Nu judeca

"Am timpul sub tàlpi"

Atat de rar mi-a fost sa fiu fericit

Timpul se plictisea privindu-mā cum trec prin el

Doua soapte strabat...de nicàrii,urechea

Pe nume direct...mà striga viata

Atat de rar mi-a fost sa fiu fericit 

Eu nu-s grabit, am timpul sub tàlpi 

Iubiri la minut, tràiri ca pe mut, o viatà

Si-i gata.

Florin Ristea 

15.dec.2023

22:37

Fiecare parte a corpului uman

Își accelerează rostul ideal.

Prin organe și simțuri iese la liman,

Luptând să nu intre în areal.

Spre culmi, ne bazăm pe picioare.

Proptim un țel cu puterea din mâini.

Gândim și dobândim minți superioare,

Visând ca ideile bune să prindă rădăcini.

Hrănim creierul cu multă știință,

Auzul cu note muzicale divine,

Văzul cu priveliști de priință,

Mirosul de flori ce-n nări survine.

Râurile ce trec prin vene și artere,

Și circulă prin organism cu un rol,

Sunt hrana inimii încă de la naștere

Și dă creierului înțeleptul control.

Un imens mecanism îl purtăm, 

Un ceas cu un timp ce-i efemer,

Și loviți de boli, viața scurtăm

Ridicând ochii și ruga spre cer.

Sunt un puzzle și nicio combinație nu îmi iese

Mă grăbesc și cu timpul se mai adună piese

Acum, astept a mă cunoaște, desface și reface,

Dar sufletul ce-mi zace și tace-mi stă ca pe ace

Mă pierd prin gânduri și mă simt ca-ntr-o ceață

Mă simt legat de-amintiri, dar mă-ntreb: "cu ce ață?"

Când totul se împrăștie și uiți ce ai fost sau ce esti

Ce iubești? Ce dorești? N-ai răspuns și nici nu poți să zâmbești

Este greu pentru tine, pentru mine... pentru oricine

Când ceva îți lipsește, îl aștepți, dar nu mai vine.

Doamne, de ii certi pe unii, 

Fa-i sa simta ca-s copii

Sa-si revina-a doua zi,

C-au gresit, si-or s-o mai faca

Pana ce or sa Te vada.

Nu le lua speranta toata,

Nu ii pierde, nu le lua

Tot ce ii mai tine-asa

O zi, doua, poate trei

Poate cativa ani, de vrei

Sa se bucure de ei

De ei insisi si de cei

Far' de care nu sunt ei

Ca s-or duce in desarta,

Si-i pacat de viata, toata

Viata celor ce le-ai dat'

Sa se simta impacati, 

Impliniti si bucurati

Ca-s iertati, si ca-i mai ierti

Sa se curete de ele, 

De pacatele mai grele

26.11.2021 10:08 Vineri, Polonia

În câmpul vieții, un joc de șah se desfășoară,

Bile albe, bile negre, în echilibru se învârt,

Pe tabla sorții, fără grabă, fără ocară,

Se cântăresc destine, într-un târg neîncetat de artã.

Bilele albe, visuri pure în albă zare,

Sunt speranțele ce zboară fără de temeri,

În lumina lor, găsim adesea alinare,

Sunt zilele senine, sunt amiezile de ieri.

Bilele negre, umbre ale unui trecut ce doare,

Ecosisteme de regrete, de neliniști inventate,

Sunt nopțile fără stele, sunt furtunile ce zboară,

Sunt gânduri ascunse, în colțuri de suflet, bine sigilate.

Fiecare bilă, o alegere, un pas, o șoaptă,

Rătăcite în labirintul vastei existențe,

Rostogolindu-se în ritmuri ce se împletesc, se înnoaptă,

În dansul lor, găsim oglinda propriei conștiințe.

Ah, bilele albe, cum strălucesc în soare!

