ah ce vreme, ce haram!

Curge mană de pe cer,

Vreau să dorm dar somn nu am,

Beu și mânc ca un boier.

 

Haina nu mă mai încape,

Cimitirul simt aproape,

Trag pământul peste mine,

E de bine, e de bine !

 

Mai mult...

Ochiul

Într-un lotus de ceață
gândul se risipește,
val după val,
până când doar tăcerea rămâne.

Cine sunt?
Un zâmbet agățat de o clipă,
o umbră ce sărută lumina.

Mai mult...

ОБИТАНИЕ...

Тело — дом души.

Не крепость — временное жильё

с окнами, запотевшими от мыслей,

с дверью, скрипящей от сомнений.

 

Я живу здесь…

и не всегда понимаю:

хозяйка я

или гость,

задержавшийся дольше срока.

 

Иногда в этих стенах светло:

в моём смехе,

в чужом тепле,

коснувшемся осторожно имени.

Тогда дом дышит шире,

потолки уходят ввысь,

а трещины

ложатся линиями судьбы, а не изломами.

 

Но бывает и так —

тишина оседает пылью

на подоконниках дней.

Внутри

тесно от невысказанного.

Слова мечутся кругами,

как звери в клетке,

и сердце бьётся

о рёбра —

ищет выход.

 

Я учусь жить бережно.

Не хлопать дверью,

не разбивать зеркала правдой.

Я расставляю внутри

источники света —

воспоминания,

лица,

простые «ты рядом».

 

Тело помнит всё.

Каждое прикосновение —

гвоздь или крыло.

Каждый страх —

сквозняк,

застрявший в проёмах.

 

И всё же…

этот дом — мой.

Со всеми углами,

неровными стенами

и окнами, в которых

видно больше, чем хочется.

 

Я открываю их.

Пусть ветер.

Пусть боль.

Пусть жизнь заходит без стука.

 

Душа

не создана для закрытых комнат.

 

И если однажды

придётся уйти —

я хочу оставить этот дом

тёплым.

Светящимся.

 

Как будто здесь

действительно

жили.

 

P.S. Tema acestui poem a rezonat în sufletul meu dintr-o discuție cu oameni frumoși la suflet și gând. Versurile au îmbrățișat mai ușor emoțiile anume în limba rusă. Punctez, limba rusă nu este limba maternă.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