Străini prin viață!
Mă uit atent în jur, nu pot să cred
Că e din nou final și început de an,
Și ca și voi mirat și eu mă-ntreb
Sunt zilele mai scurte, decât știam?
Văd peste tot mulțimile-n mișcare
Și cum unii pe lânga alții trecem,
N-avem timp de vreo îmbrățișare
Nici cu acei pe care îi cunoaștem.
Străini am devenit în țara noastră
Și nu mai suntem hotărâți români,
Am devenit ca florile din glastră,
Ce se usucă făra apa, de la stăpâni
Venim acasă din lumea-ntreagă
Pe unde noi familii, ne-am făcut,
Să trecem pe la rude și ființa dragă
Care cândva pe toți, ea ne-a născut.
În țară revenim mai rar de sărbători,
Cu daruri multe și încarcați de dor,
Dar am uitat de-a noastre trei culori,
De sângele și holda sub cerul fără nor.
Avem în suflet multă recunoștința
Pentru a noastră țară românească,
Și-n inimă purtăm o aprigă dorință
Ca nația română, să se trezească.
Grăbiți suntem și timp n-avem
Pentru o faptă bună pe pământ,
Cu toate că simțim și ntelegem
Că toți vom fi chemați la...Sfânt.
Vă-ndemn să fim cum scrie-n carte
Să semănăm iubire pentru-a culege,
Din pomul vieții unde-am pus fapte
Că viața trece și coasa uneori....alege!
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Zugun
Data postării: 1 februarie 2023
Vizualizări: 817
Poezii din aceiaşi categorie
Ultimul loc
Într-o lume cu fețe ce se schimonosesc,
Unde iubirea este o monedă de schimb,
Femeia e un vis rupt între dorințe
Și păreri uitate, ce nu mai sunt de mult sublime.
Se întreabă, cu privirea plină de lacrimi negrăite,
Dacă merită să rămână, să rătăcească prin umbrele iubirii,
Sau să plece, să renunțe la o umbră de speranță,
Când inima-i bântuită de mângâierea altora,
Dar nu de cea a celui ce ar trebui să-i fie alături.
În fața oglinzii, nu se recunoaște,
Cu obrajei pătrunși de mângâierea altor îmbrățișări,
Așteaptă, ca o mare nemărginită,
Să fie văzută în tot ce este –
Dar nu în ochii lui, nu în mâinile lui.
El își întinde brațele către alte vise,
Lăsând-o să înoate singură în marele ocean
Al neîmplinirii și al dorințelor neîmpărtășite.
Ea nu cere a fi adorată,
Nu vrea să fie un trofeu, nici o regină pe un tron,
Dar vrea să fie primul gând în dimineața lui,
Să fie iubită nu ca un obiect, ci ca un univers viu,
În care el să aleagă să rămână,
Să nu caute în altele ceea ce ea poate oferi,
Nu pentru că e mai bună, ci pentru că este ea.
Societatea, cu legile ei mute și adânci,
Nu o tratează ca pe o femeie întreagă,
Ci o judecă prin prisma unui cont de rețele
În care pozele sunt mai valoroase decât sentimentele,
Iar cuvintele au doar rolul de a consuma minute,
Nu de a construi o lume de înțelegere și adâncire.
În această lume, ea se pierde între femei,
Nu pentru că nu ar fi destul de mult,
Ci pentru că este învățată că nu poate fi niciodată îndeajuns.
Iar el… el își trăiește zilele în echilibru precar,
Iubește multe, dar niciodată nu o iubește pe ea,
Nu în profunzimea acelei iubiri ce clădește un sanctuar,
Ci într-o dragoste ușoară, ce poate fi împărțită
Cu oricine altcineva – un trofeu temporar,
Un zâmbet adus pe o față străină, un gest ușor,
Iar ea rămâne mereu ultimul loc, un punct uitat,
Într-un colț de dorință stinsă, neîmpărtășită, pierdută.
Dar adevărul este că nu trebuie să fie așa.
Femeia nu este o linie de așteptare, nici o marfă pe raft,
Nu trebuie să își dovedească valoarea prin lipsa unui loc,
Ci să își ceară locul acela în inima celui ce promite,
Nu pentru că ea cere, ci pentru că merită.
Pentru că ea este mai mult decât o alegere printre multe,
Mai mult decât un loc gol în programul altora,
Ea este esența unei iubiri pure, neîmpărțite,
Un punct de echilibru în marea zbuciumată a lumii.
Dar dacă nu înțelegem acest adevăr,
Vom rămâne mereu la marginea iubirii,
Unde femeile nu ajung niciodată primele,
Ci doar ultimele, uitate în vârtejul nepăsării.
Și va fi o lume tristă, în care nici un suflet nu va înflori,
Pentru că iubirea, cea adevărată, nu poate să trăiască decât acolo
Unde este respect, nu doar dorință sau alegere.