Cum se ridică deasupra norilor de îndoială,

Ele sunt iubirea ce învinge orice povară,

Sunt împlinirea sufletească, dincolo de orice balamală.

Și bilele negre, nu sunt ele tot din nisipul timpului?

Nu sunt ele tot o parte din ansamblul ce ne definește?

Pentru că fără noapte, cum am ști de razele zilei, cum?

Și fără lacrimi, cum am recunoaște gustul dulce al fericirii, cum?

Lacrima neagră, izvor de înțelepciune,

Ne învață, ne modelează, ne sculptează în piatră vie,

Ne spune că fiecare clipă de tristețe, de rușine,

Este doar un prilej de creștere, o nouă melodie.

Și lacrima albă, triumful dragostei supreme,

Cadoul neașteptat după furtuni și lupte grele,

Un balsam pentru suflet, ce în eternitate demne,

Se transformă în perle de bucurie, în stele.

Așa, în acest joc cosmic, în plină desfășurare,

Bile albe, bile negre, se rotesc într-un tango divin,

Împletindu-se, despărțindu-se, într-o eternă căutare,

De echilibru, de armonie, pe drumul destinului fin.

Și fiecare dintre noi, cu bilele noastre colorate,

Ne scriem poezia vieții, complexă și adâncă,

În fiecare bilă, un univers întreg încapsulat,

În fiecare suflet, o simfonie ce niciodată nu se sfârșește .

În lacrimi scriu confesiune către dezamăgitul om din viitor,
Că tot ce punem în iubire e teama unui muritor.

Mă leg de spirit prin speranță, căci prin speranță
voi putea să mor,
Azi sunt o pasăre măiastră, și mâine sunt un vierme în ogor.
Un torturat pe veci, în necredință, căci în credință sigur am să mor,
M-am aruncat în propria ființă, ca să rezist prin simplul abandon.

Mă las purtat de valul gândurilor rele ce sap în mine șanțuri ce mă dor,
Triumf mârșav asupra vieții mele, căci mi-e sortit să sufăr ca și muritor.
Sunt blestemat să simt orice durere, căci prin durere omul nu va piere,
Dar lasă răni din ce în ce mai grele ce naște-n în mine un alt om.

Sunt suspendat de voi prin suferință ca să mă sinucid apoi de dor,
Și incapabil să rămân în lume mă retrăiesc într-un minut minor.
În toate cele ce-au să vie și-n toate cele câte-au fost
Supremul adevăr rămâne... eu sunt un simplu muritor.

Suntem sortiți prin existență la joc murdar... de creator,
Ruleta vieții se termină când moartea-i vine-n ajutor.
Un fel de cacealma a vieții, capriciul unui ziditor...
Divertisment prin existență e planul lui de viitor.

Ea, înger dulce de fetiță,

Cu sufletul alb și curat,

El, demon îmbrăcat în negru,

Cu sufletul întunecat...

Ea l-a privit cu bunătate,

Iar el, de parcă a cedat...

Întunericul lui dinainte,

De parcă s-a evaporat...

Trecut-au anii grei în lupte,

Cu viața grea și a lui noapte,

Ea mereu făcându-i punte,

Luminând calea prin șoapte.

Iar când furtuna năvălise,

Ea strâns de mână îl ținea,

El o trase-n întuneric

Și acolo singură o lăsa...

Ea calea cu greu a găsit-o,

Și înger negru deveni,

Inima din piept îi era ruptă,

De-atunci ea nu putea iubi...

Aripile nu mai zburau,

Iar ea lupta să facă soare,

Nu arăta la nimeni în jur

Că zilele îi sunt amare.

A luptat zile și nopți,

Și astăzi încă ea mai luptă...

Ziua - cu sufletul ei,

Noaptea - cu inima ruptă

Te voi scrie -n poezie

A mea operă de artă, 

Tu ești a mea fantezie 

La un alt capăt de hartă....

Te voi simte ,cu plăcere..

