Tremura sufletul

Te voi scrie -n poezie

A mea operă de artă, 

Tu ești a mea fantezie 

La un alt capăt de hartă....

Te voi simte ,cu plăcere..

A mea dulce operetă,

Te ascult și în tăcere,

Simțind dragoste secretă 

Tu ,soarele dimineața !

Ce frumos mă încălzești

Cel ce îmi topește ghiața,

E deajuns să îmi șoptești....

Și cavalul e la stână...

Cântă-n mare depărtare,

În ecou tot se îngână,

Toți plâng de la a lui cântare.

Și cavalul tot se aude...

Îl ascult cu-atâta jale,

Aducând amintiri crude,

Rupând din suflet cristale.

Și-l ascult cu-atâta dor,

Parcă nu-mi sunt stăpână,

Deși sunetul îl ador,

Inima în piept suspină.

Și cavalul tot răsună...

Trecând anii mei prin mine,

Retrăiesc iar prin furtuna

Lacrimi mii, le țin în sine...

Eu sunt tăcerea care strigă în ramuri,

Un dor învelit în cuvinte de fum,

Un fluture prins între două oftaturi

Și-un vers care plânge sub cerul postum.

Vin dintr-un sat cu tăceri adâncite,

Cu drumuri ce poartă miros de pământ,

Dar-n inima mea cresc păduri infinite

Și mări unde sufletul cântă și-i frânt.

Scriu despre umbre, dureri și lumină,

Despre lupta ce-n mine arde mereu,

Despre lacrimi ce curg fără vină,

Despre oameni, iubire... și Dumnezeu.

Poezia mea nu e joc, e chemare,

E sângele cald pe hârtie căzut,

E rana ce, arsă, devine culoare

Și glasul meu viu, când alții-au tăcut.

În fiecare cuvânt e o parte din mine,

În fiecare video – ochiul meu mut,

Font caligrafic, naturi melancoline –

Tot ce-am simțit, în tăcere-am făcut.

Și dacă te-ntrebi cine sunt, ce visez,

Sunt "Mică poetă" ... Eu ard, și creez. 

„Să mă citiți în vers”

de A.Turcanu

De-ar fi să mor, s-o fac sub cer curat,

Când pomii plâng și frunza nu mai spune,

Să fiu lăsată-n colțul cel uitat,

Sub doi cireși, cu rădăcini în lună.

Să nu-mi aduceți flori din piață, goale,

Nici panglici reci, cu nume ce nu știu —

Aduceți liniștea — s-o lase-n vale,

Și-un vers din mine, spus încet, târziu.

Nu vreau coroane grele, ruginite,

Ci o tăcere-n care să-ncăpem —

Să-mi citiți poemele rostite

Ca pe-o icoană scrisă din blestem.

Să-mi spuneți dorul doar privind hârtia,

Să nu strigați ce n-ați simțit nicicând —

Citiți-mi gândul, nu doar poezia,

Și-n fiecare cuvânt — fiți un legământ.

Să nu veniți cu slove de-nvățate,

Ci cu o inimă ce-a înțeles —

Că eu am ars în nopți neumblate

Și m-am făcut, încet, un singur vers.

Lăsați-mi lângă cruce o privire

Și poate-o carte, dacă vântu’-adie —

Am fost o rană plină de iubire

Ce a rămas doar liră-n poezie.

Și dacă vreți să știți — cine-am fost eu,

Priviți cireșii goi, în nopți cu lună —

Acolo sunt… în vers și în tăcere —

Semnez cu sufletul: 

"Mica Poetă", tăcută și nebună.

Și am iubit .... Cu toată ființa mea .

Cum nimeni n-a iubit vre-o data .

Și am oferit în fiecare zi 

Iubirea ,

Care era pură , și 

Imaculată.....

Am iubit cum cerul iubește 

Luna...

Am acceptat ,cum accepta marea,

Furtuna....

Am îngenuncheat ca

 Credinciosul la icoană,

Chiar dacă mă simțeam 

Orfană....

Am înfiat dorul,

 Si l-am făcut amicul meu ....

Am strîns din dinți 

Când mi-a fost greu....

Nu mă mai temeam de apă,

În ea deja m-am înecat....

Uitasem ce este căldura, 

Defapt nici n-am aflat....

 Acceptand ura 

Sufletul mi s-a răcit...