Nărav de cioară
Printre culori atrăgătoare
De produse -alimentare
O cucoană forfotea
Cu puradeii după ea.
Negricioși,cu muci la nas
O urmau pas cu pas,
In șirag aliniați
Milogeau înfometați..
Cu obrazul ca de smoală,
Cu fuste largi in poală,
Cu zorzoane aurite
Iscodea sub veșminte..
Șterpeli o ciocolată,
Ce -o pitulă îndată
Sub port de camuflaj;
Hoție -n ambalaj..
Cu tupeu și dibacie,
Șireată -n pălărie,
Ciordea tot felul,
Isprăvindu-și țelul....
Captivă -n flagrant
Se lamenta exorbitant!!?
Jinduia compătimire,
Depănând cu pătimire..
E timpul iertării!
Ce buni prieteni am fost odată
Când mult mai tànăr eu eram,
Încredere-am avut în oameni
Trădarea pe atunci nu o știiam
Ne întâlneam pentru distracții
Găsind prilejuri pentru asta,
Ce bucurie mai aveam în suflet
Când masa o-ntindea nevasta
În jurul mesei abia-n-căpeam
Dar se găsea loc pentru fiecare,
Gustam și un pahar de băutură
După atâtea feluri de mâncare
Tot timpul era o bună dispoziție
Când împreună petreceam,
Mereu trăgeam câte-o cântare
Vecinii din somn noi îi trezeam
Țin minte că nu era supărare
Unii cu alții mereu glumeam,
Astăzi am fost noi la butoane
Mâine e rândul vostru la bairam
Și cum nimic nu ține-o veșnicie
Iar timpul ne-a mușcat din ani,
După o viață lungă de prietenie
Câțiva din ei îmi sunt dușmani
Când te gândești din ce motive
Noi spatele ni l-am întors,
Aș spune...minte n-am avut
Când ne-am certat de la un borș
................................
Cum timpul are sens doar înainte
Și niciodată nu s-a oprit minutul,
Bine ar fi să ne iertăm pân'a ne duce
Să-ne-mpăcăm și să uităm trecutul!
Început
Pe scenă iarna își așterne fulgii,
În dansul clasic și contemporan;
Se-aude-ncet ecoul rugii
De a pătrunde-n noul an
Pe-o cale nevăzută, sub zăpadă...
Ne scuturăm bocancii grei, murdari,
Ce ne-au purtat o lungă perioadă
Prin groaza-n care-atâți hoinari
Se zbat și se spetesc, crezând
Că totul ține de puterea omenească;
Dezvoltă tot în ei și-n jur, uitând
Că binele-i din dragostea dumnezeiască.
Irina Anghel, București, 2021.
Pentru amandina tricolora
Ha! Te-au facut dulce!
Vor sa te rasfete.
E bine sa ai grija,
Sa n-asculti ganduri crete!
Intr-un punct de cotitura,
Cand tovarasii se-njura,
Concentrez atentia:
Invata-ne-am lectia!
Imbibata cu minciuni,
Tara-i cuib de amaraciuni,
Se trezesc oamenii buni
Folosind vag notiuni,
Prin discursuri fel de fel,
Ca sa-i creada... Bombonel.
Dintre cei mai curajosi,
Se gasesc doi mosi frumosi,
Care viata-si povestesc,
Prin cuvinte ne-amarasc.
Cica le era odata,
Casa toata agitata.
Cum, de altfel, noi mai stim,
Fiindca tot asa patim.
Se-adunau gramezi la vot,
Ca sa schimbe tot ce pot.
De la ganduri, pan’ la port,
Construind complex-resort.
Intr-un abur de exces,
’Chipurile’, vor progres.
La nivel conceptual,
Fiindca toate, in final,
presupun buget,
Normal...
Minti, cuminti in care arde
O dorinta sa se scalde,
Cartea.
Dintr-un prim Abecedar,
Faureau si dau in dar
Zeci de mii de exemplare,
Pregatite de plecare.
Chiar de fu vot unanim,
Una, alta tot gresim...
Asadar si prin urmare,
Lectia dupa votare
E ca nu mereu se face
Dupa etica dreptate.
Cartea nu-si gasi salas,
Prin poporul patimas.
Iara romanasii mei,
Raman blegi ca niste miei.
Vine blocul gri din est,
Nelasand loc de protest.
Si asta i una; sa vezi doua!
Ei voiau o limba noua.
Despre carti nu mai e loc,
Sa citesti devine moft;
Dar aceasta ce-nsemna?!
Mai exact, sa fiu mai clara,
Ce era permis in tara,
Era munca-n combinat,
Fara loc de comentat.
Pana sa ne desteptam,
Trebuia sa asteptam...
Cei cu limba ascutita,
Azi isi fac vocea-uzita,
Simtind voia de dreptate,
Neghina dand-o deoparte...
Noi uitam ca in trecut,
Tot asa s-a petrecut.
