Cumpăna

Privești de sus,din turnul tău de gheață 

Și nici o șoaptă pragul nu-ți mai trece;

Ți -ai tatuat trufia pe față,

Împroșcând priviri ironice.

Te scalzi în propria mândrie,

Pășind pe nori, străin de jos;

Te-ai rătăcit, orbit de glorie 

Prin universul tău sticlos.

Ești singur în a ta fortăreață,

Cu fruntea -ncununată, fălos 

Te plimbi ca o nălucă prin ceață;

Ești aidoma unui actor vanitos,

Ce joacă rol de măscărici 

Într-un spectacol mincinos,

Plin de ifose și frici.

Vânezi aplauze cu zel,

Convins că publicul te place;

Te crezi special de fel,

Dar ecoul din tine tace 

Ți -ai vândut virtutea pe-o coroană 

Și nopțile te-apasă greu,

Și tânjești s-o iei la goană 

In căutarea falsului trofeu.

S a lăsat brumă pe iarbă,

Pomii scutură din ramuri ,

Vântu suflă -n barbă,

Dă târcoale pe la geamuri.

Cărd de ciori pe -o streașină 

Croncăne, iscând a larmă.

Bolta plânge în surdină,

Sorbind razele din palmă.

Chipul toamnei de aramă,

Răsărit peste noapte 

Ne surâde sub năframă,

Picurând fiori în șoapte.

Urme ude pe cărări 

Șerpuiesc spre viziuni.

Frigul fumegă din nări,

Tremurând din rădăcini.

Câinii latră răgușit,

Bântuie prin ceață.

Suspină codrul pustiit 

De triluri și verdeață.

Culori pestrițe îl pictară,

Invaluindu l în miraj.

Și păli doru-i de vară,

Cucerit de al său peisaj..

E toxic pt tine,fată,

Nu mai ești cea de altădată;

Aud adesea -n comentarii 

Și păreri contrarii;

Dacă -l iubește, iartă,

E firesc să se despartă,

Destinul,magic i a unit 

Și fericirea are un sfârșit...

E drogul meu,nu am ce face,

Vă rog, lăsați -mă în pace,

Dar vocile se întețesc,

Mă critică, mă amețesc;

Unde ți -e zâmbetul de -odinioară,

N ai iubi fără să doară?..

Toți in viață pătimim 

Pt acel ceva sublim.

Dependentă sunt de tine 

Și o spun fără rușine.

De gura lumii chiar nu mi pasă 

Dorul de tine mă apasă.

Iar voi cei plini de mustrări 

Spre cele patru zări 

Vedeți -vă de drum;

Eu vină mi o asum.

Eu cred , invidia vă roade 

Că simțu-n mine arde.

Eu nu vreau compătimire,

Ci fărâma de iubire,

Chiar de inima suspină,

De abia aștept să vină 

Al meu iubit pribeag 

Și voi pune rămășag,

Că -l voi îmblânzi vreodată;

Naivă mai ești fată...

Dacă drumul nu mă lasă 

Să pășesc în largul meu 

Din puhoi și nebuloasă 

Sau din furia unui Zeu?..

Dacă vântul răscolește 

Calea -mi hărăzită;

Mă supun orbește 

Pt fapta-mi ispășită?..

Dacă ploaia mă inundă 

Și pe valuri rătăcesc?

Dacă jalea mă scufundă 

Pt cel ce îl iubesc?

Dacă pe vârf de munte 

Zile -n șir escaladez 

Printre firele cărunte 

Eu tot culmile visez?..

Mă plimb printre frânturi 

Sub umbra unui dacă,

Culegând firimituri 

Pt gândul care pleacă...

Ce mai faci, străine 

În odaia mea pustie?

Din depărtările păgâne,

Unde vântul nu adie?..

Te ai rătăcit cumva

În vârtej de amintiri,

Răscolit de cineva 

In golul din priviri?

La fereastra mea plănsă 

Zăboveai visător;

Lumânarea mea stinsă 

Fumega tânguitor.

