ORIZONT DE SMOALĂ

Pendula a stat. E miez de tăcere, 

În camera neagră peretii s-au strâns,

Oglinda e-o baltă de mări si durere, 

În care si umbra, de frică, a plâns.

Nu-i nimeni pe stradă, doar becuri ce mor,

Sclipeste asfaltul ca solzi de balaur 

Suntem prizonieri într-un lung coridor.

lar timpul e-un rug fără flăcări de aur.

Sub piele pulsează un râu de cărbune,

Cuvintele grele se sfărâmă-n dinti 

Nimic nu mai este, nimic nu se spune,

În templul lăsat fără de sfinţi.

E noaptea eternă, e negrul deplin, 

O pânză de păianjen pe inimi s-a pus; 

Bem în tăcere un pahar cu venin 

Privind cum si ultimul soare-a apus.

În umbra oarbă, ceasul a-nghețat,

Iar timpul își cerne cenușa-n tăcere,

Un suflet singur pe podea s-a culcat,

Învelit în mantia-i plină de fiere.

Nici stele nu ard în tavanul de plumb,

Doar pași rătăciți mai răsună prin casă,

Păienjeni de gânduri țes pânza în colț,

Iar negrul regret la masă ne-așează.

Și-n liniștea grea ce se scurge-n tăceri,

Rămân doar ecouri din tot ce-am pierdut,

O umbră ce plânge pentru ziua de ieri,

Închisă pe veci într-un gol nevăzut.

E-o liniste de plumb, fără sfârsit

Nici vântul nu mai are alas să bată;

O lume ca o boltă sigilată, Î

n care chiar si timpul a-mpietrit.

Nu se mai aude niciun pas pe drum,

Doar praful ce se asază-n straturi groase;

Sunt ziduri reci si reci sunt aceste oase,

lar visul s-a prefăcut de mult în scrum.

Stau umbrele încremenite-n unghiuri drepte,

Ca niste santinele la un gol imens;

Nimic nu mai are directie sau sens,

Nu mai e nimeni să mai vină, să astepte.

E doar tăcerea albă, de odaie goală

Unde si gândul se opreste, speriat..

Un univers de negru, mort si îngheţat

În care linistea e singura boală.

M-am otrăvit cu tine, din umbră am sorbit,

Am râs în agonie, am plâns peste mormânt,

Azi ca un spectru sunt, flămând și rătăcit,

Purtat ca o cenușă de un blestemat de vânt.

Întoarce-m-aș pe drumuri cu crengi uscate, mute,

Să te aștept sub cerul de plumb și de noroi,

Să-ți las în dar durerea imensă cât un munte

Și să mă pierd în noapte, uitat de noi amândoi...

Parfum de flori uscate adun în pieptul rece

Și te îngrop în lacrimi de dor nemărginit.

Oare mai este omul, când totul se petrece?

Oare se duce omul cel care te-a iubit?

E negru orasul, e negru si cerul, 

Un corb s-a oprit pe un braț de metal, 

Sub pasii greoi a-ngheţat efemerul 

În ritm de fanfară si mars funeral.

Cerneala se scurge pe ziduri murdare 

O ploaie de smoală ne spală de vii. 

Sunt portile-nchise a condamnare 

Doar ecoul suflă în odăi reci si gri.

lar gândul e-un sicriu de cărbune încins, 

În care dorinte s-au ars până-n scrum, 

Lumina e-un vis ce demult s-a desprins,

Lăsând doar tăcere si umbre pe drum.

O singură pată de alb mai tresare - 

Un crâncen bilet pe o masă de lemn, 

Dar negrul-l înghite cu nepăsare, 

Ca ultimul gest, ca un ultim semn

Urlu la ziduri de orgoliu-nalte,

Blestem secunda-n care ai ales

Să calci pe noi cu tălpi de fier și moarte,

Din mândria-ți cu iz de interes.

E o furie-n sânge ce mă arde,

Că ai trădat ce-aveam mai pur și sfânt,

Schimbând pe fise de trufie oarbă

Un univers ce-acum e doar pământ.

Și totuși, plâng pe ruinele trădării,

Un gust de plumb și de regret amar,

Căci ai ucis, în numele mândriei,

O dragoste ce nu se naște iar.

Te-ai stins în zeci de umbre, rătăcind prin vene

Lăsând în urmă doar un scrum de dor și fier,

Iar eu îți beau absența, grea, prin pleoape leneșe,

Când cerul se prăbușește, negru și stingher.

