Azi cu poftă mănânc
Azi cu poftă mănânc,
Un suspin mai adânc,
Și-am să beau însetat,
Râu de lacrimi secat.
La desert am să-nghit,
Trandafiri ce-am privit,
Ca aroma lor dulce,
Între spini să mă culce,
Să răsar ca o mană,
Să mă dau de pomană,
Unui suflet sărac,
Veșnicia să-mbrac.
Voi sorbi și lumină,
Umbre stinse să vină,
Sătul să mă culc,
Sub stele ce curg.
Totu-i fad și anost,
Și ce foame mi-a fost,
Și meniul sortit,
Cu tristețe-i plătit.
Poems in the same category
Patru am...plecat!
Poveste adevărată!
După ani și ani de rătăciri prin lume
Pământul strămoșesc ne cheamă,
Să ne întoarcem la ai noștri acasă
Și viața să n-o trăim ca pe o dramă.
La drum necunoscut noi am pornit
Poate găsim pe undeva de lucru,
Un ban să adunăm pentru o casă
Chiar lopătând din greu balastru.
Din satul natal am plecat patru
Fără a ști prin câte noi vom trece,
Cu gândul la italieni să ajungem
Când în Moldova suflă vântul rece.
Era pe la jumatea lui decembrie
Când lumea îl aștepta pe moșul,
Doar noi înghesuiți într-o mașină
Am demarat pe când cânta cocoșul.
Drumul a fost destul de lung
Până pământul lor să îl călcăm,
Iar noaptea am dormit sub pod
Că bani n-aveam unde să stăm.
Și zile-n șir am căutat de muncă
Până pe-un șantier ne-au ,,angajat ",
Iar de dormit ne-au dat în folosință
Un loc într-o baracă, prost amenajat.
Aici ani buni din greu noi am muncit
Și periodic am trimis un ban acasă,
La cei ce sufereau în țara noastră
Și care ne-ajutau să ridicăm o casă.
Timpul s-a scurs și ani s-au adunat
Munncid din greu prin țări străine,
Aici s-a dus și sănătatea noastră
Strângând cureaua, s-avem un mâine.
După familii, urmașii s-au născut
Care au trebuit limba să învețe,
Și tot ce presupune obicei și viață
Și mai apoi în graiul nost'să se răsfețe.
......................................
Așa s-a întâmplat cu mulți de-ai noștri
După ce țara de comunism s-a vindecat,
Și ne găsim pe an ce trece, tot mai puțini
Că cei plecați nu mai revin...mare păcat!
Lecția despre cub de Nichita Stănescu în franceză
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
La leçon sur le cube
Un morceau de pierre est pris,
il sculpte avec un ciseau de sang,
brille avec l'œil d'Homère,
il est gratté de rayons
jusqu'à ce que le cube ressorte parfaitement.
Après cela, ils embrassent le cube d'innombrables fois
avec ta bouche, avec la bouche des autres
et surtout avec la bouche de l'infante.
Après cela, un marteau est pris
et soudain un coin du cube s'effondre.
Tout le monde, mais absolument tout le monde dira :
- Quel cube parfait cela aurait été
s'il n'y avait pas eu un coin cassé !
Voi cei aleși!
Voi care ne priviți de sus în jos
Și parlamentul vă este adăpost,
De ce mă rog munciți fără folos
Și nu vedeți că iese tare prost
De când nu a-ți mai fost în țară?
De când nu a-ți mai fost la sat?
Voi mergeți tot mai des afară
Pe noi cui zălog ne-ați lăsat?
