5  

Ce înseamnă să fii om?

Ce înseamnă să fii om într-o lume de gheață,

În care secundele curg ca un ceas necruțător,

Să porți pe umeri o scurtă, trecătoare viață

Și-un suflet ce cere mereu un alt zbor?

 

Înseamnă să știi să plângi fără o vină,

Să ierți o greșeală ce greu te-a lovit,

Să cauți prin noapte o scânteie de lumină

Și să te ridici când totul s-a prăbușit.

 

Înseamnă să fii o punte între lut și stele,

Să ai în piept un ocean de tăceri,

Să arzi deopotrivă în mii de doruri grele

Și să te întorci mereu la propriile-ți ieri.

 

E să simți că durerea te rupe în două,

Dar mâine tot tu să găsești un cuvânt,

Să crezi iar în soare după o ploaie nouă

Și să lași după tine un simplu legământ:

 

Că n-ai fost o stâncă de neclintit pe lume,

Ci-un fir de iarbă bătut de vânt și de scrum,

Care a știut să iubească, să sufere și să spere...

Și-a lăsat o lumină pe-un întunecat drum.


Categoria: Poezii confesive

Toate poeziile autorului: Vladislav Varzari poezii.online Ce înseamnă să fii om?

Data postării: 15 octombrie

Adăugat la favorite: 1

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 211

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Visul IV

Promisiunea 

Mă plimbam fără o țintă anume pe aleile înguste ale unui parc întins, cufundat într-o liniște deplină. Copacii înalți, cu coroane bogate și verzi, își întindeau ramurile peste drum, neatinși de vreo urmă de uscăciune sau degradare. Totul în interiorul parcului părea neatins de timp. În schimb, dincolo de limitele acestui spațiu verde, prin deschiderile dintre frunzișuri, se zăreau clădirile orășelului — multe dintre ele masive, cu fațade din piatră tăiate de crăpături adânci, lăsând să se vadă aceeași amprentă a părăsirii.

Am continuat să pășesc pe aleile pietruite, auzind doar pietrișul mărunțit sub tălpi. Pe măsură ce avansam, aleile s-au ramificat, ducând spre o zonă mai deschisă, amenajată cândva ca spațiu de joacă. Echipamentele din jur arătau părăsite, iar puțin mai departe de ansamblul principal, la marginea unui pâlc de copaci, se afla un scrânciob vechi, solitar. Era o structură simplă din lemn și fier tăcut, decolorat de trecerea anilor.

Pe scândura de lemn a acelui scrânciob ședea Ana, îmbrăcată în rochia ei simplă. Stătea nemișcată, privind spre pământ.

M-am oprit pentru o secundă, apoi am reluat mersul spre ea. Când am făcut ultimii pași, sunetul pașilor mei pe pământul bătătorit a făcut-o să-și ridice ușor capul. M-a văzut și s-a ridicat imediat în picioare. Deși chipul îi rămânea mai departe imposibil de distins, învăluit într-o umbră difuză ce refuza să dispară, ochii ei de culoarea rubinului adâncit în maro mă priveau fix, reflectând o strălucire clară în lumina neutră a parcului.

S-a apropiat câțiva pași de mine și s-a oprit la mică distanță. Când mi s-a adresat direct, în vocea ei subțire și lină se simțea o nuanță vizibilă de agitație și nerăbdare, dar împletită în mod straniu cu un calm profund:

— Vlad, unde ai fost? Te-am așteptat tot timpul ăsta... să nu mă mai lași singură niciodată.

Cuvintele ei au rămas suspendate în aerul nemișcat al parcului. Am privit-o fără să fac vreo mișcare bruscă, simțind cum greutatea acelei promisiuni nerostite încă se așeza între noi, în timp ce în fundal scrânciobul vechi rămânea complet nemișcat sub umbra copacilor.

Mai mult...

