Nu judeca

Am rămas gol,

De orice sentiment desfăşurat prin exsistența unui cântec.

Am rămas fericit,sperând că am să-mi strig tihna,care lipseşte din inima mea.

Cât să mai merg oare?

Să mă mai plimb mult?

În neadins,neatins şi desprins,dintr-o pânză de păianjen,am zis.

Crează-mi te rog o lume,

Unde eu,va fi întotdeauna eu

Nu eu de azi,de mâine,sau de poimâine.

Cad pe o treaptă unde lumea e prea oarbă,şi-am rătăcit coborâtor,

Sfâşâit de un maraton.

Gol,pe dinăuntru gol,doar cu tine mă simt iar,om.

Pe cer luceafăr, tot strălucind, 

Nu este-o stea mai luminoasă, 

Noaptea, ziua pe senin ivind,

Lumina albă cea frumoasă. 

Sunt doi luceferi pe pământ, 

Un poet și o steluță, 

Ce-n comun ei având? 

Au aceeași muzicuță. 

   Autor: Nicoleta Postovan 

Niciodata sa nu te opresti

Cand lumea iti spune

Ca esti

Prea tanar sau prea batran.

Sa nu zabovesti

Pe tarmuri, pe culmi,

Niciodata sa nu obosesti

In somnul prea dulce

Al unei genuni.

Sa mergi zi de zi, ceas de ceas,

Spre orizontul din tine,

Spre zorii altei minuni,

Implinindu-ti chemarea de a fi

Aici si acum,

Povestea nescrisa

A altei lumi.

În luminile de -apus 

Visele s-au descompus,

Lăsând un gol amar 

În inimi de cleștar.

Și din astrele căzute 

Pe coastele abrupte 

Lacrimi se preling 

Pt iluzii ce se sting..

Sub freamăt de petale 

Glăsuia -n spirale 

O vioară tristă,

Picurând pe o batistă .

Și un gând hoinar 

Rătăcea solitar,

Căutăndu -și rostul 

Și -n sunet adăpostul..

Cuibărind la rădăcini 

Amintirile-n suspini,

Speranța vie licări 

Și -un ideal înmuguri...

Frunzele neștiute de nimeni 

Se-aruncă-n cascade de albastru dor,

Vocile pe bolte de citadele 

Recită eternele imnuri în cor. 

Pe'alocuri se văd creste de ceruri, 

Genuni cu nimfe și melodii străine,

Atlași ce poartă puncte de suspine, 

Dar eu, eu, mă port doar pe mine. 

Palidele umbre în fruntea-mi obosită

Intonează fugi, coruri și triste arii

Luate de undeva...oare cine știe? 

Poate din fragede și vesele morminte. 

Cred că sunetul spune o poveste de umbre 

Ce din vestale adieri nu piere doară,

Lumini, penumbre, dulci tenebre

Mă cheamă să mă-ndrept spre-o poartă ideală. 

Dar m-am oprit și-ascult cum bate timpul.

În materia-mi de cenușă 

Curge lapte luat din áride metale, 

Și pocaluri de lumină se-ating în ceruri pale. 

Nu voi citi din apele mortuare

Cărți, poeme sau unduitoare versuri, 

Cuvinte trecătoare din trecătoarele-mi creneluri

Nu vor umple pagini decât cu'aprinse triluri! 

Oda lumii ce se stinge o-nțeleg,

Dar vine o alta ce nu-mi sună cunoscut.

Se stinge torța vieții care'a fost,

Și vine moartea... moartea unui mort.

În timpul vieții ce-o trăiesc,

Pe care încerc s-o construiesc,

Mă tot întreb, Cine sunt eu?

Și oare ce vrea Dumnezeu?

Nimeni din această lume

Nu poate să însume,

Dând răspunsuri evidente

Întrebărilor ce le voi pune.

"Câți de Eu pot fi oare?"

"Și câți îi pot pune-n valoare?

Că de-ar fi să știu acest fapt

Aș fi foarte consacrat.

Cunoașterea de sine

Nimeni n-o poate susține.

Căci ea nu este mărginită,

Ci este una infinită.

A fost o dată ca-n povești

A fost o dată ca-n povești,

O viață minunată,

Când oamenii se mai vedeau,

Prin drum și pe la poartă.

Când oamenii se întâlneau

La veselii și șezători,

Iar fete și băieți jucau,

La hore până-n zori...

Copii până târziu jucau

De-a ascunselea pe-afară,

Și nu conta că-s la oraș

Sau poate, de la țară...

Faceam o gălăgie, Doamne,

Mereu babe ne certau,

Și în suflet realizau

Că copiii se distrau...

Da, ce șotii mai făceam,

Fugeam de acasă,

În ripa ne scăldam,

Boboceii de atâtea ori,

Noi i-am pierdut,

Când ne trimiteau părinții

Pe iarba la păscut!

Din nisip castele

Noi vara construiam,

Câte trăiri, emoții,

Momente noi aveam...

Băieții construiau căsuțe,

Singuri în copaci!

Sculptau locuri frumoase

Din rachite, fagi.

Acoperiș din stuf sau paie

Să ne putem ascunde,

Când vine câte-o ploaie...