Și ciocăneai la ușă.

Cu trupul răvășit,

Învăluit de cenușă 

Și de cerul prăbușit..

Urma glasului plăpând 

Din adâncuri licărise,

Strecurănd un gând 

Patimilor stinse..

Încremenit sub prag,

Cutremurat de fiori;

Pictai chipul drag

Cu petale de flori...

Burnița de dimineață 

Și văzduhul amorțit

Picura din ceață 

Din cerul ostenit  

Aripa din scoarță 

Tănguia răzleț, 

Înlemnită la față, 

Pișcată de îngheț.

Copacii ruginiți 

Din petale curgeau, 

Priveau încremeniți, 

Din ramuri se frângeau.. 

Răgușit pământul 

De frig ,se înăspri, 

Luptându-se cu vântul, 

Trupește se zbărci....

Zbor înspre Tine cu aripile legate.

Nu cer înălțimi pentru slavă, ci libertatea de a Te atinge.

Sunt prins în lutul zilei, în greutatea de a fi om,

dar duhul meu plânge după Lumină.

Dezleagă-mă, Doamne, din lanțul cărnii grele,

din firea ce tremură-n umbra stelelor rele,

căci dorul meu nu-i de pământ și lut,

ci de lumina Ta — și de început.

Tu, care ai suflat viață peste țărână,

Tu, care ai despicat marea și ai dezlegat poporul de sclavie,

vino și în mine — și despică această legătură.

Dezleagă-mă, Doamne.

N-am nimic să-Ți dau, decât strigătul meu.

Nu port daruri în mâini, ci lacrimi în ochi.

Nu am cântec, ci tăcere grea.

Dar Ție, Doamne, Îți este dragă tăcerea care Te caută.

Întinde-Ți mâna și rupe lanțurile nevăzute.

Cele care mă țin departe, chiar când Te chem.

Cele care mă îngreunează, chiar când vreau să zbor.

Sufletul meu e o pasăre legată de pământ.

Dar dorul meu, Doamne, e cerul.

Și numai Tu poți să mă ridici.

Dezleagă-mă, Doamne.

Și voi zbura, nu pentru mine,

ci pentru slava Numelui Tău.

Micuț lăcaș, câtă putere ai

Asupra sufletului meu? Se știe oare?

În ochii mei ești ca un colț de Rai,

Unde nimic nu plânge și nu doare.

Două bucăți de piatră într-un pod

Unite sunt. Iar pe sub ele trece

Un mic pârâu din munți, cu apa rece,

Zăpezilor de sus le este rod.

Pe partea stângă în a ei splendoare

Pădurea verde se întinde, deasă.

Se duce mult și bine, până-n zare, 

Unde de colți stâncoși devine rasă.

Pe partea dreaptă este înflorita 

Câmpie, și aleea însorită.

Cu pomi micuți și flori înmiresmate,

Și grâul foșnitor, când vântul bate.

Da, acest simplu peisaj îmi este

Atât de drag, că n-aș putea-l descrie

Decât așa; prin poezii, prin versuri.

Acel mic pod va continua să-mi fie

Un adăpost tihnit pentru gândire,

Pentru visat, citit, pentru odihnă,

Un loc pentru a-mi alina privirea,

Simbolul meu al păcii și al tihnei.

Doamne,

nu mai știu cum să merg

fără să cad.

Pașii mei nu se mai fac din curaj,

ci din obișnuință,

Și inima mea nu mai cere izbândă,

ci liniște.

Oricare ar fi prețul ei.

Mă bântuie o renunțare tăcută,

ca o boală lentă

care nu doare,

dar stinge.

Doamne,

nu vreau să renunț,

dar parcă deja o fac

în gând, în rugăciune, în vis.

Îmi privesc crucea

și n-o mai simt ca pe o chemare,

ci ca pe o greutate străină

pe care o port fără viață.