Hotarul vieții

Monolog 

N-am venit aici să negociez nimic cu timpul. Când aerul devine prea rece și simți direct în oase cât de repede se duce totul, toate iluziile pe care le-ai adunat o viață cad ca o tencuială veche de pe un zid uitat. Rămâne doar structura. Rămâne doar linia asta subțire pe care calc acum — un hotar trasat fără milă între ce a fost și ce nu va mai fi niciodată.

Oamenii cred că granițele sunt marcate cu pietre, cu garduri sau cu semne vizibile. Nu-i așa. Adevăratul hotar îl simți în piept, în tăcerea scurtă dintre două respirații, când înțelegi că nu mai ai unde să te dai înapoi. Nu e vorba de frică și nici de o încrâncenare inutilă. E doar o luciditate crudă: vezi totul exact așa cum e, dezbrăcat de orice ornament.

Ani la rând am adunat cuvinte, am construit planuri și am jucat roluri de parcă eram nemuritor. Am crezut că viața e un șantier permanent în care poți oricând să dărâmi un perete și să o iei de la capăt. Dar asprimea lucrurilor nu te previne. Ea vine simplu, ca o iarnă instalată peste noapte, și îți arată că resursele nu sunt infinite. Că fizicul are limitele lui, că timpul are un ritm care nu se adaptează după dorințele tale și că fiecare alegere a lăsat o urmă definitivă.

Tragi o linie și te uiți în spate. Ce rămâne când elimini zgomotul? Nu rămân succesele mărunte, nici orgoliile pe care le-ai hrănit din reflex. Rămâne doar tăria cu care ai privit adevărul în ochi atunci când lucrurile au devenit grele. Asta e singura monedă care mai are valoare la margine.

Sunt aici, la acest hotar, și pentru prima dată nu mai încerc să par altcineva. Nu mai caut scuze și nu mai cer îngăduință. Fiecare pas m-a adus exact în punctul ăsta, iar pământul de sub picioarele mele e rece, dar e ferm.În jur, lumea continuă să facă zgomot. Oamenii aleargă, se contrazic, își construiesc mize uriașe din nimicuri și își consumă energia ca și cum ziua de mâine le-ar fi garantată prin contract. Îi privesc fără superioritate, dar de la o distanță enormă. Când ajungi la hotar, nu mai ai cum să te reîntorci la micile lor drame. Nu mai poți să te prefaci că te interesează mizele lor inventate.

E o singurătate ciudată aici, dar nu e una apăsătoare. E pur și simplu aerul curat de după furtună. Când nu mai aștepți nimic de la exterior, încetezi să mai fii vulnerabil la dezamăgiri. Toată presiunea de a demonstra ceva, de a fi pe placul cuiva sau de a recupera timpul pierdut se dizolvă.

Tot ce contează e cum stai în picioare în fața propriei tale realități. Fără panică, fără regrete ieftine. Doar un om care își privește viața de sus, exact așa cum a fost: cu părțile ei aspre, cu greșelile făcute pe cont propriu și cu demnitatea de a nu fi dat vina pe nimeni altcineva.N-am de gând să transform situația asta într-un spectacol. N-am nevoie de milă și nici de fraze mari spuse la momentul potrivit. Mila e o formă ieftină de confort pentru cei care privesc de pe margine; le dă impresia că le pasă, în timp ce se bucură în secret că nu sunt în locul tău.

Adevărul e că lucrurile aspre se duc singure, pe picioarele lor. Nu există un public care să te aplaude pentru cum rezisti și nici nu vine cineva să îți reducă nota de plată. Când înțelegi asta, scapi de ultima dependență: dorința de a fi înțeles.

Nu e nevoie să te înțeleagă nimeni. E de ajuns să rămâi tu drept în fața ta, să nu te minți și să îți duci propria greutate fără să te târăști. Cât timp poți privi lucrurile în față fără să clipești și fără să ceri îndurare, hotarul ăsta nu e o înfrângere. E pur și simplu locul unde se termină zgomotul și începe linia ta de sosire.

Mai mult...

De ce scriu?

M-au întrebat mulți: „Pentru ce scrii versuri?

Ce cauți în cuvinte potrivite-n șir?