Noi v-am ales s-avem dreptate
Voi a-ți promis că ve-ți fi drepți,
Noi vrem salarii, pensii, sănătate
Și vă rugăm să fiți corecți
Acum sunteți zilnic pe sticlă
Și tare multe mai promiteți,
Însă în jurul nostru este pâclă
Ca să vedem ceea...ce vindeți
Nu vrem averi mari ca să facem
Și să ne fie doar puțin mai bine,
La sărăcie nu dorim să ne întoarcem
Și să avem pe masa noastră pâine
Vă amintim când ne-ntâlnim
Că nu nutrim plăceri și conturi,
Și doar un pic mai bine să trăim
Și un bănuț mai mult la lefuri
Vedem, că pentru voi se poate
Și cei de stânga dați la dreapta,
Unde-s bani vă ajutati de coate
Și cu elan vă cocoțați pe treaptă
Voi averi, proprietați, tot adunați
Siguri nu fiți că treapta asta ține,
Sunteți prea mulți pe ea urcați
Și ea se poate rupe, chiar și măine
Să nu gândiți că noi suntem cadou
Și doar să v-amintiți ca-ici e votul,
Pe care îl vom pune negreșit din nou
Dar nu pe voi și la căsuța,, altul"
Ce să vă spunem despre prețuri
Ne amagiți c-avem subvenționări,
Nu știți ce greu e să plătim facturi
Iar voi ne tot mințiți cu plafonări
Noi nu putem cumpăra lemnul
Chiar dacă pădurea pică pe noi,
Acesta merge la străini cu trenul
Iar munții îi vedem cum rămân goi
La pompă motorina și benzina
Au prețul tot mai sus, prea sus,
Alimentând ne cheltuim chenzina
Și banii noștri cei puțini s-au dus
Gazul, curentul, nu mai stau pe loc
Iar la asociație amân mereu să trec,
Voi renunța și la centrala de la bloc
Și sigur am să mai sting încă un bec
Speranța noastră e una mică
În voi aleșii noștri de pe listă,
Am vrea să nu mai fiți o clică
Iar viața nu ne-o mai faceți tristă
Trăim din ce în ce mai greu
Și dezbinați cum voi doriți,
Noi rugă înălțăm la Dumnezeu
S-avem aleși școliți și mai cinstiți!
Portret
Plimbându-mă prin parc discret,
Aud o voce sugrumată de tutun,
"Maestre, hai să-ți fac portret,
Că pentru astăzi e preț bun..."
Mi-e gândul abătut în altă parte,
Mă uit cu coada ochiului la el,
"Sunt prea bătrân de poză frate,
Și prea hidos pentru al tău penel."
Dar mă gândesc cu jind la tinerețe,
Că - mi era drag de cum eram,
Mă întorc, și apoi cu politețe,
Îi spun doleanța ce-o aveam:
" De ești așa de bun cum zici,
Pictura să mi-o faci din vorbe,
De mă privești portretul ai să-l strici,
Și nici nu te-ncadrezi în norme.
Mi-e fața ponosită și ridată,
Căci mult am plâns în viața mea,
Te rog s-o faci puțin catifelată,
Exact ca-n tinerețe cum era.
Mi-s ochii șterși fără sclipire,
Cu irisul umbrit, nedefinit...
Te rog să-i pui pe cei de mire,
Că îmi erau de albastru infinit.
Mi-e părul alb ca neaua de zăpadă,
Că mult am chinuit și suferit,
Să-i pui un pic de negru, să se vadă,
C-am fost îndestulat și fericit.
Mi-e mâna moale ca de moaște,
Trudită-n grele munci de vulg,
Tu să mi-o faci c-atunci la oaste,
Când arma-n palmă îmi părea un fulg.
Un singur lucru însă îți mai cer,
Chiar dacă ție ți se pare inutil,
Să-mi pui și suflet... dar la el
Nu schimbi nimic, că-i de copil."
Despre tine
Vorbele sunt goale...
Umbre zburătoare!
Cum crezi că pot vorbi despre tine fără a greși?
Iubirea ști bine cât doare când cade și moare,
Chiar dacă moartea e mută și oarbă sau minte și fură...?
Apoi lașa fuge și nimeni nu poate s-o prindă!
Aș vrea să vorbesc despre tine dar nu pot fără să suspin adânc,
Parcă tăiat de-un otrăvit cuțit,
Aruncat din negrul hău ce nu-mi aparține..
