De ce scriu?

Monolog 

N-am venit aici să negociez nimic cu timpul. Când aerul devine prea rece și simți direct în oase cât de repede se duce totul, toate iluziile pe care le-ai adunat o viață cad ca o tencuială veche de pe un zid uitat. Rămâne doar structura. Rămâne doar linia asta subțire pe care calc acum — un hotar trasat fără milă între ce a fost și ce nu va mai fi niciodată.

Oamenii cred că granițele sunt marcate cu pietre, cu garduri sau cu semne vizibile. Nu-i așa. Adevăratul hotar îl simți în piept, în tăcerea scurtă dintre două respirații, când înțelegi că nu mai ai unde să te dai înapoi. Nu e vorba de frică și nici de o încrâncenare inutilă. E doar o luciditate crudă: vezi totul exact așa cum e, dezbrăcat de orice ornament.

Ani la rând am adunat cuvinte, am construit planuri și am jucat roluri de parcă eram nemuritor. Am crezut că viața e un șantier permanent în care poți oricând să dărâmi un perete și să o iei de la capăt. Dar asprimea lucrurilor nu te previne. Ea vine simplu, ca o iarnă instalată peste noapte, și îți arată că resursele nu sunt infinite. Că fizicul are limitele lui, că timpul are un ritm care nu se adaptează după dorințele tale și că fiecare alegere a lăsat o urmă definitivă.

Tragi o linie și te uiți în spate. Ce rămâne când elimini zgomotul? Nu rămân succesele mărunte, nici orgoliile pe care le-ai hrănit din reflex. Rămâne doar tăria cu care ai privit adevărul în ochi atunci când lucrurile au devenit grele. Asta e singura monedă care mai are valoare la margine.

Sunt aici, la acest hotar, și pentru prima dată nu mai încerc să par altcineva. Nu mai caut scuze și nu mai cer îngăduință. Fiecare pas m-a adus exact în punctul ăsta, iar pământul de sub picioarele mele e rece, dar e ferm.În jur, lumea continuă să facă zgomot. Oamenii aleargă, se contrazic, își construiesc mize uriașe din nimicuri și își consumă energia ca și cum ziua de mâine le-ar fi garantată prin contract. Îi privesc fără superioritate, dar de la o distanță enormă. Când ajungi la hotar, nu mai ai cum să te reîntorci la micile lor drame. Nu mai poți să te prefaci că te interesează mizele lor inventate.

E o singurătate ciudată aici, dar nu e una apăsătoare. E pur și simplu aerul curat de după furtună. Când nu mai aștepți nimic de la exterior, încetezi să mai fii vulnerabil la dezamăgiri. Toată presiunea de a demonstra ceva, de a fi pe placul cuiva sau de a recupera timpul pierdut se dizolvă.

Tot ce contează e cum stai în picioare în fața propriei tale realități. Fără panică, fără regrete ieftine. Doar un om care își privește viața de sus, exact așa cum a fost: cu părțile ei aspre, cu greșelile făcute pe cont propriu și cu demnitatea de a nu fi dat vina pe nimeni altcineva.N-am de gând să transform situația asta într-un spectacol. N-am nevoie de milă și nici de fraze mari spuse la momentul potrivit. Mila e o formă ieftină de confort pentru cei care privesc de pe margine; le dă impresia că le pasă, în timp ce se bucură în secret că nu sunt în locul tău.

Adevărul e că lucrurile aspre se duc singure, pe picioarele lor. Nu există un public care să te aplaude pentru cum rezisti și nici nu vine cineva să îți reducă nota de plată. Când înțelegi asta, scapi de ultima dependență: dorința de a fi înțeles.

Nu e nevoie să te înțeleagă nimeni. E de ajuns să rămâi tu drept în fața ta, să nu te minți și să îți duci propria greutate fără să te târăști. Cât timp poți privi lucrurile în față fără să clipești și fără să ceri îndurare, hotarul ăsta nu e o înfrângere. E pur și simplu locul unde se termină zgomotul și începe linia ta de sosire.

Cât mama încă mai veghează

Lângă jarul din vatră abia stins,

Și-n ochii ei o rugă oftează

Pe chipul de amărăciune nins...

Nu stingeți focul, nu plecați în lume,

Căci mama-n prag vă mai așteaptă încă!

A dat din ea și viață, și un nume,

Cu palma-i arsă, dură ca de stâncă.

Ea frământă pâinea din sudoare,

Adună vreascurile din adânci văi,

Să aibă fiii căldură la picioare

Când pleacă orbi pe străinele căi.

Cât mai avem un rug aprins în vatră

Și mama-n casă ne mai e icoană,

Nu dați cu piatra-n altă piatră,

Nu adânciți a neamului rană!

