Ce înseamnă să fii om?

Dacă lumea-ntreagă s-ar face o piatră

Și prietenii vechi m-ar vinde pe-un ban,

Aș strânge tăcerea cu gheara pe vatră

Și n-aș mai privi spre-al tău orizont an de an.

Dacă drumul spre tine s-ar face o ură

Și pasul meu singur s-ar pierde-n pustiu,

Aș merge pe cioburi cu-o aspră cusură

Să uit că-n trecut te-am iubit pe deplin și pe viu.

Chiar dacă iubirea s-a stins ca o febră

Și scrumul ne umple amarul din gând,

Eu știu că tăcerea nu e o lașitate,

Ci poarta prin care te las uitând.

Voi ști că tu ești doar o pagină arsă,

O haină pe care o lași la hotar,

O umbră ce trece pe o stradă lăsată

În care n-am fost și nici n-o să apar.

Și chiar de-ar fi cerul să cadă în țăndări

Și vântul să smulgă din temelii 

Tot ce-am construit prin atâtea ocoluri,

Eu rup orice punte din vechiul tău chin.

Voi ști că de-acum ești doar o tăcere,

Un nume străin ce-l pronunț rar sau deloc,

Iar eu, prin mormanele vechi de durere,

Mă-ntorc la-nceputuri... și singur mă scot.

În umbrele nopții, se strecoară ușor,

Ochii ce-n stradă poartă-al lor fior,

Privesc prin minciuni, prin ziduri și fum,

Sfidând orice lege, pe-al sorții drum.

Licăresc în întuneric, reci și străini,

Fug de lumină, de vise și spini,

În dansul tăcut al nopților grele,

Ascund povești ce nu pot fi rele.

Dar ochii aceștia, deși sunt de gheață,

Poartă în suflet o altă povață,

Sub straturi de teamă, de durere, răni,

Se-ascunde-o poveste cu zâmbet și ani.

Ființe pierdute, în negura lor,

Caută răspunsuri sub praful ușor,

Iar ochii lumii interlope, pustii,

Rămân martori tăcuți ai durerii târzii.

Ne amăgim adesea că timpul stă în loc și că mama va fi mereu acolo, în pragul casei, așteptându-ne cu brațele deschise. Dar viața se scurge tăcută, iar într-o zi ne trezim în fața unei tăceri de nepătruns.

Va veni un timp când nu vom mai gusta din mâncarea ei făcută cu atâta drag, nu-i vom mai auzi poveștile și nu ne va mai certa nimeni atunci când greșim — o certare care ascundea, de fapt, doar dorința de a ne proteja. Nu va mai fi nimeni să ne aline sufletul când suntem necăjiți și să ne șteargă tăcut lacrimile. Fără ea, casa devine goală, iar în inima noastră se cască cel mai adânc și mai dureros gol, un loc pe care nimic din această lume nu-l mai poate umple.

Religiile și credințele vor rămâne mult timp pe pământ, dar mama este una singură și prezența ei este trecătoare. De aceea, grija ei, dorul și tăcerea cu care veghează asupra noastră sunt mai presus de orice. În fiecare lacrimă pe care o varsă pe ascuns pentru noi se ascunde o iubire curată și necondiționată — al mamei plânset sfânt.

Cât mama încă mai veghează

Lângă jarul din vatră abia stins,

Și-n ochii ei o rugă oftează

Pe chipul de amărăciune nins...

Nu stingeți focul, nu plecați în lume,

Căci mama-n prag vă mai așteaptă încă!

A dat din ea și viață, și un nume,

Cu palma-i arsă, dură ca de stâncă.

Ea frământă pâinea din sudoare,

Adună vreascurile din adânci văi,

Să aibă fiii căldură la picioare

Când pleacă orbi pe străinele căi.

Cât mai avem un rug aprins în vatră

Și mama-n casă ne mai e icoană,

Nu dați cu piatra-n altă piatră,

Nu adânciți a neamului rană!

Căci vatra asta-i plină de rugăminte,

Nu e cenușă rece pusă-n prag,

Aici e tot ce-avem mai sfânt,

Pământul cald pe care îl călcăm cu drag.