Când lumea aleargă prin mii de universuri,

Tu de ce depeni al gândului fir?”

 

Eram doar un copil în clasa primară,

Când am simțit prima dată un îndemn,

Scriam pe caiete în fiecare seară

Și le-am aruncat... nesfârșit de regret.

 

Erau doar copii ale unui suflet fraged,

Fără rime bune, dar pline de dor,

Un început timid pe un drum incert,

A căror versuri nu aveau zbor.

 

Când corpul mi-a spus că nu pot să muncesc,

Când boala mi-a pus o graniță dură,

Am înțeles că prin scris pot să trăiesc,

Că foaia albă nu are vreo măsură.

 

Eu nu pot munci cum muncesc ceilalți oameni,

Dar pot să construiesc lumi dintr-un condei,

În versul meu nu ai cu cine să mă semeni,

Sunt liber printre gânduri și demonii mei.

 

Scriu fiindcă foaia nu mă judecă vreodată,

Ea primește totul: și teama, și dorul,

Aici nu există boală sau judecată,

Aici eu sunt cel care își scrie viitorul.

 

Nu scriu pentru slavă, nici pentru averi,

Ci fiindcă e singura cale ce-mi rămâne:

Să transform în lumină durerea de ieri

Și să las o urmă din mine pe mâine.

Mai mult...

Visul I

Întâlnirea 

Eram pe o cărare îngustă, fără să pot identifica clar locul sau regiunea. Totul în jur avea o notă incognito, o atmosferă stranie de necunoscut. Mă aflam într-un orășel nu prea mare și înaintam încet. În jurul meu nu se zărea nicio țipenie de om; strada era pustie și tăcută. De o parte și de alta a cărării se înșirau case obișnuite care nu păreau părăsite, însă la un moment dat privirea mi-a fost atrasă de o clădire anume.

Era o casă ce părea complet abandonată. Zidurile exterioare erau crăpate, tencuiala se desprindea în bucăți mari și întreaga structură lăsa impresia că se poate dărâma din clipă în clipă. Am părăsit drumul, m-am apropiat de ea și am împins ușa pentru a intra.

Imediat ce am trecut pragul, am realizat că aparențele înșală într-un mod absolut. În ciuda fațadei dărăpănate, interiorul casei cu două etaje era de un lux aristocratic uimitor. La primul nivel, pereții erau îmbrăcați în nuanțe strălucitoare ce păreau din aur, iar de la tavan atârna un candelabru uriaș din cristal. Pe jos se întindea o podea din marmură albă, străbătută de linii fine ce imitau un design de crăpături, peste care erau așternute covoare grele, țesute manual, de o calitate impecabilă. Cu toate acestea, din spațiul luxos lipsea orice urmă de viață; era părăsit în totalitate.

Am urcat scările spre etajul superior. Acolo, realitatea se schimba radical, ca într-un sistem de plus și minus. Dacă primul nivel reprezenta plusul, etajul al doilea era minusul: degradat, prăfuit și lăsat în paragină, arătând exact ca exteriorul clădirii. Atât jos, cât și sus, se aflau diverse obiecte neobișnuite și vizibil scumpe, însă nu le-am acordat atenție. M-am îndreptat spre balcon, dar când am ajuns acolo am văzut că era dărâmat.

M-am întors și am căutat scările care duceau spre pod. Am urcat treptele, am împins oblonul de lemn și m-am ridicat prin deschizătură. În acel moment, corpul meu se afla la jumătate: partea de sus era în pod, iar cea de jos rămăsese pe scări. Privind înapoi spre primul etaj, am observat o nouă schimbare stranie. Luxul aristocratic dispăruse complet; primul nivel devenise și el dărăpănat și părăsit, la fel ca restul casei.

Aflat în această poziție, am auzit deodată un strigăt de ajutor. Era o voce de fată — subțire, lină, dar extrem de agitată.

