Lacrima îndurerată

De fiecare dată, umbra

Cădea doar pe umerii mei,

Purtam o vină neștiută

Și grijă mare pentru doi.

Am adunat din greu răbdare,

Punând bucăți din mine-n gol,

Să țin imaginea pe picioare

Când tu jucai un alt tip de rol.

Dar marginile au obosit,

Iar piesa nu mai stă la loc,

În inimă s-a oxidat

Tot ce-am forțat în acest joc.

Puzzle-ul e pătat de-o vreme,

Nici colțurile nu se mai prind,

S-a consumat fără de zgomot

Tot ce-am crezut că e simțit.

Degeaba încerci să le mai îmbini,

Nimic din noi nu se potrivește,

Când interiorul s-a ros de tot,

Niciun puzzle nu mai trăiește.

Nu o să caut prin file îngălbenite,

Nici prin arhive cu anii din urmă,

Biografie mi-e-n palmele ostenite

Și-n pașii ce-au mers cu a lumii turmă.

Am un capitol cu nopți fără număr,

Când gândul fugea prin pustiuri de plumb,

Și altul cu munții căzuți pe un umăr,

Pe care-am învățat să-i ocolesc din drum.

Sunt fapte scrise cu cerneală și tăcere,

Promisiuni făcute în fața unor oglinzi,

O colecție lungă de mii de dureri

Pe care-am învățat cum să le cuprind.

Am rătăcit prin orașe cu nume străine,

Căutând o chemare ce nu mai venea,

Dar m-am întors mereu înapoi la mine

Cu ce-a mai rămas în cămăruța mea.

Nu-s date exacte pe-o foaie curată,

Ci doar o poveste cu lupte și rânduri,

O viață trăită pe muchie tăiată

Și-o inimă bătând în mii de rânduri.

Nu pot spune multe în această povestire,

Căci cuvintele și-așa sunt de prisos.

Dar un lucru știu bine, și sincer,

În biografie scrii tot ce-i mai dureros.

Vechime de 9 ani

Prințul Negru

Mă aflam pe o cărare îngustă ce șerpuia prin interiorul unei păduri adânci. Cerul de deasupra prindea treptat nuanțele palide ale unui răsărit rece, însă pământul rămânea acoperit de un strat gros și neted de zăpadă. Pășeam desculț pe suprafața înghețată, auzind doar scârțâitul ușor al troienelor sub tălpi, fără ca vreun fior de ger să mă atingă.

Pe măsură ce avansam, dimineața se instala complet, iar lumina difuză umplea spațiul dintre copaci. Sub razele noi, zăpada de pe potecă începea să se topească într-un ritm nefiresc de rapid, dar vegetația din jur rămânea complet încremenită și moartă. Copacii nu dădeau muguri, nu înfloreau, nu apărea niciun ghiocel și nicio altă frunză pe ramuri; pământul descoperit redevine un spațiu pustiu, golaș și inert.

Am ieșit până la urmă din pădure, ajungând la marginea unei spații deschise. În aerul curat al dimineții, mi s-a părut că aud o voce extrem de cunoscută, purtată de vânt și răsunând stins, în ecouri repetate. Pentru o fracțiune de secundă am fost convins că este Ana. M-am oprit, dar am ezitat să fac vreun pas spre direcția din care se auzea sunetul. Știam că ea nu era acolo și că ultimele ei cuvinte, rostite înaintea urletului de lup, îmi ceruseră clar să-mi găsesc propria cale de credință și adevărul interior. Mi-am spus ferm în gând să nu mă iau după acea chemare și să nu o caut orbește.

Am întors spatele sunetului și am continuat să merg înainte. Ca într-o buclă neîntreruptă, anotimpurile au început din nou să se scurgă într-un ritm accelerat sub pașii mei: căldura scurtă a unei veri nevăzute a lăsat repede locul frunzelor uscate de toamnă, iar toamna s-a dizolvat din nou în gerul năpraznic al iernii.

Am trecut mai întâi pe lângă parcul cunoscut, cu aleile lui pustii, iar mai departe am dat peste fațada unei clădiri vechi din piatră. Pe zidul ei masiv era montat un ceas mare cu pendul; limbile de metal și greutățile verticale erau complet încremenite, nefuncționale, marcând un timp suspendat care refuza să mai curgă.

Am lăsat clădirea în urmă și am intrat din nou în pădure. Se făcuse deja miezul nopții, iar iarna era din nou stăpână peste tot. Deși zăpada acoperea fiecare ramură, iar aerul era înghețat, trupul meu continua să nu simtă frigul.

Am mers adânc printre copaci până când am ajuns chiar în mijlocul pădurii, în inima ei tăcută și cufundată în umbră. Acolo, pe suprafața albă și imaculată a zăpezii, se afla un cerc perfect — o zonă rotundă de aproape un metru în care zăpada lipsea cu desăvârșire, lăsând să se vadă pământul reavăn. Chiar în centrul acelui cerc creștea un singur trandafir, de un roșu aprins și intens, ca sângele proaspăt.

M-am oprit în fața lui, privindu-l îndelung. M-am lăsat încet în genunchi pe marginea stratului de zăpadă, aplecându-mă spre floare cu intenția de a-i atinge petalele fine și de a-i simți parfumul. Am întins mâna dreaptă, apropiind degetul arătător de tulpina lui, dar nu am reușit să ating floarea. Când mai rămăseseră doar vreo zece centimetri — poate chiar mai puțin —, o înțepătură scurtă și rece m-a oprit: din vârful degetului meu arătător a început să picure un fir subțire de sânge, pătând zăpada imaculată de la marginea cercului.