Și dacă mama n-o să mai vegheze,

Iar focul se va stinge-n vatra rece,

Cine-o să poată să ne mai binecuvânteze

Când timpul nostru fără rost va trece?

Căci fără mamă suntem pierduți de neam,

Străini în propria noastră casă,

Plângem la ușa la care băteam,

Rămași fără sfânta și calda ei masă...

Rămâi la foc, rămâi la mama-n tindă,

Cât încă fumul alb mai urcă-n sus,

Căci de-o să lăsăm vatra să se stingă...

Suntem ai nimănui, ne-am stins, ne-am dus.

Des stau noaptea și privesc

Steluțele cum strălucesc

Dar în gând arde o întrebare

"Steluță, pentru ce tu strălucești așa tare?"

Una spune de iubire,

Alta pentru fericire

Una ca să lumineze calea,

Ca să vezi în drum cărarea.

"Dar tu ai steluța ta?" mă întrebase una

"Eu am steluța mea și aceea este mama"

Ea e unica în viață care la greu nu mă lasă

M-a învățat de mic copil, tot ce trebuie să știu

Ea nu este doar o stea, ea este însuși viața

Pentru mama orice aș face, doar mereu să strălucească

Căci ca mama nu-i nici una ca să fie stea întruna

Deci eu am steluța mea și aceea este mama.

Nu sunt doar numele purtat în treacăt,

Nici umbra ce se pierde pe asfalt,

Sunt un răspuns zăvorât cu un lacăt,

Un gând ce caută un alt tărâm înalt.

Privesc în sticlă și nu văd un chip,

Ci doar o mască prinsă într-un rol,

Un turn zidit pe cioburi și pe nisip,

Ce se dărâmă într-un spațiu gol.

Sunt cel ce tace când ar vrea să strige,

Sau cel ce râde când e frânt în doi?

Un foc ce arde fără să se stingă,

Sau un străin ce trece printre noi?

O luptă dură între oră și gând,

Un pas făcut pe margine de stâncă,

Sunt cel ce caută un rost pe pământ,

Purtând o taină ce rămâne adâncă.

Desfac din mine straturi de tăcere,

Să caut urma primului semnal,

Nu e un nume, nu este durere,

Ci doar un spasm din pulsul inițial.

Sunt o întrebare fără răspuns,

Pășind peste al timpului hotar,

Un adevăr sub noapte bine ascuns,

Un căutător ce nu luptă-n zadar.

Vin negru, rece, de formol,

Într-un potir de plumb desert

Îmi beau infernul si mă iert

Căzut în cel mai adânc gol.

O înghititură de pământ

Tăcere arsă-n gâtul sec

Sunt doar o umbră care trec,

Fără destin si fără vânt.

Atât. Un gust de fier si scrum.

Si-o liniste de mormânt... acum.

Carnea se desface-n mii de viermi

Sub vinul negru-n care dormi.

Am multe întrebări

ce nu își au răspuns

și vreau să-l cunosc,

să pot să mai exist.

Mă simt ca într-o buclă

ce nu are ieșire

și simt că sunt mințită,

captivă în simțire.

Iluzii mi se par

tot ce ne înconjoară,

de când am fost născuți,

testați în amorțeală.

Și fiecare corp

cu ale lui dureri

și tot ce e plăcere —

excesul face rău.

Mințiți am fost de mici

că sănătoși venim

și doar că respirăm

e semnul că trăim.

Și pentru fiecare

apare o durere

în suflet, corp și minte,

tot noi vinovați..

Dar nimeni nu ne spune

că alta e menirea

și, rătăciți, buimaci,

tot căutăm ieșirea.

Și nu o vom găsi

nu pentru că n-ar fi,

ci pentru că-i codată

și greu de descifrat.

Și suntem neînțeleși,

și plânși și plini de boli,

și credem că-i normal,

dând vina doar pe ani.

De ani nu ar fi,

și timpul nu l-am ști.

Ce vină am căuta?

Pe cine am suspecta?

Părem marionete

stricate și umile

și suntem aruncate

ca să distrăm pe cine?

Sunt multe întrebări,

dar suntem adormiți,

deși mergem pe drum

având ochii deschiși.

De ce venim aici?