Mi-e milă de copiii

Ce cresc azi, acum...

Că n-au trăit emoții

La joaca de "în drum".

Nu știu de "baba oarbă"

Ce seara o jucam,

Și pereche la papuci

Jucând le căutam.

Nimic nu poate fi ca înainte,

Și vara ne era

Cu mult mai fierbinte!

Pe dealuri, pe câmpii

Nici iarba nu creștea,

Animalele iarba o pășteau.

În livadă adesea, noi ne jucam

Cu prune dulci, mereu ne alintam,

În pădure, după flori alese...

Văzut-am animale,

Multe și diverse...

Și o căprioară

Acasă am avut!

Fincă micuță,

Rănită s-a pierdut...

Am văzut și lanuri

De ghiocei cândva,

Iar voi nu știu dacă

O să-i vedeți, cândva.

Pădurea cea de brazi

Astăzi s-a uscat,

Cărările pădurii

Azi s-au astupat.

Oamenii n-au timp

Să le mai pășească,

Pe internet ore în șir,

Reitingul să-și crească.

Cu fetele ne întâlneam,

Cosite la păpuși noi împleteam...

Azi rar de tot ne salutăm

Decât pe internet, când mai intrăm...

Nimic nu realizăm...

Nimic nu ne mai povestim...

Emoții, sentimente

Noi nu mai trăim!

Nu auzim nici cântec

De păsări primăvara...

Nu știm ce e picnic

Familial vara...

Cum e să zburi

Vara pe câmpie,

Cum să mănânci un strugure,

Toamna de la vie...

Ea, înger dulce de fetita

Cu sufletul alb și curat,

El , demon îmbrăcat în negru

Cu sufletul intunecat...

Ea l-a privit cu bunătate 

Iar el ,de parca a cedat...

Întunericul lui dinainte 

De parca s-a evaporat ...

Trecut-au anii grei în lupte,

Cu viața grea și a lui noapte ,

Ea mereu făcându-i punte

Luminând calea prin șoapte. 

Iar când furtuna năvălise 

Ea strâns de mână îl ținea ,

El o trase-n întuneric 

Și acolo singură o lăsa....

Ea calea cu greu a găsit-o, 

Și înger negru deveni ,

Inima din piept îi era rupta

De-atunci ea nu putea iubi....

Aripile nu m-ai zburau

Iar ea lupta sa facă soare ,

Nu arătat la nimeni în jur 

Ca zilele îi sunt amare.

A luptat zile și nopți

Și astăzi încă ea mai lupta. ..

Ziua - cu sufletul ei,

Noaptea - cu inima rupta....

E seara ... Și tu ma aștepți ...

La intrarea în casa se simte miros de crini ... 

Mă apropii , tu îmi repeți...

Ca îmi adori ochii mei pelerini 

Chiar dacă te caut doar pe tine mereu....

Iar privindu te în ochii tai pătrunzători 

Care îmi trezesc cei mai puternici fiori ...

Deja nu am nevoie de nimic....

Nici de flori....Am nevoie doar să mă atingi....

O îmbrățișare.... Să mă topesc ca un fulg ....

Chiar dacă după voi arde pe rug...._

Ochii tai îmi sunt făcliile care mă conduc spre univers... Ceva nemaipomenit...

Iar gândul meu e la foame... Foame de tine 

A.Turcanu 

@reper

Pe suflet e foarte trist...

Sufletul nu observă...

Ce pierdem speriind la ziua de mâine...

Se știe că nu ne este dat să fim împreună,

Dar totuși, din nou te vreau...

Scuze că nu am avut grijă,

Iartă-mă pentru toate, scumpul meu,

Eu știu, mă urăști pentru ce am făcut,

Da, știu...

Nu suntem compatibili...

De aceea nu putem fi împreună.

Nici nu te-ai gândit că mă voi frige de iubire...

Câte ori noi

Am încercat din nou să o luăm de la capăt?

De câte ori ne-am certat și am fugit de probleme...

Între noi e o depărtare tot mai mare...

Cuvintele sunt în plus...

Eu vreau să afirm doar un lucru:

„Te iubesc” — asta a spus tot...

E o umbra? 

Un miraj?!

Un ecou

 Sau un viraj?

Temniță

Sau libertate?

Fericire

Sau păcate?

Umbra-n suflet,  

Sau e casă ?

Rană... sau 

Momeala-n plasă

E și miere 

Și durere,

E și chin 

Dar si plăcere 

E și soare ,

E și bezna ,

E și rana mea 

Pe gleznă ...

Eu un gând 

La răsărit ,

Dar și omul 

Cel iubit ....

Trăim în lumea în care nunta e mai importanta ca iubirea...

În lumea în care înmormântarea e mai importanta ca cel înmormântat ... Unde mamele semidezbracate explică fetițelor despre decentă și modestie ... 

Iar tații cu paharul în mână arată exemplu clar cum e să fii bărbat onorat....

 O lume care caută să își perfecționeze imperfecțiunile trupești evitadusi lumea interioară și sufletul 

Toți vor să devina mai buni în ochii altora .. Dar în ochii voștri suferă inecanduse în nelegiuiri ...