Și încerc să spun orice despre tine dar nu pot!
Prefer să aștept când o să te lovești întâmplător de umbra-mi gonită de mine,
Sugrumat de-aceiași iubire absurdă,
Niciodată putând a vorbi despre tine!
(4 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Patru am...plecat!
Poveste adevărată!
După ani și ani de rătăciri prin lume
Pământul strămoșesc ne cheamă,
Să ne întoarcem la ai noștri acasă
Și viața să n-o trăim ca pe o dramă.
La drum necunoscut noi am pornit
Poate găsim pe undeva de lucru,
Un ban să adunăm pentru o casă
Chiar lopătând din greu balastru.
Din satul natal am plecat patru
Fără a ști prin câte noi vom trece,
Cu gândul la italieni să ajungem
Când în Moldova suflă vântul rece.
Era pe la jumatea lui decembrie
Când lumea îl aștepta pe moșul,
Doar noi înghesuiți într-o mașină
Am demarat pe când cânta cocoșul.
Drumul a fost destul de lung
Până pământul lor să îl călcăm,
Iar noaptea am dormit sub pod
Că bani n-aveam unde să stăm.
Și zile-n șir am căutat de muncă
Până pe-un șantier ne-au ,,angajat ",
Iar de dormit ne-au dat în folosință
Un loc într-o baracă, prost amenajat.
Aici ani buni din greu noi am muncit
Și periodic am trimis un ban acasă,
La cei ce sufereau în țara noastră
Și care ne-ajutau să ridicăm o casă.
Timpul s-a scurs și ani s-au adunat
Munncid din greu prin țări străine,
Aici s-a dus și sănătatea noastră
Strângând cureaua, s-avem un mâine.
După familii, urmașii s-au născut
Care au trebuit limba să învețe,
Și tot ce presupune obicei și viață
Și mai apoi în graiul nost'să se răsfețe.
......................................
Așa s-a întâmplat cu mulți de-ai noștri
După ce țara de comunism s-a vindecat,
Și ne găsim pe an ce trece, tot mai puțini
Că cei plecați nu mai revin...mare păcat!
Lecția despre cub de Nichita Stănescu în franceză
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
La leçon sur le cube
Un morceau de pierre est pris,
il sculpte avec un ciseau de sang,
brille avec l'œil d'Homère,
il est gratté de rayons
jusqu'à ce que le cube ressorte parfaitement.
Après cela, ils embrassent le cube d'innombrables fois
avec ta bouche, avec la bouche des autres
et surtout avec la bouche de l'infante.
Après cela, un marteau est pris
et soudain un coin du cube s'effondre.
Tout le monde, mais absolument tout le monde dira :
- Quel cube parfait cela aurait été
s'il n'y avait pas eu un coin cassé !
Voi cei aleși!
Voi care ne priviți de sus în jos
Și parlamentul vă este adăpost,
De ce mă rog munciți fără folos
Și nu vedeți că iese tare prost
De când nu a-ți mai fost în țară?
De când nu a-ți mai fost la sat?
Voi mergeți tot mai des afară
Pe noi cui zălog ne-ați lăsat?