Căci vatra asta-i plină de rugăminte,

Nu e cenușă rece pusă-n prag,

Aici e tot ce-avem mai sfânt,

Pământul cald pe care îl călcăm cu drag.

Și dacă mama n-o să mai vegheze,

Iar focul se va stinge-n vatra rece,

Cine-o să poată să ne mai binecuvânteze

Când timpul nostru fără rost va trece?

Căci fără mamă suntem pierduți de neam,

Străini în propria noastră casă,

Plângem la ușa la care băteam,

Rămași fără sfânta și calda ei masă...

Rămâi la foc, rămâi la mama-n tindă,

Cât încă fumul alb mai urcă-n sus,

Căci de-o să lăsăm vatra să se stingă...

Suntem ai nimănui, ne-am stins, ne-am dus.

Prințul Negru

Mă aflam pe o cărare îngustă ce șerpuia prin interiorul unei păduri adânci. Cerul de deasupra prindea treptat nuanțele palide ale unui răsărit rece, însă pământul rămânea acoperit de un strat gros și neted de zăpadă. Pășeam desculț pe suprafața înghețată, auzind doar scârțâitul ușor al troienelor sub tălpi, fără ca vreun fior de ger să mă atingă.

Pe măsură ce avansam, dimineața se instala complet, iar lumina difuză umplea spațiul dintre copaci. Sub razele noi, zăpada de pe potecă începea să se topească într-un ritm nefiresc de rapid, dar vegetația din jur rămânea complet încremenită și moartă. Copacii nu dădeau muguri, nu înfloreau, nu apărea niciun ghiocel și nicio altă frunză pe ramuri; pământul descoperit redevine un spațiu pustiu, golaș și inert.

Am ieșit până la urmă din pădure, ajungând la marginea unei spații deschise. În aerul curat al dimineții, mi s-a părut că aud o voce extrem de cunoscută, purtată de vânt și răsunând stins, în ecouri repetate. Pentru o fracțiune de secundă am fost convins că este Ana. M-am oprit, dar am ezitat să fac vreun pas spre direcția din care se auzea sunetul. Știam că ea nu era acolo și că ultimele ei cuvinte, rostite înaintea urletului de lup, îmi ceruseră clar să-mi găsesc propria cale de credință și adevărul interior. Mi-am spus ferm în gând să nu mă iau după acea chemare și să nu o caut orbește.

Am întors spatele sunetului și am continuat să merg înainte. Ca într-o buclă neîntreruptă, anotimpurile au început din nou să se scurgă într-un ritm accelerat sub pașii mei: căldura scurtă a unei veri nevăzute a lăsat repede locul frunzelor uscate de toamnă, iar toamna s-a dizolvat din nou în gerul năpraznic al iernii.

Am trecut mai întâi pe lângă parcul cunoscut, cu aleile lui pustii, iar mai departe am dat peste fațada unei clădiri vechi din piatră. Pe zidul ei masiv era montat un ceas mare cu pendul; limbile de metal și greutățile verticale erau complet încremenite, nefuncționale, marcând un timp suspendat care refuza să mai curgă.

Am lăsat clădirea în urmă și am intrat din nou în pădure. Se făcuse deja miezul nopții, iar iarna era din nou stăpână peste tot. Deși zăpada acoperea fiecare ramură, iar aerul era înghețat, trupul meu continua să nu simtă frigul.

Am mers adânc printre copaci până când am ajuns chiar în mijlocul pădurii, în inima ei tăcută și cufundată în umbră. Acolo, pe suprafața albă și imaculată a zăpezii, se afla un cerc perfect — o zonă rotundă de aproape un metru în care zăpada lipsea cu desăvârșire, lăsând să se vadă pământul reavăn. Chiar în centrul acelui cerc creștea un singur trandafir, de un roșu aprins și intens, ca sângele proaspăt.

M-am oprit în fața lui, privindu-l îndelung. M-am lăsat încet în genunchi pe marginea stratului de zăpadă, aplecându-mă spre floare cu intenția de a-i atinge petalele fine și de a-i simți parfumul. Am întins mâna dreaptă, apropiind degetul arătător de tulpina lui, dar nu am reușit să ating floarea. Când mai rămăseseră doar vreo zece centimetri — poate chiar mai puțin —, o înțepătură scurtă și rece m-a oprit: din vârful degetului meu arătător a început să picure un fir subțire de sânge, pătând zăpada imaculată de la marginea cercului.

Des stau noaptea și privesc

Steluțele cum strălucesc

Dar în gând arde o întrebare

"Steluță, pentru ce tu strălucești așa tare?"