Si mai tindem uneori
sa cream grave erori.
Spre exemplu, nu demult,
Auzeam aproape-n gand,
O batrana suspinand,
Cu un glas molcom de vai,
Ca n-are ce da la cai.
In coltul uitat de lume,
E batrana care spune,
C-are pensie micuta,
Dar e tare harnicuta.
E dispusa a munci,
Dar patronul n-o plati.
Un copil ar vrea o casa,
S-aiba sigura o masa,
Sa se stie ingrijit,
Sanatos, apoi scolit.
Vietatile padurii,
Cand nu au de ale gurii,
Sunt la mila...nu stim cui,
Chiar de-s cu ursoaica pui.
Costumatii, la pupitru,
Vorbe scot, parc-au arbitru.
Ei promit, cu vorbe-alese,
Ca urmeaza ... ce progrese?!
Trag de sfori c-au interese!
Fiti cinstiti, voi, oameni buni,
Nu mai indrugati minciuni!
Dati o forma mai concreta
Ideilor notate-n creta!
Lumea nu-i o discoteca,
Unde-i dans ametitor
Iar ca premiu, joci cu Amor.
E firesc a vrea putere,
Dar nu genera durere,
Pentru suflete-nnorate,
Prin esenta dezolate!
Intr-o Romanie dulce,
Lideri sinceri ar conduce,
Tara vie, tara mea,
Tare te-as ruga ceva.
Ai in paz-a da cultura
Si acelor care-ndura
Si celor fara masura.
Asa sigur vom schimba
Mostenirea ce vom da.
Poate asa vei mai scapa
De gandiri anapoda.
Suntem rai, capriciosi,
Adesea orgoliosi,
Concentrati, dar parca absenti.
Daca nu ne-analizam,
N-avem sanse sa schimbam!
Sa valorizam ce-i arta,
Si s-o folosim drept harta!
Cu drag, Nuca
În Oltenia și în țara cutremure iară fu-se.
La nici douăzeci și patru de ore trecute,
În Oltenia și în țara cutremure iară fu-se.
În această după amiază să resimţit mai tare,
Cutremurul dar nu a făcut pagubă mare.
Doar la Târgu Jiu după cutremur să aflat,
Că doar câteva clădiri cutremurul a afectat.
Oamenii cu toții disperaţi pleacă de acasă,
De frică că un nou cutremur să nu înceapă.
Dar de atunci replici multe mai urmează,
La blocuri și case ele însă nu dăunează.
Și acum în Oltenia se întreabă lumea toată,
Așa chiar dintr-o dată cutremurul ni se arată?
A fost Luni, a fost și Marți oare iar va apărea?
Se întreabă disperată acuma toată lumea?
Asta nimeni nu va putea să dea un răspuns,
Nimeni nu știe din ce cauză aici să ajuns.
Numai bunul Dumnezeu ne va putea apăra,
Doar EL cu puterea SA.
Să nu mai avem cutremure în curând,
Dar nici Dumnezeu nu știe până când!
Ultimul loc
Într-o lume cu fețe ce se schimonosesc,
Unde iubirea este o monedă de schimb,
Femeia e un vis rupt între dorințe
Și păreri uitate, ce nu mai sunt de mult sublime.
Se întreabă, cu privirea plină de lacrimi negrăite,
Dacă merită să rămână, să rătăcească prin umbrele iubirii,
Sau să plece, să renunțe la o umbră de speranță,
Când inima-i bântuită de mângâierea altora,
Dar nu de cea a celui ce ar trebui să-i fie alături.
În fața oglinzii, nu se recunoaște,
Cu obrajei pătrunși de mângâierea altor îmbrățișări,
Așteaptă, ca o mare nemărginită,
Să fie văzută în tot ce este –
Dar nu în ochii lui, nu în mâinile lui.
El își întinde brațele către alte vise,
Lăsând-o să înoate singură în marele ocean
Al neîmplinirii și al dorințelor neîmpărtășite.
Ea nu cere a fi adorată,
Nu vrea să fie un trofeu, nici o regină pe un tron,
Dar vrea să fie primul gând în dimineața lui,
Să fie iubită nu ca un obiect, ci ca un univers viu,
În care el să aleagă să rămână,
Să nu caute în altele ceea ce ea poate oferi,
Nu pentru că e mai bună, ci pentru că este ea.
Societatea, cu legile ei mute și adânci,
Nu o tratează ca pe o femeie întreagă,
Ci o judecă prin prisma unui cont de rețele
În care pozele sunt mai valoroase decât sentimentele,
Iar cuvintele au doar rolul de a consuma minute,
Nu de a construi o lume de înțelegere și adâncire.
În această lume, ea se pierde între femei,
Nu pentru că nu ar fi destul de mult,
Ci pentru că este învățată că nu poate fi niciodată îndeajuns.