Toți în suferințe,

ne spunem că-i normal,

e frica de adevar...

Și chiar ți se impune

să ai recunoștință

de viața ta, atunci când este grea,

că alții-s în suferință.

Și nu e treaba ta

să spui sau să compari,

ci doar să mulțumești

că ai viața în dar.

Pilot automat, ușor manipulat,

azi fără simțire,

ne vom trezi vreodată

să știm de ce ne ținem?...

Sa intorci priviri e o aromă fină

Ca taina unui vin demult gustat,

Chiar dacă cel ce-a pus-o în lumină,

S-a retras din cupajul învătat.

lar lacrima de ieri nu a fost slăbiciune,

Ci doar dovada unui suflet  pur

O irosire de trăiri si pasiune

Ce s-a topit în orgoliul din jur.

O falsă pierdere-i de fapt o salvare,

Când se înțelege ecuația propriei valori

Trecutul devine o umbră-n depărtare,

Un fundal sters ce nu mai dă fiori.

Rămâne liniștea de-a merge înainte,

Pe-un drum spectaculos si regăsit,

Lăsând în urmă doar simple cuvinte

Și un capitol, ce greu s-a mai sfârsit...

.... despre clipa în care pașii se intersectează, dar destinele rămân străine.

..... acea secundă încremenită într-un decor banal, când două priviri desenează o punte curată de gheață și detașare

 ....  modul în care timpul așază oglinzile trecutului, lăsând prezentul să curgă liber, cu fruntea sus și fără cale de întoarcere.

O privire fugară, un fulger de-o clipă

Secundă în care și timpul se oprește,

O bătaie ușoară din nevăzuta aripă

A unui destin ce în taină pornește.

Ea nu cere cuvinte și nu vrea răspunsuri,

E o punte de gheață și foc între noi,

Ascunde în umbră nespuse-nțelesuri

Și lasă în suflet furtuni, și apoi ...

O liniște adâncă, o caldă lumină

O poartă deschisă spre lumi nevăzute

În ochii ce trec, o poveste străină

Devine un dor de memorii pierdute.

Căci totul începe și totul se pierde

În trecerea asta grăbită și rară,

O mare de gânduri în ochiul ce vede

Cum o privire poate o lume să doară.

Fără rațiune sau discernământ
Parcă nu mai sunt înfiptă în pământ
Fără greutate, mă uit iar în oglindă
Și parcă nu mai sunt, o deforma merindă

Mă uit în ochii mei și văd iar
Copilul din mine, fără gust amar
Mă uit cum eram și cum iar sunt
Zâmbesc la mine, fără niciun cuvânt

Și pentru prima dată, în atâta vreme
Simt ceva, fără a mă teme
Nu știu dacă e speranță, optimism
Dar culorile mele nu mai sunt un cataclism

Timpul mă aleargă, tot atât de repede
Dar mersul meu este acum așa de limpede
Tot îmi e frică de atât de multe
Dar mintea ea nu vrea să mai asculte

Pot să mă uit acum și la soare
Orbesc în fericire, în lumină, cu ardoare
Și voi să vă scăldați în a mea culoare
Căci am devenit un preaiubit soare

Al șaselea simț,
una trăncănește despre părul castaniu,
alta pledează că probabil l-am vopsit.

Am crescut între priviri,
între șoapte și stafii.
Oameni
„cognitivi”,
căutând
să reducă cine sunt
la un material de tul fin.

Convorbiri; afirmații
sticloase!
Remarci necurate,
cortexuri vizuale
distorsionate.

„Pare așa matură”
„pentru că [...]”.

De multe ori mi-am dorit
să mă închid
(am și făcut-o),
nu pentru că aș fi fost vreo introvertită.

Citită?
Mai degrabă doar privită.

Am fugit de ale lor
uitături,
probabil ca să nu mă văd singură
...

O privire fugară,
întrezăriri,
ca să nu admit că nu-s milostivi.

Însă ce maladie!
Cuvântul-cheie rămâne
mereu
„pare”.

În fine,
toate trec.
Și uneori „privilegiile” sunt,
mai degrabă,
niște grăunțe de suferință
presărate pe răni
deschise fără voia noastră.