Nu a fost vreodată ,

Măcar un pic iubit. 

Lună deja n-o privesc.....

Pare straniu câteodată,

Dar eu nu pot,să iubesc,

Chear de am inima curata ...

Iar când căldura-n piept apare....

Sentimentul de căldură....

Îmi amintesc de el în data,

De sentimentul cel de ura....

Iar când cerul e senin,

Și apare luna plină 

Doru apare-n sufletel,

Și în urlete suspină....

Și mie dor ... Și îl urăsc 

Nu pot spune ''il iubesc "

Și mă apasă -n sufletel....

Nu-l atinge, 'i de oțel....

Eu pe lume nu trăiesc...

Nu iubesc, nici nu zâmbesc....

Pe lume sunt trecător,

Ca și apa din izvor....

Rece , dar sunt și curata 

Dar mă voi usca ....

Odată....

Autor A.Turcanu ....(Monolog) @reper

Dacă aș muri și m-ar cerceta savanții,

ar descoperi un ocean de iubire în mine...

în fiecare celulă — dorințe pasionale,

născute din lipsa unui răspuns.

Dacă aș fi murit,

m-ar fi îngropat sub o salcie pletoasă,

ce plânge cu lacrimi amare,

în țara plopilor,

în acea lume fără speranță...

Pământul ar simți tristețea mea

și rădăcinile ar învăța să sufere.

Florile s-ar închide în tăcere,

iar vântul m-ar striga pe nume

cu glasul tău — pierdut...

Ar fi o moarte fără sfârșit,

căci dorul nu moare cu trupul 

el se prelinge în neant

și arde tăcut în umbrele tărzii

ale unei iubiri neîmpărtășite.

A.Turcanu

@reper

LOCUL UNDE RĂMÂNEM

Există un loc

în care nu ajungem cu pașii,

ci cu tot ce am fost

și n-am spus.

Ne lăsăm grijile

la marginea inimii

și păstrăm doar 

ce a știut să iubească,

ce a știut să aștepte,

ce n-a rănit.

Frumusețea acestui loc

nu se vede,

dar se simte:

îi liniștea care nu doare,

e pacea care nu cere explicații.

Și poate că toată viața

nu e decât drumul

spre acest loc

unde rămânem

fără să ne pierdem

Orașul adoarme greu

între reclame care nu se sting

și pași care nu mai caută destinație.

Pe trotuar, o lumină rătăcită

îți colorează umbra

în nuanțe pe care nu le-ai numit.

Respirând adânc

simți cum zgomotul se topește

într-un soi de liniște transparentă.

Un străin zâmbește fără motiv

și pentru o clipă

totul pare posibil.

Telefonul tău tace

iar tu asculți

cum orașul șoptește

că nu totul trebuie controlat.

Lumina se stinge încet

dar rămâne în ochii tăi

un fragment de prezent

pe care nu-l poți pierde.

Există, oameni buni, un soi de om...
un specimen al secetei de duh.
Nu că n-ar vrea să râdă —
n-are cu ce!
Mușchii feței îi sunt în exil,
iar zâmbetul — o relicvă îngropată sub asfalt.

Îi livrezi o glumă, o scânteie —
se uită la tine ca la o factură de curent:
o parcurge, n-o pătrunde,
dar simte, undeva adânc, că-l costă.

— Ai înțeles? îl întrebi.
— Am înțeles... dar nu-i clar.
Ei, cum să nu fie clar, omule?
Umorul nu e teoremă, e stare de grație!

Sunt paznicii suspicioși ai bucuriei altora.
Dacă râzi în preajma lor, te confiscă din priviri:
— „Dar ce-i așa de vesel?” te întreabă,
de parcă ai fi sustras fericirea din gestiunea statului.
Râzi pe datorie, cetățene!

Omul fără umor e ca ploaia fără nori.
Ești sub cer senin, în tihnă —
și deodată... te stropește o răceală.
Te uiți în sus — e soare.
Te uiți în jur — e El.
Și-nțelegi: nu e ploaie.
E doar condensul lui la viață.

Are și-o patimă grea: exegeza deșartă.
Vrea să-i explici de ce râzi.
— „Explică-mi mecanismul!”
Măi frate, dacă disecăm gluma,
nu mai rămâne nici hazul, nici spiritul.
Rămâne doar cadavrul unei poante.