Ieși din umbră, dar nu ai contur,

Timpul șterge ce-am crezut că rămâne,

Niciun spațiu nu e atât de sigur,

Când prezentul se desface de mâine.

Gânduri vechi se adună în rafturi,

Iar memoria le caută rece.

Niciun chip nu mai are hotaruri,

Doar un abur prin spațiu mai trece.

Nu poți prinde o imagine-n mână,

Ea se schimbă la orice privire.

O amprentă ce n-o să rămână,

O arhivă fără de numire.

Tot ce-a fost s-a prefăcut în cenușă,

Iar trecutul e doar dâră ușoară.

Ea se strecoară încet pe sub ușă,

Și în noapte tăcută coboară.

În sertare de umbră și goluri,

Gândul caută vechiul repaus.

Lumea veche se sparge în cioburi,

Prăbușită în propriul ei haos.

Ce-a fost viu se dizolvă-n uitare,

Restul e doar un praf de cărbune.

Peste tot e o liniște mare,

O arhivă ce nimic nu mai poate spune.

În cercul veșnic al aceleiași tăceri,
Unde lumina doarme lângă umbră,
Se-nnoiește-n fiecare zi tăcutul mâine
Din pulberea curată de lut și scrum.

Un punct de zi în miezul cel de noapte,
Și-un strop de negru în albul pur,
Pășim prin viață legați de aceleași șoapte
Într-un hotar ce nu are niciun zid.

Nu-i fericire fără stropul ei de plâns,
Nici stâncă tare fără un pic de râset ,
Suntem un foc ce-abia acum s-a aprins
Și-un strop de apă curs din început.

Se-ngână-n noi neantul cu văpaia,
Iubirea caldă cu un frig de gând,
Căci tot ce piere își găsește calea
Și se re-ntoarce-n univers arzând.

Așa ne zbatem, strânși în aceeași roată,
Căutând echilibrul pe un fir subțire,
Unde tăcerea luminează-n noapte toată
Și moartea însăși naște o iubire.

Dincolo de tăcere stă glasul uitării,

Un murmur de dor printre pașii serii,

Acolo se sting și se nasc amintiri,

Ca umbrele blânde din vechi amintiri.

Dincolo de tăcere nu-i moarte, nici dor,

E doar un oftat ce plutește ușor,

O clipă de pace, un vis ce nu piere,

Atâta rămâne… dincolo de tăcere.

Un iad cu flăcări înghețate pâlpâie pe exterior

De l-atâtea nedreptăți, prea multe judecăți

Si m-am răcit pe interior, totu-i searbăd

Când ești bolnav de multe și nimic nu te mai scapă

Acolo unde pașii tac,

Se frâng poteci în amintire,

Și-n urma lor rămâne-un veac,

De nesfârșit și tânguire.

Din tine-a mai rămas un semn,

O lacrimă răzleață pe sub pleoape,

Și curge aidoma unui lemn,

Ce-i dus la nesfârșit de ape.

Se strânge noaptea-n jurul meu,

Cu brațe reci mă înconjoară,

Și pentru mine-i ca un zeu,

Ce-n carnea mea prin ochi coboară.

Și nu mai știu dacă mai sunt,

Simt doar o rană ce m-alină,

Dar dintre toate cel mai crunt,

E-a ta tăcerea care mă termină.

Se-nchide drumul dintre noi,

Ca o fereastră în furtună,

Și va ploua peste amândoi,

Necontenit, obraznica minciună.

Pe buze-mi stă un sentiment amar,

Ca bruma albă dimineața,

Și-l port tăcut, ca piatră de hotar:

Ce mi-am dorit, și ce-mi oferă viața.

Privesc, din când în când, străinul din oglindă,
Și-l mint sublim și cu senină sinceritate,
Că mai sunt inimi și brațe calde să-l cuprindă,
Că nu e singurul ce-și cară viața-n spate...

Trăiesc, de-atâta vreme, în această piele,
Că nu mă recunosc, nu mai sunt eu demult,
În ochi fără lumină, pe buze fără miere,
Drept, frânt, cum sunt, eu încă mă ascult...

Voi toți care mi-ați curs cândva prin vene, 
Lăsând în urma voastră aceste rime-adânci,
Cu rănile deschise și aripi fără pene,
Fi-vom înalți, spre cer albastru, stânci...

Pe drumul greu al vieții, de capăt întrerupt,
Purtăm cu noi, întreaga noastră fire,
Și-avem înscris pe frunte, în inimă, pe trup,
Ca pe-un halou, biletul către nemurire...

O carte, te face

Obiceiuri fără vreun motiv,
Explicat pe un portativ,
Pentru sunet destinat,
Melodie surdă, cu versul neexplicat.

Să simt ce simți din obicei,
Vrei confuzia formată conform matricei;
Prin date adunate fără întrebare,
Ce, pusă, devine supusă la ridicare.

Din sprâncene judecând,
Încercând să plac, scârbit în gând, apoi forțând;
Zâmbetul și expresia de înțelegere,
Pentru a ta tăcere.

Purtând straie tradiționale,
Într-un mod ipocrit le faci formale,
Formând o uniformă a identităților goale,
Existențial, întrebând direcțiile morale.

Tradiții aduse de sfinți necunoscuți,
Purtați doar în vorbă, căci prin suflet pângăriți;
Răniți ca ființe, căutând portițe
Prin sentințe de integrare a unei ființe.