Una spune de iubire,

Alta pentru fericire

Una ca să lumineze calea,

Ca să vezi în drum cărarea.

"Dar tu ai steluța ta?" mă întrebase una

"Eu am steluța mea și aceea este mama"

Ea e unica în viață care la greu nu mă lasă

M-a învățat de mic copil, tot ce trebuie să știu

Ea nu este doar o stea, ea este însuși viața

Pentru mama orice aș face, doar mereu să strălucească

Căci ca mama nu-i nici una ca să fie stea întruna

Deci eu am steluța mea și aceea este mama.

Am primit la început o pecete pe corpul de lut,

O linie frântă în palme, un drum ne-nceput,

O umbră ce trage de pași spre pământul tăcut.

Și m-am întrebat în nopți fără capăt și stele:

E un blestem scris de vremuri pe oasele mele?

Sau poate e piatra pe care un meșter o sapă,

Să scoată din ea o lumină ce nu se arată?

Căci dacă e doar un blestem, sunt un rob în lanțuri legat,

Un simplu spectator la un joc ce mi-a fost dictat.

Dar dacă e drumul spre sine, destinul meu pur,

Atunci din durere pot fura un contur,

Din noapte pot scoate un cântec, din piatră un zbor,

Și pot fi arhitectul propriului dor.

Nu soarta decide ce sunt, nici zbuciumul ei,

Ci focul ce arde discret în spatele ochilor mei.

O rană deschisă e-o poartă prin care privesc

Spre tot ce e veșnic, adânc și ceresc.

Nu știu dacă cerul mi-a dat o pedeapsă sau un dar,

Dar pun pe hârtie tot ce am ars pe altar.

Și-n fiecare cuvânt ce-l aștern, tot mai plin:

Transform un blestem greu de dus... în destin.

Iluzie

Dimineața nu avea soare. Cerul era de un alb uniform, iar lumina difuză venea din toate direcțiile în mod egal, fără să existe o sursă vizibilă. Mergeam pe o stradă lungă, pavată cu piatră veche, iar la fiecare pas auzeam ecoul clar al propriilor picioare, deși în jur nu se zărea nicio altă persoană.

Clădirile de pe marginea drumului se schimbau continuu, fără ca tranziția să poată fi sesizată pe moment: o casă simplă devenea o bibliotecă, biblioteca se transforma într-o gară pustie, gara într-un parc, iar parcul revenea la forma acelei prime case în care intrasem la început.

Am privit structura și am zâmbit scurt:

— De data asta nu mă mai păcălești.

Am împins ușa și am intrat. Înăuntru spațiul era complet gol, lipsit de mobilierul aristocratic sau de ruine; singurul obiect existent era o oglindă foarte înaltă, așezată în centru. M-am apropiat de ea. Reflexia mea din sticlă nu îmi imita mișcările, ci rămânea complet nemișcată. Apoi, silueta din oglindă a ridicat încet mâna și a arătat spre spatele meu.

M-am întors imediat. Ana stătea în picioare lângă intrare. Purta aceeași rochie albă, iar în mâini ținea buchetul alcătuit din flori variate și un con de cedru. Chipul îi rămânea mai departe ascuns de lumina orbitoare din jur.

— Ești reală?, am întrebat-o.

A râs încet, cu aceeași voce lină:

— Dacă mă poți întreba asta, atunci nici tu nu știi dacă ești.

În aceeași clipă, pereții casei s-au dizolvat complet, iar spațiul s-a deschis într-un câmp nesfârșit. Anotimpurile coexistau simultan în direcții diferite: într-o parte era vară plină, în alta ningea cu fulgi mari, în depărtare cădea ploaia, iar deasupra unui deal din apropiere frunzele de toamnă se roteau în aer fără să atingă pământul.

Ana a pornit înainte prin câmp, iar eu am urmat-o. Privind în jos, am observat un detaliu straniu: pașii ei nu lăsau nicio urmă pe pământ, în timp ce tălpile mele lăsau amprente clare.

— De ce când tu mergi nu sunt urme, dar la mine sunt?, am întrebat-o.

Ana s-a oprit și s-a întors spre mine:

— Pentru că tu încă aparții lumii care uită. Eu aparțin lumii care își amintește.

Înainte să pot cere o explicație, în fața noastră a apărut lupul alb. De data aceasta nu era singur: în jurul lui alergau siluete transparente de lupi, ca niște reflexii mișcătoare pe suprafața unei ape.