Nu mai aștept apusul să-mi aducă urmă,

Sunt doar un templu vechi de ziduri și blestem,

În carnea mea, tăcerea ta urlă și nu se curmă,

Sunt doar ecoul surd... al pașilor ce pier.

*
Se pierde umbra speranței pe caldarâmul zilei moarte.
Cei deveniți îngeri recent îmi spun să nu mai caut scuze.
Joc poker cu destinul… nu-mi intră nici o carte,
Mizez la cacialma pe nemurire și pierd cu zâmbetul pe buze.

*
Când în oglindă mă privesc văd doar un jalnic avatar
simt parcă sunt încarcerat în propriu-mi trup sleit
pot doar să plâng când văd ce-am fost și ce am devenit
în tragicomedia asta sunt protagonistul propriului calvar

*
Realizez tardiv că au trecut decenii de parcă ar fi fost un an,
multe nopți nedormite și zile narcoleptice într-un real coșmar,
mă chinui obsesiv(de fapt maniacal) să fiu Daseinul Heideggerian
simțind cum chiar și mierea dulce-a vieții parcă are un gust amar

*
Mă simt de parcă aș juca fără talent un fel de biliard 
cu bile incolore, asimetrice, tac îndoit și masă ruptă. 
Sunt un schior accidentat grav pe o pantă prea abruptă
văzându-mă-n oglindă prin ochii unui demon revanșard.

Se lasă noaptea-n carnea mea bolnavă,

O noapte fără stele și regrete,

Curge prin vene-o proaspătă otravă,

Născută din tăcerilensecrete.

E negru patul, neagră e lumina

Ce-ncearcă să străpungă geamul spart,

Pe masă plânge-n hohote sulfina,

Iar eu din propria-mi ființă mă despart.

Un doliu vechi, cusut direct pe oase,

O umbră ce mă strânge ca un laț,

Sunt doar verigi din lanțurile groase

Ce trag spre iad un suflet fărâmițat.

Nici țipătul nu mai găsește gură,

S-a prăbușit și cerul de plumb greu,

Sunt doar o pată oarbă de arsură

Pe pânza unde m-a pictat un zeu.

Scrâșnesc din dinți când ceasul bate golul,

Secundele sunt cuie în sicriu,

În piesa asta eu îmi joc doar rolul:

Să fiu pământ, deși par încă viu.

Suferinzi, murim toți

Milă seacă, trecătoare
Condamnați, de inimi hoți
Plutind, o infinită mare

Valuri cugetă-nsetate
Tulburi ape, se încheagă
Și-nauntru înghețate
Singuri stropi, în apă neagră

Mințind, căci e onest
Simțind, căci suntem orbi
Sub formă de protest
Și rămânem totuși robi

Să te naști, sicriu fiind
Cu tristeți în inimi brute
Plângi cu trup, zâmbind
Cu ale noastre fețe, mute

Să-ți strângi iadul între mâini
Să-l privești ca pe un dor
Și să poți să nu te mânii
Când îi strigi un ajutor

Incleștând din dinți rubini
Sângerânzi de carne crudă
Sa-ți simt buzele străine
Să-ți simt silueta nudă

Al meu cimitir de zile
Îngropate-adânc credințe
De-ale vieții, legi fragile
Ce zdrobesc sărmane ființe

Off...De ce se lasă seara? Nu vreau, nu vreau să vină

Cu ea, parcă deodată și inima-mi suspină

De gânduri și regrete, sunt prinsă-n insomnii,

Mă jur că n-am speranțe, dar...vinul lui de-ar fi...

Să-i simt din nou esența, ar ajunge doar o dată,

Gura mea de licoarea-i dulce să fie sărutată,

Îmi fac numai iluzii, de dor am luat-o razna,

Si torn gândul in pahar să-mi tratez eu rana.

Mi-e tulburată mintea, tânjind după un gram,

Din vinul drag ce odinioară îl beam,

În noaptea grea, când tăcerea sună nedrept,

Doar gustul vinului ar stinge, dorul ce bate-n piept.

O, inimă! Sicriu cu fluturi arși și ceară rece,

De ce-ți săruți durerea când timpul vrea să plece?

De ce te bei ca vinul păstrat în cripte reci,

Când fiecare noapte îți pune spini pe veci?