Iar el… el își trăiește zilele în echilibru precar,
Iubește multe, dar niciodată nu o iubește pe ea,
Nu în profunzimea acelei iubiri ce clădește un sanctuar,
Ci într-o dragoste ușoară, ce poate fi împărțită
Cu oricine altcineva – un trofeu temporar,
Un zâmbet adus pe o față străină, un gest ușor,
Iar ea rămâne mereu ultimul loc, un punct uitat,
Într-un colț de dorință stinsă, neîmpărtășită, pierdută.
Dar adevărul este că nu trebuie să fie așa.
Femeia nu este o linie de așteptare, nici o marfă pe raft,
Nu trebuie să își dovedească valoarea prin lipsa unui loc,
Ci să își ceară locul acela în inima celui ce promite,
Nu pentru că ea cere, ci pentru că merită.
Pentru că ea este mai mult decât o alegere printre multe,
Mai mult decât un loc gol în programul altora,
Ea este esența unei iubiri pure, neîmpărțite,
Un punct de echilibru în marea zbuciumată a lumii.
Dar dacă nu înțelegem acest adevăr,
Vom rămâne mereu la marginea iubirii,
Unde femeile nu ajung niciodată primele,
Ci doar ultimele, uitate în vârtejul nepăsării.
Și va fi o lume tristă, în care nici un suflet nu va înflori,
Pentru că iubirea, cea adevărată, nu poate să trăiască decât acolo
Unde este respect, nu doar dorință sau alegere.
Nărav de cioară
Printre culori atrăgătoare
De produse -alimentare
O cucoană forfotea
Cu puradeii după ea.
Negricioși,cu muci la nas
O urmau pas cu pas,
In șirag aliniați
Milogeau înfometați..
Cu obrazul ca de smoală,
Cu fuste largi in poală,
Cu zorzoane aurite
Iscodea sub veșminte..
Șterpeli o ciocolată,
Ce -o pitulă îndată
Sub port de camuflaj;
Hoție -n ambalaj..
Cu tupeu și dibacie,
Șireată -n pălărie,
Ciordea tot felul,
Isprăvindu-și țelul....
Captivă -n flagrant
Se lamenta exorbitant!!?
Jinduia compătimire,
Depănând cu pătimire..
E timpul iertării!
Ce buni prieteni am fost odată
Când mult mai tànăr eu eram,
Încredere-am avut în oameni
Trădarea pe atunci nu o știiam
Ne întâlneam pentru distracții
Găsind prilejuri pentru asta,
Ce bucurie mai aveam în suflet
Când masa o-ntindea nevasta
În jurul mesei abia-n-căpeam
Dar se găsea loc pentru fiecare,
Gustam și un pahar de băutură
După atâtea feluri de mâncare
Tot timpul era o bună dispoziție
Când împreună petreceam,
Mereu trăgeam câte-o cântare
Vecinii din somn noi îi trezeam
Țin minte că nu era supărare
Unii cu alții mereu glumeam,
Astăzi am fost noi la butoane
Mâine e rândul vostru la bairam
Și cum nimic nu ține-o veșnicie
Iar timpul ne-a mușcat din ani,
După o viață lungă de prietenie
Câțiva din ei îmi sunt dușmani
Când te gândești din ce motive
Noi spatele ni l-am întors,
Aș spune...minte n-am avut
Când ne-am certat de la un borș
................................
Cum timpul are sens doar înainte
Și niciodată nu s-a oprit minutul,
Bine ar fi să ne iertăm pân'a ne duce
Să-ne-mpăcăm și să uităm trecutul!
Început
Pe scenă iarna își așterne fulgii,
În dansul clasic și contemporan;
Se-aude-ncet ecoul rugii
De a pătrunde-n noul an
Pe-o cale nevăzută, sub zăpadă...
Ne scuturăm bocancii grei, murdari,
Ce ne-au purtat o lungă perioadă
Prin groaza-n care-atâți hoinari
Se zbat și se spetesc, crezând
Că totul ține de puterea omenească;
Dezvoltă tot în ei și-n jur, uitând
Că binele-i din dragostea dumnezeiască.
Irina Anghel, București, 2021.
Pentru amandina tricolora
Ha! Te-au facut dulce!
Vor sa te rasfete.
E bine sa ai grija,
Sa n-asculti ganduri crete!
Intr-un punct de cotitura,
Cand tovarasii se-njura,
Concentrez atentia:
Invata-ne-am lectia!
Imbibata cu minciuni,
Tara-i cuib de amaraciuni,
Se trezesc oamenii buni
Folosind vag notiuni,
Prin discursuri fel de fel,
Ca sa-i creada... Bombonel.
Dintre cei mai curajosi,
Se gasesc doi mosi frumosi,
Care viata-si povestesc,
Prin cuvinte ne-amarasc.
Cica le era odata,
Casa toata agitata.
Cum, de altfel, noi mai stim,
Fiindca tot asa patim.