Lupul masiv s-a apropiat și s-a așezat exact între noi doi. Ana și-a pus o mână pe capul lui lat, iar eu am făcut la fel, atingându-i Blana albă. În acel moment de contact, dualitatea dintre realitate și percepție a devenit clară: locurile, faptele și creaturile puteau fi reale sau simple reprezentări, însă un singur element rămânea constant — prezența Anei la capătul fiecărei schimbări.

Ne-am oprit acolo, în mijlocul câmpului unde toate anotimpurile existau în același timp, lăsând căutarea răspunsurilor deoparte.

Suferinzi, murim toți

Milă seacă, trecătoare
Condamnați, de inimi hoți
Plutind, o infinită mare

Valuri cugetă-nsetate
Tulburi ape, se încheagă
Și-nauntru înghețate
Singuri stropi, în apă neagră

Mințind, căci e onest
Simțind, căci suntem orbi
Sub formă de protest
Și rămânem totuși robi

Să te naști, sicriu fiind
Cu tristeți în inimi brute
Plângi cu trup, zâmbind
Cu ale noastre fețe, mute

Să-ți strângi iadul între mâini
Să-l privești ca pe un dor
Și să poți să nu te mânii
Când îi strigi un ajutor

Incleștând din dinți rubini
Sângerânzi de carne crudă
Sa-ți simt buzele străine
Să-ți simt silueta nudă

Al meu cimitir de zile
Îngropate-adânc credințe
De-ale vieții, legi fragile
Ce zdrobesc sărmane ființe

Trebuia să fiu băiat
Dar n-a fost să fie
Cel mai mare răzgâiat
Despre mine să se scrie

Să aduc onoare
Să țin linia tare
S-o fac cât mai mare
Să fiu al neamului splendoare

Dar a fost să fiu fată
De asta neiertată
De multe ori uitată
De lumea toată, toată

Am adus dezamăgire
Multă rău tatălui meu
Dintre frați, ăl mare
N-are și el un leu

Și nu vrea să știe
Că fata lui
Face cât o mie
Din fii neamului

Așa că duc povara
Parcă de strămoși lăsată
Și scriu la toată țara
Că aici răzbește o fată.

"Cum vă puteți aduna 

cele o mie de fragmente 

a fiecărei persoane?"

Transfigurare-

semințele țărănii 

îmbracă sufletul.

    Îndepărtează-te de mine dor,
    Să nu-mi mai ieși atât de des în cale...
    Mi-e greu să trec prin inimă acest fior,
    Cu sufletul pierdut în nesfârșitele-i spirale...
    
    C-am strâns în mine atâta chin,
    Atât de multă zbatere - multă durere...
    Că-ngenuncheat la tine-acuma vin,
    Să-ți dărui toată a minții mele-avere...
    
    Căci n-am fost decât ceea ce-s acum,
    O umbră ce-a trecut grăbit spre stele,
    Un boț de lut sfăr'mat de lume-n drum,
    Și risipit în colbul unor zile mult prea grele...
    
    Îndepărtează-te de mine dor, ai milă...
    Nu mai tăia și tu o rană de lumină-n mine,
    Căci îs prea plin și de durere mi-este silă -
    Împovărat cu viață, mă prăbușesc în rime…

Iubesc!
Oare iubesc?
Pe cineva? Pe mine?
Pe mine măcar un pic
Că doar de aia mai respir
Pe altcineva?
Părinții, prietenii, colegii...
Țin la ei!
Dar asta e iubire?
E cam goală
Sau
Eu sunt cam goală

Vreau să simt
Exact...
Tot!
Și într-un final
Simt
Exact...
Nimic
Și toți cred că îi iubesc...
Și o fac
Fără să simt

O mare de cenușă s-a așternut pe gânduri,

Iar timpul se destramă în reci și stranii rânduri,

Pășesc pe punți de umbră, cu pași furați de vânt,

Un rătăcit de-a pururi între cer și pământ.

Lumina e o sferă ce s-a topit în smoală,

Iar viața-i doar o mască, o amăgire goală,

Nu-mi mai aparțin ochii, nici chipul din oglindă,

Nici brațele întinse ce vor să te cuprindă.

Sunt doar un ecou steril în noaptea care vine,

O amintire ștearsă din cărțile cu tine,

Un rătăcit pe maluri de râu fără de apă,

Pe care nicio moarte nu poate să-l pețească.

Mă strigă vechi fantome cu glasuri ruginite,

Trăgându-mă în hăul visărilor pierdute,

Sunt liber de durere, de carne și păcat,

O umbră printre umbre, un suflet înghețat.

Sub marea boltă neagră, sub ultima eclipsă,

Nu mai există teamă, nici gol și nici vreo lipsă,

S-a stins și ultima scânteie din omul ce-am fost ieri,

Sunt doar o noapte lungă, lipsită de învieri.