Am coborât repede și am ieșit din casă. Cărarea pe care mersesem mai devreme era în continuare pustie, dar strigătele continuau să se audă din depărtare. Am început să alerg în direcția sunetului din instinct, simțind că vocea îmi era cumva cunoscută.

La o cotitură a drumului am zărit-o. Era o fată îmbrăcată într-o rochie albastru-deschis, ca culoarea cerului — o rochie simplă, de plimbare, nu una scumpă. Alerga speriată și striga după ajutor. În spatele ei, din depărtare, se profilase o siluetă ce semăna  cu un câine, dar pe măsură ce mă apropiam am văzut că era, de fapt, o bestie care semăna cu un câine dar nu era, și o urmărea pe fată.

Nu am alergat spre fată, ci am tăiat drumul direct către creatură Aveam la mine un cuțit militar, pe care îl purtam de obicei pentru treburi simple, cum ar fi desfăcutul nucilor. Am scos cuțitul din buzunar, am strâns mânerul și am îndreptat vârful lamei direct spre bestie. Bestia se îndrepta înspre noi și când cuțitul a injunghiat-o, a căzut jos, părea că cuțitul i-a străpuns inima.

M-am întors spre fată. Căzuse pe drumul pietruit, împiedicându-se în goana ei. Mă privea de jos cu ochii înlăcrimați de spaimă, dar și vizibil șocată de modul în care oprisem bestia a. Chipul nu i-l puteam distinge clar, rămânând incert, însă ochii i se vedeau limpede: aveau o culoare rară de rubin, adâncită într-un maro-deschis.

Am ajutat-o să se ridice de la pământ, iar ea mi-a mulțumit. În scurt timp a apărut și un bărbat ușor zgâriat pe brațe — tatăl ei, care o căutase cu disperare. Fata i-a povestit rapid ce se întâmplase, iar el mi-a mulțumit la rândul lui. Pentru a nu rămâne datori și pentru a-și arăta recunoștința, m-au invitat la ei acasă să luăm masa împreună.

Am făcut cunoștință pe drum. Am aflat că pe ea o cheamă Ana, iar eu i-am spus că mă numesc Vlad. În mintea mea, atât numele, cât și tonul vocii ei continuau să rezoneze ca ceva cunoscut.

Când am ajuns la destinație, am rămas uimit. Casa lor era chiar clădirea în care intrasem la început. Doar că acum nu mai era dărăpănată pe dinafară, ci arăta complet restaurată, ca nouă. Iar la interior, luxul pe care îl văzusem inițial doar la primul nivel se întindea acum la ambele etaje.

Mai mult...

Ochii lupului

În miezul nopții când pădurea tace,
Și cerul își aprinde stelele rând pe rând,
Se aprind două lumini ce nu cer pace,
Două scântei curate ce ard în vânt.
 
Sunt ochii lupului: safire de-o tărie
Ce taie-ntunericul cu-o mândră claritate,
O stranie frumusețe, far' de elegie
Născută-n libertate și singurătate.
 
Nu au cruzime-n ei, ci doar un dor fierbinte,
O taină veche, un adevăr adânc,
Privirea lor e clară, ochește-nainte,
Un râu de munte care trece prin ochii lui oricând
 
Iar noaptea, când luna le dă rouă și argint,
Privirea lor devine o mândră mărturie:
Că-n ochii aceștia care nicicând nu mint,
Se citește-o întreagă lume scrisă cu mândrie.
 
Ca două torțe vii ce ard fără de teamă,
Păstrând în ele taina dincolo de hotar,
Privesc spre zarea-n care codrul îi cheamă
Și luminează noaptea ca un etern altar.
Mai mult...

Câte șanse are omul?