Noi v-am ales s-avem dreptate
Voi a-ți promis că ve-ți fi drepți,
Noi vrem salarii, pensii, sănătate
Și vă rugăm să fiți corecți
Acum sunteți zilnic pe sticlă
Și tare multe mai promiteți,
Însă în jurul nostru este pâclă
Ca să vedem ceea...ce vindeți
Nu vrem averi mari ca să facem
Și să ne fie doar puțin mai bine,
La sărăcie nu dorim să ne întoarcem
Și să avem pe masa noastră pâine
Vă amintim când ne-ntâlnim
Că nu nutrim plăceri și conturi,
Și doar un pic mai bine să trăim
Și un bănuț mai mult la lefuri
Vedem, că pentru voi se poate
Și cei de stânga dați la dreapta,
Unde-s bani vă ajutati de coate
Și cu elan vă cocoțați pe treaptă
Voi averi, proprietați, tot adunați
Siguri nu fiți că treapta asta ține,
Sunteți prea mulți pe ea urcați
Și ea se poate rupe, chiar și măine
Să nu gândiți că noi suntem cadou
Și doar să v-amintiți ca-ici e votul,
Pe care îl vom pune negreșit din nou
Dar nu pe voi și la căsuța,, altul"
Ce să vă spunem despre prețuri
Ne amagiți c-avem subvenționări,
Nu știți ce greu e să plătim facturi
Iar voi ne tot mințiți cu plafonări
Noi nu putem cumpăra lemnul
Chiar dacă pădurea pică pe noi,
Acesta merge la străini cu trenul
Iar munții îi vedem cum rămân goi
La pompă motorina și benzina
Au prețul tot mai sus, prea sus,
Alimentând ne cheltuim chenzina
Și banii noștri cei puțini s-au dus
Gazul, curentul, nu mai stau pe loc
Iar la asociație amân mereu să trec,
Voi renunța și la centrala de la bloc
Și sigur am să mai sting încă un bec
Speranța noastră e una mică
În voi aleșii noștri de pe listă,
Am vrea să nu mai fiți o clică
Iar viața nu ne-o mai faceți tristă
Trăim din ce în ce mai greu
Și dezbinați cum voi doriți,
Noi rugă înălțăm la Dumnezeu
S-avem aleși școliți și mai cinstiți!
Portret
Plimbându-mă prin parc discret,
Aud o voce sugrumată de tutun,
"Maestre, hai să-ți fac portret,
Că pentru astăzi e preț bun..."
Mi-e gândul abătut în altă parte,
Mă uit cu coada ochiului la el,
"Sunt prea bătrân de poză frate,
Și prea hidos pentru al tău penel."
Dar mă gândesc cu jind la tinerețe,
Că - mi era drag de cum eram,
Mă întorc, și apoi cu politețe,
Îi spun doleanța ce-o aveam:
" De ești așa de bun cum zici,
Pictura să mi-o faci din vorbe,
De mă privești portretul ai să-l strici,
Și nici nu te-ncadrezi în norme.
Mi-e fața ponosită și ridată,
Căci mult am plâns în viața mea,
Te rog s-o faci puțin catifelată,
Exact ca-n tinerețe cum era.
Mi-s ochii șterși fără sclipire,
Cu irisul umbrit, nedefinit...
Te rog să-i pui pe cei de mire,
Că îmi erau de albastru infinit.
Mi-e părul alb ca neaua de zăpadă,
Că mult am chinuit și suferit,
Să-i pui un pic de negru, să se vadă,
C-am fost îndestulat și fericit.
Mi-e mâna moale ca de moaște,
Trudită-n grele munci de vulg,
Tu să mi-o faci c-atunci la oaste,
Când arma-n palmă îmi părea un fulg.
Un singur lucru însă îți mai cer,
Chiar dacă ție ți se pare inutil,
Să-mi pui și suflet... dar la el
Nu schimbi nimic, că-i de copil."
Despre tine
Vorbele sunt goale...
Umbre zburătoare!
Cum crezi că pot vorbi despre tine fără a greși?
Iubirea ști bine cât doare când cade și moare,
Chiar dacă moartea e mută și oarbă sau minte și fură...?
Apoi lașa fuge și nimeni nu poate s-o prindă!
Aș vrea să vorbesc despre tine dar nu pot fără să suspin adânc,
Parcă tăiat de-un otrăvit cuțit,
Aruncat din negrul hău ce nu-mi aparține..
Și încerc să spun orice despre tine dar nu pot!
Prefer să aștept când o să te lovești întâmplător de umbra-mi gonită de mine,
Sugrumat de-aceiași iubire absurdă,
Niciodată putând a vorbi despre tine!
(4 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Other poems by the author
Legea de la UE...