Se-adunau gramezi la vot,
Ca sa schimbe tot ce pot.
De la ganduri, pan’ la port,
Construind complex-resort.
Intr-un abur de exces,
’Chipurile’, vor progres.
La nivel conceptual,
Fiindca toate, in final,
presupun buget,
Normal...
Minti, cuminti in care arde
O dorinta sa se scalde,
Cartea.
Dintr-un prim Abecedar,
Faureau si dau in dar
Zeci de mii de exemplare,
Pregatite de plecare.
Chiar de fu vot unanim,
Una, alta tot gresim...
Asadar si prin urmare,
Lectia dupa votare
E ca nu mereu se face
Dupa etica dreptate.
Cartea nu-si gasi salas,
Prin poporul patimas.
Iara romanasii mei,
Raman blegi ca niste miei.
Vine blocul gri din est,
Nelasand loc de protest.
Si asta i una; sa vezi doua!
Ei voiau o limba noua.
Despre carti nu mai e loc,
Sa citesti devine moft;
Dar aceasta ce-nsemna?!
Mai exact, sa fiu mai clara,
Ce era permis in tara,
Era munca-n combinat,
Fara loc de comentat.
Pana sa ne desteptam,
Trebuia sa asteptam...
Cei cu limba ascutita,
Azi isi fac vocea-uzita,
Simtind voia de dreptate,
Neghina dand-o deoparte...
Noi uitam ca in trecut,
Tot asa s-a petrecut.
Si mai tindem uneori
sa cream grave erori.
Spre exemplu, nu demult,
Auzeam aproape-n gand,
O batrana suspinand,
Cu un glas molcom de vai,
Ca n-are ce da la cai.
In coltul uitat de lume,
E batrana care spune,
C-are pensie micuta,
Dar e tare harnicuta.
E dispusa a munci,
Dar patronul n-o plati.
Un copil ar vrea o casa,
S-aiba sigura o masa,
Sa se stie ingrijit,
Sanatos, apoi scolit.
Vietatile padurii,
Cand nu au de ale gurii,
Sunt la mila...nu stim cui,
Chiar de-s cu ursoaica pui.
Costumatii, la pupitru,
Vorbe scot, parc-au arbitru.
Ei promit, cu vorbe-alese,
Ca urmeaza ... ce progrese?!
Trag de sfori c-au interese!
Fiti cinstiti, voi, oameni buni,
Nu mai indrugati minciuni!
Dati o forma mai concreta
Ideilor notate-n creta!
Lumea nu-i o discoteca,
Unde-i dans ametitor
Iar ca premiu, joci cu Amor.
E firesc a vrea putere,
Dar nu genera durere,
Pentru suflete-nnorate,
Prin esenta dezolate!
Intr-o Romanie dulce,
Lideri sinceri ar conduce,
Tara vie, tara mea,
Tare te-as ruga ceva.
Ai in paz-a da cultura
Si acelor care-ndura
Si celor fara masura.
Asa sigur vom schimba
Mostenirea ce vom da.
Poate asa vei mai scapa
De gandiri anapoda.
Suntem rai, capriciosi,
Adesea orgoliosi,
Concentrati, dar parca absenti.
Daca nu ne-analizam,
N-avem sanse sa schimbam!
Sa valorizam ce-i arta,
Si s-o folosim drept harta!
Cu drag, Nuca
În Oltenia și în țara cutremure iară fu-se.
La nici douăzeci și patru de ore trecute,
În Oltenia și în țara cutremure iară fu-se.
În această după amiază să resimţit mai tare,
Cutremurul dar nu a făcut pagubă mare.
Doar la Târgu Jiu după cutremur să aflat,
Că doar câteva clădiri cutremurul a afectat.
Oamenii cu toții disperaţi pleacă de acasă,
De frică că un nou cutremur să nu înceapă.
Dar de atunci replici multe mai urmează,
La blocuri și case ele însă nu dăunează.
Și acum în Oltenia se întreabă lumea toată,
Așa chiar dintr-o dată cutremurul ni se arată?
A fost Luni, a fost și Marți oare iar va apărea?
Se întreabă disperată acuma toată lumea?
Asta nimeni nu va putea să dea un răspuns,
Nimeni nu știe din ce cauză aici să ajuns.
Numai bunul Dumnezeu ne va putea apăra,
Doar EL cu puterea SA.
Să nu mai avem cutremure în curând,
Dar nici Dumnezeu nu știe până când!
Alte poezii ale autorului
Mereu!
Mereu ți-am spus că voi veni
Și n-am venit,
Speranță-n mine tu ți-ai pus
Și mai iubit.
Mereu am fost prea ocupat
Motive invocând,
Și sufletul mult ți-am rănit
Minciuni spunând.
Mereu veneam cu flori la tine
Dar, doar atât,
Fără a ști să-ți dăruiesc iubire
Știu..m-ai urât.
