Ce înseamnă să fii om?

Nu port coroană de lumini cerești,

Nici aripi mari de aur și de soare,

Sunt doar o umbră-n drumul ce-l croiești,

Un înger stins ce n-are zbor în cale.

Aripile mi le-am ars de mult în vânt,

Când am ales să cad și să cobor,

Să merg cu voi, aici, pe acest pământ,

Și să-mi ascund în piept un vechi fior de dor.

Mă uitați des când drumul vi-e curat,

Și mă strigați doar când vă doare spatele,

Dar eu rămân același, neplecat,

Chiar dacă-n cale mi-au căzut păcatele.

Am ochiul treaz în noaptea voastră grea,

Păzesc tăceri ce nu mai au cuvinte,

Și port în palme-o lacrimă de stea

Pentru tot ce-a fost... și nu mai minte.

Nu-mi plângeți mila, nu cer iertare sus,

Mi-am dat veșmântul alb pe voi și pe pământ,

Și duc în spate tot ce mi s-a pus,

Un înger căzut... bătut de vânt.

Îți întinde o mână când te vede jos,

Te bate pe umăr cu vorbe de bine,

Îți zâmbește larg, prietenos și frumos,

Și pare că și-ar da și sufletul pentru tine.

Dar ea e doar masca ce-o poartă în vânt,

Un chip de aramă lustruit la lumină,

Căci dincolo de-acest fals legământ

Se ascunde a doua lui față, străină.

Când totul e bine și drumul e drept,

El merge alături, un frate ales,

Dar cum a venit un necaz în piept,

Îl vezi cum se schimbă... are un alt înțeles.

Atunci îi cad hainele de pe el rând pe rând,

Și vezi cum prietenul drag de altădată

Își scoate cuțitul pe furiș de curând

Și-ți râde prin spate... cu fața schimbată.

Te uiți la el mut și nu-ți vine a crede

Cum ochiul ce plângea odată cu tine

Acum te privește rece și cum vede

Să te distrugă pe tine pentru al său bine.

Să n-ai încredere-n zâmbetul pus pe față,

Nici în jurămintele spuse pe loc,

Căci omul își arată adevărata față

Abia când prietenia se trece prin foc.

Siguranța

Mă aflam cu Ana pe o alee lungă, mărginită pe ambele părți de construcții vechi, dărâmate. În locul clădirilor de altădată rămăseseră doar grămezi mari de piatră, moloz și ziduri prăbușite. Pășeam alături de ea pe drumul prăfuit. Eram amândoi îmbrăcați simplu, în haine obișnuite, și ne îndreptam spre un teren din apropiere unde urma să ne jucăm, un loc unde eram doar noi doi.

În timp ce mergeam pe lângă ruine, Ana s-a întors ușor spre mine și m-a întrebat ce planuri am. I-am răspuns direct, fără să stau pe gânduri, că nu am niciun plan și că tot ce îmi doresc este să fiu cu ea. Auzind aceste cuvinte, vocea ei a căpătat un ton cald, trădând o stare de bucurie pură, chiar dacă, oricât încercam să privesc spre ea, chipul îi rămânea complet nedefinit și imposibil de distins.

Deodată, liniștea aleii a fost întreruptă. Din neștiut a apărut în mare viteză un autoturism Sedan, un model Citroën cu o caroserie ce semăna izbitor cu un Renault Talisman. Fără să frâneze, mașina s-a izbit violent direct într-un zid masiv de beton de la marginea drumului. Am rămas amândoi pe loc câteva secunde, fără să reacționăm. În urma impactului, caroseria Citroënului nu s-a boțit absolut deloc, rămânând intactă, în timp ce zidul de beton s-a crăpat adânc pe toată suprafața lui.

Ușa mașinii s-a deschis și din ea a coborât un bărbat. La fel ca în cazul Anei, trăsăturile feței lui erau complet încețoșate, ascunse privirii. S-a îndreptat spre noi și ne-a strigat să urcăm de urgență în autoturism. Nu înțelegeam despre ce pericol sau urgență era vorba, însă am ascultat îndemnul și am urcat amândoi pe banchetă.

În secunda în care ușile s-au închis, realitatea din jur s-a dizolvat. Ne-am teleportat instantaneu într-un alt spațiu, un teritoriu ciudat ce semăna cu o groapă uriașă de excavare. Locul era copleșit de o cantitate imensă de obiecte împrăștiate peste tot: mormane de cărți, haine strânse în mănunchiuri, componente electronice, periferice de calculator și tot felul de alte echipamente abandonate.

În mijlocul acestui relief straniu a apărut o altă figură feminină. Era o fată vizibil mai mare decât noi, lucru evident atât după înălțime și conformația fizică, cât și după vocea mai matură. Cu toate acestea, chipul ei rămânea la fel de ascuns ca al celorlalți. Fata s-a apropiat de bărbat și a început să discute cu el.