De-a valma treci cu lung alai și trenă,
Părând că ai un rol neînsemnat, anost,
Le faci la vaci perfuzii cu lucernă,
Și-apoi le bagi smintite-n adăpost.
Împrăștii boala vacii peste tot în lume,
Iar taurii geloși, pe coarne au albit,
Mugește luna și-n grajduri face spume,
Și-n uger, laptele nebun, s-a corăslit.
Văcarii dau binețe-n fiecare zi la doctor,
Și-apoi microcipați se reazemă în botă,
Și-așteaptă de la UE vreun director,
Să-l inspecteze de bacterii în ciubotă.
Juncanii de pripas fac educație sexuală,
Mănâncă vitamine iar iarbă doar când plouă,
Văd filme cu junici ce pasc în pielea goală,
Și pofticioși se duc și rag la câte-o poartă nouă.
De pui un bou la jug, se cheamă maltratare,
Iar caru-l mai zărești, în noapte sus pe cer,
Și, Grigorescu, ar fi pictat în consolare,
Doar șapte stele UE și un umil văcar, șomer.
Lepădare
S-a dat drumul la dezmăţ,
E plină lumea de lepre,
Plecăm spăşiţi cu traista-n băţ,
Şi nici nu ştim de unde vom începe.
Se aude un bocet fără de speranţă,
Şi jinduiri de îngeri păzitori,
Ne atrag păcatele în instanţă,
Şi pierdem dreptul de a fi nemuritori.
Într-un veşnic repaos ne colcăie trupul,
Prăpădul prin suflet străbate,
E plin de demoni pământul, văzduhul,
Dumnezeu, de la noi se abate.
Paşii ni se-ndreaptă spăşiţi către rug,
Mersul lor sună ca toaca în prohod,
Izgoniţi de suflet ne târâm în coşciug,
Caterisiţi alături de întregul sinod.
Mormăie cete de îngeri într-un regret,
Apostolii-şi mărturisesc cu toţii greşeala,
Într-un colţ... Iuda rânjeşte discret,
În ceruri încolţeşte uşor îndoiala.
Ziua a șasea
Vai cât a râs și Dumnezeu când ne-a făcut,
Că n-a avut îndeajuns nici lut,
Că omul lacom cum se știe,
Cu patru mâini a vrut să fie.
Apoi ceruse doar cu gândul,
Ca El, să ia să amestece pământul,
Să plângă peste el cu câțiva stropi,
Să-i facă două guri și patru ochi,
Să clevetească-ntruna verzi și-uscate,
Să aibă ochi în față și la spate.
Apoi, ceru să crească la tot pasul mană,
Iar el doar să mănânce și să doarmă,
Iar îngerii în ziua de Sabat,
Să îi aducă mana lângă pat.
Ceru apoi să-i dea și libertate,
Să-și ierte singur mari păcate,
Să fie creator când vrea să fie,
Stăpân pe moarte și vecie...
Vai cât mai plânge Dumnezeu că ne-a făcut,
Și-a pus pe îngeri să dea știre,
Că omu' acesta nou născut,
Nu-I seamănă la chip și nici la fire.
A nu mai putea trăi
Simt că mor de iubire, disperare, ură,
De tot ce lumea asta îmi poate oferi,
Mă dispersez în propria-mi făptură,
Mă îneacă sentinţa: a nu mai putea trăi.
Orice trăire e peste a mea rezistenţă,
Depăşesc graniţa fiinţei mele,
Sunt prins într-un vârtej de violenţă,
Ce mă târăşte prin chinuri rebele.
Trosneşte în mine prea multă intensitate,
Dar şi mult dezechilibru în acelaşi timp,
Sunt consumat până la absurditate,
Roiesc în mine forţe ce mă înving.
Flăcări mă ard, dar căldura nu poate ieşi,
Nici măcar o mică primejdie nu simt,
Nu mai am ce salva, nu mai am ce oferi,
Nu mai cunosc noţiunea de timp.