Mereu ți-am zis multe cuvinte
Unul lipsind,
Cel,,te iubesc "... mult așteptat
Un gol...lăsând.
Mereu am ezitat mână să-i cer
Nu știu de ce,
Degeaba-i scriu să ne-ntâlnim
Ea..nu se-ntoarce.
Mereu visez,iubirea să-mi găsesc
Ce-a fost odată,
Și poate într-o zi, pe ea, o întâlnesc
Acum...furată!
Mă duce gândul...!
Mă duce gândul fără să-mi spună,
departe în copilăria mea din sat,
Și mă oprește lângă o poartă
zicându-mi, deschide ești așteptat.
Fac doi pași rapid pân' lângă gard
și privesc în curtea părăsită,
Totu-i pustiu nu simt nicio mișcare
și casa pare a fi nelocuită.
Doar câinele mă latră dintr-o cușcă
și furios se uită către mine,
Parcă ar vrea ham, ham să spună,
nu te cunosc, pleacă străine.
Nu mai strig, privesc pe drum,
dar și pe-aici nimeni nu trece,
Treabă îmi fac scot o găleată
și sorb paharul plin cu apă rece.
Bag mâna în buzunarul hainei
și-ntrebător iau telefonul,
Îl sun pe tata și-i zic că am venit,
îmi zice da și-oprește tonul.
Trece un timp până deschide ușa
în mână cu un baston cu tijă,
Ochii îi plâng când chipu-mi vede
și-i șterge-ncet cu mare grijă.
Trage ușor zăvorul porții și vorbă
aspră aruncă înspre câine,
Ne-mbrățișăm și îmi șoptește....
să știi că te-așteptam pe mâine.
Ne așezăm pe banca de la drum,
ca să-și îndrepte spatele,
Și trist îmi spune de dureri și,
c-a-ncercat..toate tratamentele.
Este seară și se lasă cu răcoare,
așa că amândoi intrăm în casă,
Stăm de vorbă și ne povestim,
dar tristețea greu ne-apasă.
Deodată, mă trezesc și gândul
mi-l întreb nedumerit,
De ce m-a dus fără de știre la
locul unde am copilărit.
Profund în judecată mi-a explicat,
că n-am mai fost demult prin sat,
Să-l văd pe tata ce-i bolnav și
să vorbesc cu mama ce-a plecat.
Deabia acum eu rușinat am înțeles,
că gândul doar a vrut să-mi spună,
Să merg la tata cât mai des, până ce
soarele și pentru el, nu urcă..să apună.
Despărțire!
Încerc să-ascund ochii privirii,
După lentila neagră, sub ochelari,
În el e sentimentul despărțirii,
Și lacrima ce mi se scurge pe maxilari
Mi-am zis să fiu puternic să rezist,
Să nu arăt că sunt și eu emoționat,
Însă momentul a fost prea trist,
Și n-am putut să mă opresc din lăcrimat
Cu toții ne-am exprimat regretul,
Pentru colegul nostru din liceu,
Știiam că încă nu avea biletul,
Dar am aflat că l-a răpus un AVCeu
Gândul acum devine rătăcitor,
Zburând și în trecut și-n viitor,
Și îți șoptește...și tu ești călător,
Și vei pleca, când ești chemat..de Mântuitor!
Scrisă cu durere de Cezar!
Pe curând!
Geaba credință, fără dragoste!
Mă rog zilnic la Tine Doamne
Pentru că am credință mare,
Dar dragostea îmi este mică
Și simt că n-am deloc răbdare.
Mă mânii când ceva se-ntâmplă
Cu mine și cu cei din jurul meu,
Nu știu să fiu puțin mai milostiv
Cu cei ce traiu-l au destul de greu.
Nu trece zi fără a fi lăudăros, trufaș
Și am uitat ce-nseamnă umilința,
Prea mult am devenit pe toți invidios
Și îmi repet prea des că am credință.
De multe ori mă port cu necuvință
Și nu mai știu s-acord respect cuiva,
Mă supăr când nu primesc osanale
Crezând în mintea mea că-s...
Cineva.
Alerg după averi, onoruri, bunuri
Și vreau să fiu pe scaunul de sus ,
Prea des mă cred că-s fără de egal
Și când adun nu iese plus..ci minus.
Mă bucur când văd și nedreptate
Și uneori în suflet tronează răul,
M-ascund după-o minciună mică
Și greu îmi pică s-accept adevărul!
.....dacă dragoste nu e nimic nu e!
...pentru că dragostea îndelung rabdă, este milostivă, nu pizmuiește, nu se trufește, nu se laudă, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde la mânie, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate și se bucură de adevăr!
Citat biblic..Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeei!
File de iubire!