Noi doi stăteam mai departe, la distanță, rămânând complet tăcuți și privind în jur. Zgomotul de fundal și depărtarea făceau ca dialogul lor să fie greu de urmărit, însă o singură frază a ajuns clară și limpede până la noi: fata îl întreba despre starea noastră, iar bărbatul i-a confirmat că transportul s-a efectuat în deplină siguranță și că noi doi suntem în siguranță acolo.

Gardianul 

Mă aflam într-o pădure deasă și imensă, ale cărei coroane înalte lăsau să treacă doar razele blânde ale unei dimineți senine de vară. Mă plimbam agale printre copaci, pășind pe iarba verde și moale. Eram îmbrăcat lejer, într-un maiou alb și pantaloni scurți de vară. La un moment dat, lângă trunchiul gros al unui cedru bătrân, am zărit-o pe Ana. Purta o rochie albă, curată și strălucitoare, ce părea că prinde reflexia luminii printre ramuri. Era aplecată și culegea flori multicolore de pe marginea potecii.

Am pornit amândoi prin pădure, mergând alături fără o țintă anume. O ajutam să adune flori de diferite culori și orice alte mici lucruri găsea pe drum și îi stârneau interesul sau îi plăceau.

Deodată, fără niciun fel de avertisment sau tranziție treptată, anotimpul s-a schimbat brusc sub ochii noștri. Pădurea senină de vară a fost înlocuită de un peisaj complet de toamnă: coroanele copacilor s-au acoperit de frunze colorate în nuanțe arămii, galbene și roșiatice, care cădeau ușor și acopereau pământul într-un covor gros. Niciunul dintre noi nu a avut vreo reacție de uimire sau neliniște la această trecere bruscă; ne-am urmat drumul ca și cum totul era absolut firesc. Am continuat să strângem flori, dar și conuri de cedru căzute pe jos și mănunchiuri de frunze uscate de toamnă.

Apoi, la fel de brusc, peisajul s-a schimbat din nou. Ne-am trezit dintr-odată în plină iarnă, undeva spre mijlocul ei. Lumina de dimineață dispăruse, fiind înlocuită de atmosfera cufundată în tăcere a unui miez de noapte. Cerul era curat, iar luna plină lumina puternic peste troienele mari de zăpadă. Deși eram rămași în aceleași haine subțiri de vară — eu în maiou și pantaloni scurți, iar ea în rochia albă —, era neobișnuit că niciunul dintre noi nu simțea deloc frigul sau gerul din jur.

Am mers mai departe prin zăpada imaculată până când am zărit pe pământ niște amprente adânci și neobișnuit de mari. Erau urme clare de lup. Am început să le urmărim prin pădurea cufundată în umbră și, după câțiva pași, am dat peste creatură.

În fața noastră se înălța un lup masiv, cu o blană complet albă și deasă. Ochii lui erau de un albastru intens, ca de cristal, și luminau straniu în întunericul nopții sub razele lunii. Nu ne-am speriat și nu am dat niciun pas înapoi. În locul fricii, am simțit amândoi o atracție puternică față de frumusețea și măreția fiarei.

Ne-am apropiat încet de el. Lupul nu a avut nicio reacție agresivă; s-a lăsat ușor pe labele din față, reducându-și înălțimea, și ne-a mirosit curios pe amândoi. Apoi s-a plecat mai aproape și ne-a lins ușor pe frunte, mai întâi pe ea, apoi pe mine. Când m-a lins, nu am simțit vreun fior de rece sau teamă, ci o senzație profundă, imposibil de explicat în cuvinte — un sentiment absolut de siguranță.

Omule, ne ducem, 

Unul câte unul 

Când ne vine rândul, 

Să facem loc celor ce vin,

Un trainic loc.

Dar, traiul pe Pământ, 

Nu o să mai fie

De cât urma unui jar,

A unui foc.

Deslănțuit, de minți bolnave....

Ce aduc Terrei, răni grave.

Schimbări, de care nu era nevoie,

Potop, ca în epoca lui Noie.

O, inimă! Sicriu cu fluturi arși și ceară rece,

De ce-ți săruți durerea când timpul vrea să plece?

De ce te bei ca vinul păstrat în cripte reci,

Când fiecare noapte îți pune spini pe veci?

Privesc spre cerul aspru și curat,

Unde lumina s-a cernut în mii de cioburi,

Un aur vechi pe boltă s-a pictat,

Să lumineze-a frunzelor exoduri.

Sunt stelele toamnei, nestemate reci,

Ce scapără în nopți de chiciură și brumă,

Ele veghează-aceste triste poteci,

Când toamna pașii lumii îi consumă.