Dar știți unde e tragismul?
Oamenii ăștia nu râd, dar sunt arhivarii noștri.
Adună glumele ca pe monede scoase din uz.
Le stivuiesc în seifuri de tăcere.
Le păstrează cu sfințenie...
ca pe niște bani într-o monedă în care
nu se mai poate cumpăra nimic.

Coapsele mele își deschid universul care arde.

Nu e o flacără a cărnii,
ci o ardere a dorinței,
un râu de jăratic verde
izbucnit
din veșnica poiană a fertilității.

O sevă sălbatică, ce nu cere voie timpului.

Totul se oprește acolo,
pe iarba caldă a începutului,
unde rădăcinile mușcă în șoaptă din lună.
Suntem așteptați de o geneză mută,
un nou început
ce își coace miezul de jar
în adâncul acestei mari combustii.

Luna veghează. Tăcută. Rotundă.

O desfacere a lumilor din propria lor arșiță,
un tremur de stele prin capilarele nopții,
lăsând spațiul liber din jur
să pulseze o altă ordine...
pe care doar tăcerea
o mai poate cânta,
atunci când viața
refuză să mai pună punct.

Cândva,

planeta noastră respira verde.

Pădurile erau plămânii ei largi,

iar oceanele -

ochii albaștri ai lumii.

Munții stăteau

ca niște catedrale de piatră,

iar râurile curgeau

ca niște psalmi limpezi

prin trupul pământului.

Dar omul -

făuritor de foc și de fum -

a început să scrie pe cer

cu cerneală de cenușă.

Pădurile au căzut

ca niște armate învinse,

oceanele au înghițit plastic

în loc de stele,

iar aerul

a învățat gustul ruginii.

Ghețarii plâng

ca niște candele ce se topesc,

mările se ridică

ca niște avertismente mute,

iar pământul

poartă cicatrici de metal.

Și totuși,

sub cenușa orașelor,

sub asfaltul obosit,

încă mai bate

o inimă verde.

Planeta ne privește

ca o mamă rănită

care nu încetează să spere

că într-o zi omul

își va aminti

că nu este stăpânul ei,

ci doar un trecător

prin grădina ei fragilă.

Eu n-am crescut, cum, alţi copii,

În puf se deşteptarã;

Dar am avut şi jucãrii

Şi parte de-o chitarã.

Eu, am fost, eu! Nimic mai mult!

Nici n-aş fi vrut sã fie!

Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu

De tot ce mi-a dat mie!

Avut-am parte de pãrinţi

Şi de copilãrie.

De unde nu... eram pribeag

Sau mort, sau... cine ştie!...

Nu am pierdut pe drumuri, nopţi,

Nici zile, prin spitale;

Şi-ntotdeauna mi-au plãcut

Cântãrile corale.

Cãci, şi biserica din sat

Mi-era atât de dragã!

Şi-atât de multe amintiri

De vremea ei, mã leagã!

Cã parcã şi acuma vãd

Cum se deschide uşa,

Şi cum apare, surâzând,

În pragul ei, mãtuşa!

Pe moş' Petreanu, cum venea,

Scoţându-şi pãlãria,

Pe Bunu', pe bunica mea

Şi pe sora Maria!...

Cum sã nu vreau, acele vremi

Ca ochii-mi sã le vadã?

Dar timpul le-a acoperit,

Cu ani şi ani, grãmadã!

Ai mei nu au avut averi

Dar, m-au purtat în şcoalã;

Şi, de acasã n-am plecat

Nicicând cu mâna goalã.

Super-talente n-am avut,

Nici aer de vedetã,

Decât cã, dupã ce-am crescut,

Mi-au luat o bicicletã.

De hoţi şi de linguşitori,

N-am dus vreodatã lipsã;

La fel, cum soarele de nori,

Şi luna, de eclipsã.

Dar, Dumnezeu de sus, mi-a dat

Atunci când mã rugasem,

Mai mult decât am meritat,

Sau, decât Îi cerusem.

Mã-ntrebi care e gândul meu

Şi scopul meu, anume?

De-a-i mulţumi lui Dumnezeu,

Cã sunt şi eu pe lume...

Cã-n mâna Lui, e mâna mea,

Cã nu am a mã teme,

Cã-n zorii vieţii m-a chemat

Şi m-a gãsit devreme.