Azi când din nou te-am întâlnit,
Pe drumul care duce înspre gară,
Am vrut să-ți spun ce am simțit,
Când am vorbit la telefon aseară
Dar nu știu cum m-am încurcat,
Că n-am putut nimic să-ți spun,
Și-n loc s-arăt că sunt bărbat,
Te-am întrebat, când pot să sun
Cred c-ai înțeles destul de bine,
Că sunt pierdut și-aveam rușine,
De aceea ai venit rapid spre mine,
Zicând, să bem un ceai poimâine
Mult n-am mai stat pe gânduri,
Și-am scos din buzunar un pix,
Am scris pe-o foaie două rânduri,
Rugând-o să ne-ntâlnim la 9 fix
Cu zâmbetul pe fața m-a privit,
Și-a tras cu ochiul la ce am scris,
S-a-ntors și a plecat cu pas grăbit,
Eu m-am ciupit să simt că nu e vis
...........................
Ne-am întâlnit la doua zile,
Când trandafiri i-am dăruit,
Și-n ani am scris eu mii de file,
Pe care cu iubire le-am lipit,
..în cartea vieții..de om căsătorit!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Norul!
Pe cer curg norii negri plini de apă,
Pe care preoții prin rugă-ncearcă,
Să fie auziți, să se deschidă trapa,
Și Dumnezeu spre noi, fața să-ntoarcă
Dar norii încărcați, purtați de vânt,
Se duc plutind, de noi nici că le pasă,
Par supărați pe oameni și pământ,
Și picătura binecuvântată nu o lasă
Apa din râuri e tot mai puțină,
Izvorul de mult timp a secat,
A dispărut și apa din fântână,
Țăranul amărât, dă vaca la tăiat
Trăim azi vremuri tare tulburate,
Și-n bine refuzăm să ne schimbăm,
Postim tot postul, fără a face fapte,
Și un bănuț celor în nevoi nu dăm
Pădurea nu mai atrage ploaia,
Că a rămas golită de copaci,
Iar noi nu știm să-ntoarcem foaia,
Străinilor ce ne-au furat, lăsat săraci
Atunci, cum norul să sloboadă,
Picuri de apă pe-a noastră glie,
Când văd că țara-i toată pradă,
Vânată și înstrăinată prin hoție
...............................
Dar știu cum am putea aduce norul,
Și apă binecuvântată să primim,
Vânt să le facem, cum vrea poporul,
Celor ce ne-au furat și jaful să-l oprim!
Mereu!
Mereu ți-am spus că voi veni
Și n-am venit,
Speranță-n mine tu ți-ai pus
Și mai iubit.
Mereu am fost prea ocupat
Motive invocând,
Și sufletul mult ți-am rănit
Minciuni spunând.
Mereu veneam cu flori la tine
Dar, doar atât,
Fără a ști să-ți dăruiesc iubire
Știu..m-ai urât.
Mereu ți-am zis multe cuvinte
Unul lipsind,
Cel,,te iubesc "... mult așteptat
Un gol...lăsând.
Mereu am ezitat mână să-i cer
Nu știu de ce,
Degeaba-i scriu să ne-ntâlnim
Ea..nu se-ntoarce.
Mereu visez,iubirea să-mi găsesc
Ce-a fost odată,
Și poate într-o zi, pe ea, o întâlnesc
Acum...furată!
Mă duce gândul...!
Mă duce gândul fără să-mi spună,
departe în copilăria mea din sat,
Și mă oprește lângă o poartă
zicându-mi, deschide ești așteptat.
Fac doi pași rapid pân' lângă gard
și privesc în curtea părăsită,
Totu-i pustiu nu simt nicio mișcare
și casa pare a fi nelocuită.
Doar câinele mă latră dintr-o cușcă
și furios se uită către mine,
Parcă ar vrea ham, ham să spună,
nu te cunosc, pleacă străine.
Nu mai strig, privesc pe drum,
dar și pe-aici nimeni nu trece,
Treabă îmi fac scot o găleată
și sorb paharul plin cu apă rece.
Bag mâna în buzunarul hainei
și-ntrebător iau telefonul,
Îl sun pe tata și-i zic că am venit,
îmi zice da și-oprește tonul.
Trece un timp până deschide ușa
în mână cu un baston cu tijă,
Ochii îi plâng când chipu-mi vede
și-i șterge-ncet cu mare grijă.
Trage ușor zăvorul porții și vorbă
aspră aruncă înspre câine,
Ne-mbrățișăm și îmi șoptește....
să știi că te-așteptam pe mâine.
Ne așezăm pe banca de la drum,
ca să-și îndrepte spatele,
Și trist îmi spune de dureri și,
c-a-ncercat..toate tratamentele.
Este seară și se lasă cu răcoare,
așa că amândoi intrăm în casă,
Stăm de vorbă și ne povestim,
dar tristețea greu ne-apasă.
Deodată, mă trezesc și gândul
mi-l întreb nedumerit,
De ce m-a dus fără de știre la
locul unde am copilărit.
Profund în judecată mi-a explicat,
că n-am mai fost demult prin sat,
Să-l văd pe tata ce-i bolnav și
să vorbesc cu mama ce-a plecat.