O boltă gravă, plină de mister,

Ce nu mai are caldele sclipiri din vară,

Doar candele aprinse sus pe cer,

Ce plâng încet în fiecare seară.

.......................................

Iar eu rămân sub veșnicul lor zbor,

Pierdută-n noaptea care o să vină,

Purtată-ncet de-al amintirii dor,

Cătând în mii de cioburi... o lumină.

Sunt doar o urmă pe trotuare reci,

O promisiune sub umbrele-ascunsă,

Când toamna cerne peste vechi poteci

O nostalgie lungă, de ploi plânsă...

Te port și-acum în gestul cel mai simplu,

Paharull ridicat în pragul serii,

În ritmul unui cântec prins cu timpul,

Ce-mi aduce înapoi parfumul revederii.

N-ai mai venit, dar n-ai plecat de tot,

Păstrez și-acum acele seri în minte...

Aș vrea să șterg trecutul, dar nu pot,

Când lumea se grăbește înainte.

A fost curată... o poveste scurtă,

Înainte ca frigul să ne prindă-n pas,

Iar astăzi doar tăcerea mă mai mână

Să înțeleg tot ce n-a mai rămas.

Furtuna a trecut de mult pe-aici,

Dar sufletul, sub cerul de aramă,

Mai tremură la stropii reci și mici,

Când sunetul de ploaie iar mă cheamă.

Așa am devenit o filă mută,

Un rând nescris în manuscris;

Purtăm cu demnitate-o cale pierdută,

Fără reproș, în suflet, ca pe-un vis.

Privesc în urmă fără de regrete,

La tot ce timpul în zori a prefăcut,

Rămân o simplă umbră în lumină,

Parfumul unei ploi ce mult a mai durut...

Îți mai aduci aminte cum turnai în cristale

Un soare de rubin, din vechi podgorii stors?

Tu m-ai inițiat în magica licoare,

Dar timpul s-a scurs iute și n-a fost loc de-ntors...

Mi-ai dezvelit misterul licorilor curate,

M-ai învățat cum gustul se simte-n mângâieri,

Dar vorbele de-atunci au fost deșarte toate,

Iar mândra promisiune s-a stins, ca stelele când pier...

Mi-ai pus în suflet soarele și l-ai luat înapoi,

Paharul este gol acum și marea de tăcere

Se-ntoarce ca un val pustiu și rece peste noi...

Mi-ai luat din cupe vinul și ultima plăcere!

.......................................................

Rămân doar eu cu umbra și-un dor de neatins,

Sub un apus de soare ce mult prea trist s-a stins.

.........................................................

Pe masă stă doar sticla, un monument de gheață,

Iar taina ce-am aflat-o pierdută-i printre vii,

Mi-ai dat o scurtă rază și-o lungă noapte-n viață,

Lăsându-mă în umbră, sperând că vei veni.

Azi nu mai sunt reproșuri și nicio rugăminte,

Lăsăm tăcerea albă să cearnă peste noi,

Un dor discret și nobil rămâne înainte,

Fără priviri în lături, fără pași înapoi.

Secundele se pierd în fire de nisip,

Iar cupa de cristal e doar un ciob de gheață,

Păstrând în transparență chipu-ți rătăcit ,

O scurtă rază-n noapte, o lungă noapte-n viață.

Dar taina n-a pierit, ea stă închisă-n sticlă,

Ca un ecou curat din vremuri de demult,

Chiar dacă azi lumina e palidă și mică,

În marea de tăcere eu încă te ascult.

............................................................

Ai in pahar sublimul... în seri cu lună plină,

Dar gustul lui de astăzi iti e un simplu chin,

Căci ai rămas cu taina, dar fără de lumină,

Un meșter singuratic ce bea un rece vin.

Coboară toamna lent, ca o mustrare,

Prin parcuri vechi cu arbori aurii,

Iar timpul lasă-n urmă o întristare,

Pe străzi pe care nu mai poți veni.

Răsună pașii mei pe piatra udă,

Un vals tăcut de frunze care mor,

În jur e-o lume resemnată, mută,

Dar nu-i durere, doar un fior ușor.

Și... plouă rar, cu picături de gheață,

Ce vor să șteargă chipul de pe geam,

Dar port iubirea ce mă ține-n viață,

Cu-aceeasi inimă pe care o aveam.

E o tristețe-n toate, mult prea pură,

O nostalgie ce n-a cerut iertare,

Chiar dacă vântul strigă prin fisură,

Trecerea mea rămâne o serbare.

Să curgă norii grei, plini de cenușă,

Să piară veri în ploile de-argint...

Eu nu voi pune lacăt la nicio ușă

Și nicio amintire n-am să mint.

Această ploaie rece ce m-atinge

E doar fundalul gri din viața mea;

E ploaia care spală, dar nu stinge

Un gând curat ce arde ca o stea.