Tu, care ai spus: „Să nu se tulbure inima voastră”,

vină și tulbură-mi deznădejdea!

Oprește renunțarea din mine

ca pe o apă care vrea să mă înece

fără valuri,

fără zgomot,

fără glorie.

Nu vreau să Te părăsesc, Doamne,

chiar dacă uneori simt

că Te-ai ascuns.

În adâncul ființei mele

încă mai este o scânteie —

poate nu de curaj,

dar de dor.

Folosește-o.

Suflă peste ea

cu Duhul Tău,

și fă din mine iarăși un om care crede

că lupta merită,

că rana nu e în zadar,

că renunțarea nu e chemarea mea.

Oprește-mă, Doamne,

să nu plec

de sub crucea

ce-o port pe umeri.

Oprește-mă, Doamne!

Dacă vrei pe Dumnezeu 

Să-l ai cu tine mereu,

Dimineața și seara,

Rugăciunea nu-o uita.

Poartă cruce pe a ta mâna,

S-au la gât dacă preferi,

Și vegheat vei fi de îngeri,

De îngerii cei din cer.

Agheasma de dimineață,

Îmi veghează-ntreaga viață.

Mirul și uleiul sfânt,

Ne ajută pe pământ .

Casa binecuvânta,

Cu apă sfințită-i dată,

Și dacă o tămâiem..

O casă sfințită avem.

Anafură când luăm,

Pe Domnul îl prea-naltam.

Când biserică vedem,

Crucea-n suflet o avem,

De aceea ne închinăm,

Lui Iisus ce este sus,

Ne vede este cu noi..

Ne ajută la nevoi.

Doamne noi îți mulțumim,

În veci Doamne te iubim.

Căci vinovați! Și totuși sunt stăpâni

Deasupra lor , al păcătoșilor desculți,

Ce zac în chin , la fericire par imuni

Cinstiți cu frica  va par niște inculți 

Schingiuiți de foame voi îi vedeți pociți,

Acești copii ai lumii din viață măturați,

Privesc tăcuți cu ochii lor tociți 

Chiar moartea se întreabă, de ce nu sunt salvați 

Năzuiți spre pace dar semănați război,

Agresivi in turmă ,dar cereți ajutor

Moștenitori ai vicleniei visați să fiți eroi,

Regal moment trăiți, dar el este muritor

Nici moartea nu vă va aduce alinarea,

Căci mâncător al morților e ciuma

Călăuziți, Anubis vă va deschide calea

Iar sângele pe oase va dispărea că bruma

Pe masă a rămas 

un rest de lumină obosită,

subțire și tremurată,

ca respirația unei zile

care a învățat

să se retragă fără zgomot.

Nu arde, nu mângâie -

doar insistă să fie.

Ferestrele o țin captivă o clipă,

ca pe un adevăr fragil,

apoi o eliberează lent

pe podeaua rece,

unde cade asemenea unei promisiuni

care nu mai cere să fie împlinită.

Lucrurile, așezate cu o rigoare tăcută,

își poartă formele ca pe o vină minoră,

Masa, scaunul, peretele -

toate respiră egal,

martori neutri ai timpului

care a trecut fără martori.

Umbrele cresc în colțuri disciplinate,

ca niște gânduri care știu

unde să se oprească.

Întunericul nu invadează,

ci negociază fiecare suprafață,

cu răbdarea unui istoric al absenței.

Restul de lumină se subțiază,

devine memorie vizibilă,

o urmă caldă într-un aer impersonal,

ca o idee refuzată de realitate,

dar acceptată de conștiință.

În această lentoare exactă

se naște o formă de înțelegere:

că nu tot ce dispare se pierde,

că nu tot ce rămâne luminează.

Uneori, existența se confirmă

prin ceea ce mai lasă în urmă.

Și eu rămân aici,

în acest interval nesigur,

nici deplin luminat,

nici definitiv în umbră,

păstrând cu grijă

acest rest de lumină -

nu ca speranță,

ci ca dovadă