Câte șanse are omul într-o viață,
Să se ridice iar din propriul scrum,
Când greul peste suflet i se-așează
Și nu mai vede capătul de drum?
Are o șansă-n fiecare zori de zi,
Când ochii i se deschid înspre pământ,
Chiar dacă pașii grei îl vor strivi
Un vis ucis de spini și bătut de vânt.
Are o șansă când privește-n urmă,
Să ierte ce-a durut și ce-a fost rău,
Să nu mai meargă orb pe fosta urmă,
Ci să devină stăpân pe drumul său.
Are o șansă când greșește amarnic
Și totul pare pierdut și de neîntors,
Să nu-și plângă amarul în zadarnic,
Ci să-și adune sufletul de pe jos.
Nu numărul de șanse te salvează,
Nici anii care trec făcând ocol,
Ci clipa în care inima îți spune:
''Alege azi să nu mai cazi în gol!''
Câte șanse are omul? Doar atâtea,
Cât are curajul să-și mai ia,
Până când timpul închide ușa tăcută
Și lasă doar tăcerea-n urma sa.
Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Vreme de Bacovia

E toamnă pe străzi, e plumb și e gri,

Pe geamuri se scurge o ploaie măruntă.

Se stinge ușor și această zi

Și sufletul parcă de-amintiri se inundă...

 

O cioară rătăcită pe un arbor dezvelit

Rostește un croncănit monoton și rar,

lar timpul în loc pare că s-a oprit,

Într-un decor ud și murdar.

 

Trec siluete grăbite sub picuri mărunți,

În haine cernite, cu pași de fantomă,

Pe drumu-i pustiu, cu pomi dezgoliți,

Ce-și plâng în tăcere pierduta aromă.

 

E vreme de Bacovia în tot ce privesc,

O melancolie profundă și grea,

Cuvintele par că vor să-mi înghețe,

Să lase să plouă în inima mea.

12 Octombrie 2026

Mai mult...

Din scrumul din pahar

.... scrisă nu din nostalgie, ci din pură libertate interioară.

.... cronica unei cenuși reci, un punct final pus de o mână care nu mai caută răspunsuri, ci doar desenează tăceri.

 

Dincolo de aceste rânduri nu există nicio poartă deschisă, ci doar mândria unui suflet care a învățat să își poarte singur lumina.

 

Vreau să le mulțumesc din suflet celor care au lăsat mesaje la vechile mele poezii în tot acest timp. Gândurile voastre sunt de-a dreptul uimitoare și au însemnat enorm pentru mine. Vă mulțumesc tuturor că ați fost❤️.

Din scrumul din pahar

Am îngropat iluzii sub pașii grei de plumb,

În lumea de cenușă ce n-a vrut să ne-asculte,

Iar fiece cuvânt s-a stins, pierdut și mut,

Lăsând pe trupul nopții doar cicatrici... mai multe.

 

Înainte de a păși pe drumul fără întors,

Când vorbele erau doar umbre pe perete,

Am încercat să strâng ce timpul a distrus,

Dar am rămas pierdută în gânduri și secrete.

 

O liniște greoaie pe suflet s-a lăsat,

Ca un ecou târziu din vremuri de demult 

Și am uitat de tot ce-am fost și ce-am visat,

Lăsând în urma mea doar zgomot de tumult.

 

Sub osul stern am plumb, cartușe, praf de pușcă

În sânge am mercur, din ochi se scurge rouă

Și mintea mi-e închisă, captivă într-o cușcă

Ce ruginește-ncet, căci cu regrete plouă.

 

Eu nu știu ce-ai crezut, ți-am explicat prea des

Că nu am așteptări, răbdarea mi-i redusă,

Dar tu mi-ai demonstrat că nu ai înțeles.

Repet, nu poți distruge o inimă distrusă.

 

Și-acum privesc tăcuta cum totul e un scrum,

O amintire rece în unghere-ndepărtate,

Nu mai avem scrisori și niciun semn pe drum,

Rămân doar pași pierduți și vorbe renegate.

 

Se lasă noaptea lent peste trecutul ars,

Iar timpul cerne praf pe tot ce am sperat,

Din tot ce am trăit, nimic n-a mai rămas,

Doar un sfârșit tăcut și-un suflet resemnat.

 

Cu fruntea sus pășesc prin resturi de trecut,

M-am reclădit frumos, din propria-mi cenușă,

Mândru renăscută , din tot ce am pierdut,

Amintirilor din piept le pun definitiv o ușă.