A mea dulce operetă,

Te ascult și în tăcere,

Simțind dragoste secretă 

Tu ,soarele dimineața !

Ce frumos mă încălzești

Cel ce îmi topește ghiața,

E deajuns să îmi șoptești....

Și am iubit .... Cu toată ființa mea .

Cum nimeni n-a iubit vre-o data .

Și am oferit în fiecare zi 

Iubirea ,

Care era pură , și 

Imaculată.....

Am iubit cum cerul iubește 

Luna...

Am acceptat ,cum accepta marea,

Furtuna....

Am îngenuncheat ca

 Credinciosul la icoană,

Chiar dacă mă simțeam 

Orfană....

Am înfiat dorul,

 Si l-am făcut amicul meu ....

Am strîns din dinți 

Când mi-a fost greu....

Nu mă mai temeam de apă,

În ea deja m-am înecat....

Uitasem ce este căldura, 

Defapt nici n-am aflat....

 Acceptand ura 

Sufletul mi s-a răcit...

Nu a fost vreodată ,

Măcar un pic iubit. 

Lună deja n-o privesc.....

Pare straniu câteodată,

Dar eu nu pot,să iubesc,

Chear de am inima curata ...

Iar când căldura-n piept apare....

Sentimentul de căldură....

Îmi amintesc de el în data,

De sentimentul cel de ura....

Iar când cerul e senin,

Și apare luna plină 

Doru apare-n sufletel,

Și în urlete suspină....

Și mie dor ... Și îl urăsc 

Nu pot spune ''il iubesc "

Și mă apasă -n sufletel....

Nu-l atinge, 'i de oțel....

Eu pe lume nu trăiesc...

Nu iubesc, nici nu zâmbesc....

Pe lume sunt trecător,

Ca și apa din izvor....

Rece , dar sunt și curata 

Dar mă voi usca ....

Odată....

Autor A.Turcanu ....(Monolog) @reper

Ma sună mama sa mă întrebe cum merg treburile la mine...,

Ce-am mâncat ,cum ma simt si dacă-și bine ....

Ridicându-mi ochii spre perete și mereu zambindu-i fals ... 

Îi spun că totul e bine , ca-i perfect, că-i ideal ...

În suflet un copil îmi urla , plânge ...și strigă ... disperat .... Întoarce-ma mama în copilărie ,acolo unde nici o grijă n-am.... Ia-ma mama pe brațe... sa te sărut cu dor ... Stringe-ma ușor în ... Poate mi-va fi mai ușor....Dar nu spun nimic din astea... Îi zâmbesc la nesfirt

As strigă in gura mare

Mamă eu am obosit....

Dacă aș muri și m-ar cerceta savanții,

ar descoperi un ocean de iubire în mine...

în fiecare celulă — dorințe pasionale,

născute din lipsa unui răspuns.

Dacă aș fi murit,

m-ar fi îngropat sub o salcie pletoasă,

ce plânge cu lacrimi amare,

în țara plopilor,

în acea lume fără speranță...

Pământul ar simți tristețea mea

și rădăcinile ar învăța să sufere.

Florile s-ar închide în tăcere,

iar vântul m-ar striga pe nume

cu glasul tău — pierdut...

Ar fi o moarte fără sfârșit,

căci dorul nu moare cu trupul 

el se prelinge în neant

și arde tăcut în umbrele tărzii

ale unei iubiri neîmpărtășite.

A.Turcanu

@reper

E o umbră?

Un miraj?!

Un ecou,

Sau un viraj?

Temniță

Sau libertate?

Fericire

Sau păcate?

Umbra-n suflet,

Sau e casă?

Rană... sau

Momeala-n plasă?

E și miere

Și durere,

E și chin,

Dar și plăcere.

E și soare,

E și beznă,

E și rana mea

Pe gleznă...

Eu un gând

La răsărit,

Dar și omul...

Cel iubit !