Deabia acum eu rușinat am înțeles,
că gândul doar a vrut să-mi spună,
Să merg la tata cât mai des, până ce
soarele și pentru el, nu urcă..să apună.
Despărțire!
Încerc să-ascund ochii privirii,
După lentila neagră, sub ochelari,
În el e sentimentul despărțirii,
Și lacrima ce mi se scurge pe maxilari
Mi-am zis să fiu puternic să rezist,
Să nu arăt că sunt și eu emoționat,
Însă momentul a fost prea trist,
Și n-am putut să mă opresc din lăcrimat
Cu toții ne-am exprimat regretul,
Pentru colegul nostru din liceu,
Știiam că încă nu avea biletul,
Dar am aflat că l-a răpus un AVCeu
Gândul acum devine rătăcitor,
Zburând și în trecut și-n viitor,
Și îți șoptește...și tu ești călător,
Și vei pleca, când ești chemat..de Mântuitor!
Scrisă cu durere de Cezar!
Pe curând!
Geaba credință, fără dragoste!
Mă rog zilnic la Tine Doamne
Pentru că am credință mare,
Dar dragostea îmi este mică
Și simt că n-am deloc răbdare.
Mă mânii când ceva se-ntâmplă
Cu mine și cu cei din jurul meu,
Nu știu să fiu puțin mai milostiv
Cu cei ce traiu-l au destul de greu.
Nu trece zi fără a fi lăudăros, trufaș
Și am uitat ce-nseamnă umilința,
Prea mult am devenit pe toți invidios
Și îmi repet prea des că am credință.
De multe ori mă port cu necuvință
Și nu mai știu s-acord respect cuiva,
Mă supăr când nu primesc osanale
Crezând în mintea mea că-s...
Cineva.
Alerg după averi, onoruri, bunuri
Și vreau să fiu pe scaunul de sus ,
Prea des mă cred că-s fără de egal
Și când adun nu iese plus..ci minus.
Mă bucur când văd și nedreptate
Și uneori în suflet tronează răul,
M-ascund după-o minciună mică
Și greu îmi pică s-accept adevărul!
.....dacă dragoste nu e nimic nu e!
...pentru că dragostea îndelung rabdă, este milostivă, nu pizmuiește, nu se trufește, nu se laudă, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde la mânie, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate și se bucură de adevăr!
Citat biblic..Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeei!
File de iubire!
Azi când din nou te-am întâlnit,
Pe drumul care duce înspre gară,
Am vrut să-ți spun ce am simțit,
Când am vorbit la telefon aseară
Dar nu știu cum m-am încurcat,
Că n-am putut nimic să-ți spun,
Și-n loc s-arăt că sunt bărbat,
Te-am întrebat, când pot să sun
Cred c-ai înțeles destul de bine,
Că sunt pierdut și-aveam rușine,
De aceea ai venit rapid spre mine,
Zicând, să bem un ceai poimâine
Mult n-am mai stat pe gânduri,
Și-am scos din buzunar un pix,
Am scris pe-o foaie două rânduri,
Rugând-o să ne-ntâlnim la 9 fix
Cu zâmbetul pe fața m-a privit,
Și-a tras cu ochiul la ce am scris,
S-a-ntors și a plecat cu pas grăbit,
Eu m-am ciupit să simt că nu e vis
...........................
Ne-am întâlnit la doua zile,
Când trandafiri i-am dăruit,
Și-n ani am scris eu mii de file,
Pe care cu iubire le-am lipit,
..în cartea vieții..de om căsătorit!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Norul!
Pe cer curg norii negri plini de apă,
Pe care preoții prin rugă-ncearcă,
Să fie auziți, să se deschidă trapa,
Și Dumnezeu spre noi, fața să-ntoarcă
Dar norii încărcați, purtați de vânt,
Se duc plutind, de noi nici că le pasă,
Par supărați pe oameni și pământ,
Și picătura binecuvântată nu o lasă
Apa din râuri e tot mai puțină,
Izvorul de mult timp a secat,
A dispărut și apa din fântână,
Țăranul amărât, dă vaca la tăiat
Trăim azi vremuri tare tulburate,
Și-n bine refuzăm să ne schimbăm,
Postim tot postul, fără a face fapte,
Și un bănuț celor în nevoi nu dăm
Pădurea nu mai atrage ploaia,
Că a rămas golită de copaci,
Iar noi nu știm să-ntoarcem foaia,
Străinilor ce ne-au furat, lăsat săraci
Atunci, cum norul să sloboadă,
Picuri de apă pe-a noastră glie,
Când văd că țara-i toată pradă,
Vânată și înstrăinată prin hoție
...............................
Dar știu cum am putea aduce norul,
Și apă binecuvântată să primim,
Vânt să le facem, cum vrea poporul,
Celor ce ne-au furat și jaful să-l oprim!