Mai mult...

Spleen

câteodată mi se pare
poate-i doar o iluzie
că mi-a fost bine
"cândva"

timpul ăsta,
prețios cum ni se pare,
fuge,
uită și el
cât de repede se moare.

e succint,
scurt,
nici dorul nu mai strigă
de data asta nu mai spune „stai”,
de fapt,
cred că nu mai spune nimic altceva decât
"existai"

cum rămâne cu recunoștința?
mereu în alt loc,
departe de aici,
departe de acum.
hipomnezie.
am uitat de prea multe ori
nu-mi vine să-mi mai amintesc,

„tot ce trebuie să decidem este ce să facem cu timpul care ni s-a dat.”

dacă-aș fi mulțumită
n-aș mai crea,
n-ar mai fi "artă"
tot ce fac
în fapt
este fericirea pe care n-o simt,
pe care
n-am simțit-o.

tot ce-a fost și n-a fost
timp, timp, timp
ești plata regretelor
amalgamul amintirilor...

accidental,
îmi aduc aminte acum.
Tu?

 

Mai mult...

,, Stele Rătăcite''

Acceptă Poeții Secreți drept constelația cea mai întunecată,

Cât de tare nu ar lumina stelele noastre Oricum vom fi înconjurați de o beznă totală.

Fiecare pereche își găsește destinul prin Valea Trandafirilor,

Însă emoțiile mele negative percep cimitirul Visterniceni drept parcul iubirii.

Privesc pietrele de mormânt și văd cum trăiesc răposații.

Pentru mine cei vii sunt morți demult iar lor de mine deloc nu le pasă.

 

Gândurile suicidale să le arunc cât mai departe,

Fericirea vieții să o pot simți din toate,

Experimentele Căii Lactee asupra vieții mele

Să fie decodificate la fel ca importanța anumitor ,, stele''.

Aceeași luptă cu sine,între noapte și zi,

Dintre întuneric și lumină, vedem care primul se va trezi.

 

Ziua la plimblare obișnuiesc să se ivească mai multe cupluri,

Însă până deseară s-ar putea să se transforme în trupuri.

Manipularea acestor cuvinte , ai putea să le numești trucuri,

Îmi cer iertare pentru că ți-am deranjat somnul, sper să

nu te superi.

 

Mai mult...

CONDAMNATII

Iubirea noastră-i un mormânt de var,

În care ninge des cu cenușă grea,

Cuvintele preschimbate sunt în amar

Și-n ochii tăi se stinge ultima stea.

 

Ne strângem în brațe ca doi condamnați,

Căutând căldură in rănile- adânci,

Prin lanțuri de umbre suntem legați,

Zdrobiți de tăceri ca valul de stânci.

 

Și nu mai e viață, e doar un blestem,

O nuntă de umbre în noaptea de plumb,

În hăul din suflet zbaterea-ți chem,

Dar surd e pământul și cerul e mut.

Mai mult...

NEGRU DE DURERE

Se lasă noaptea-n carnea mea bolnavă,

O noapte fără stele și regrete,

Curge prin vene-o proaspătă otravă,

Născută din tăcerilensecrete.

 

E negru patul, neagră e lumina

Ce-ncearcă să străpungă geamul spart,

Pe masă plânge-n hohote sulfina,

Iar eu din propria-mi ființă mă despart.

 

Un doliu vechi, cusut direct pe oase,

O umbră ce mă strânge ca un laț,

Sunt doar verigi din lanțurile groase

Ce trag spre iad un suflet fărâmițat.

 

Nici țipătul nu mai găsește gură,

S-a prăbușit și cerul de plumb greu,

Sunt doar o pată oarbă de arsură

Pe pânza unde m-a pictat un zeu.

 

Scrâșnesc din dinți când ceasul bate golul,

Secundele sunt cuie în sicriu,

În piesa asta eu îmi joc doar rolul:

Să fiu pământ, deși par încă viu.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