Sunt la marginea vieţii mele murdare,
Fiecare trăire este un salt în necunoscut,
Am consumat tot cu supremă ardoare,
Nu mai am ce trăi, nu mai am nimic de făcut.
Aș pleca, dar aș mai sta...
Pe lungi alei întunecate,
Stau băncuțele posace,
Și suspină întreaga noapte,
Că de oameni sunt sărace.
Eu mă plimb de-a lungul lor,
Aș pleca, dar aș mai sta,
Că de tine îmi este dor,
De ochii tăi, de gura ta...
Să stăm singuri pe-o băncuță,
Îngânați de glas de greieri,
Să-ți ating mâna călduță,
Ochii mari să ți-i cutreier.
Să plutim în vis pe stele,
Luna să ne fie nună,
S-aud glasul dragei mele,
Cum mă strigă, cum răsună.
Să cădem într-o poveste,
Plini de farmec și iubire,
Apoi să le dăm de veste,
Tu mireasă și eu mire.
Dar nu ești...și singuratic,
Mă cufund în noaptea grea,
Bate-un vânt ușor molatic,
Aș pleca, dar aș mai sta...
Denunț
Sunt adierea prinsă în furtună,
O undă revărsată-n uragan,
Iar șoaptele-n cuvinte-mi tună,
Mustrând un chip de biet orfan.
Mi-e mângâierea smulgere de unghii,
Și dezmierdarea foc și pară,
În ștreang stau agățate mii de frânghii,
Pe eșafod îmi curge lacrima amară.
Mi-e viața la-ndemâna orișicui,
Chiar judele m-a aruncat afară,
Sortit să fiu un bont de cui,
Aflat între ciocan și nicovală.
Sunt Luna răzvrătită către lup,
Căci urletu-mi provoacă insomnie,
Și teamă mi-e că n-am să mai apuc,
Ca să inspir poeții, să scrie poezie.
Sunt gri născut din alb și negru,
Printat la ʺDispăruțiʺ, pe un anunț,
Colind în propriu-mi marș funebru,
Și-n fața morții, pe mine, mă denunț!
Legea de la UE...
De-a valma treci cu lung alai și trenă,
Părând că ai un rol neînsemnat, anost,
Le faci la vaci perfuzii cu lucernă,
Și-apoi le bagi smintite-n adăpost.
Împrăștii boala vacii peste tot în lume,
Iar taurii geloși, pe coarne au albit,
Mugește luna și-n grajduri face spume,
Și-n uger, laptele nebun, s-a corăslit.
Văcarii dau binețe-n fiecare zi la doctor,
Și-apoi microcipați se reazemă în botă,
Și-așteaptă de la UE vreun director,
Să-l inspecteze de bacterii în ciubotă.
Juncanii de pripas fac educație sexuală,
Mănâncă vitamine iar iarbă doar când plouă,
Văd filme cu junici ce pasc în pielea goală,
Și pofticioși se duc și rag la câte-o poartă nouă.
De pui un bou la jug, se cheamă maltratare,
Iar caru-l mai zărești, în noapte sus pe cer,
Și, Grigorescu, ar fi pictat în consolare,
Doar șapte stele UE și un umil văcar, șomer.
Lepădare
S-a dat drumul la dezmăţ,
E plină lumea de lepre,
Plecăm spăşiţi cu traista-n băţ,
Şi nici nu ştim de unde vom începe.
Se aude un bocet fără de speranţă,
Şi jinduiri de îngeri păzitori,
Ne atrag păcatele în instanţă,
Şi pierdem dreptul de a fi nemuritori.
Într-un veşnic repaos ne colcăie trupul,
Prăpădul prin suflet străbate,
E plin de demoni pământul, văzduhul,
Dumnezeu, de la noi se abate.
Paşii ni se-ndreaptă spăşiţi către rug,
Mersul lor sună ca toaca în prohod,
Izgoniţi de suflet ne târâm în coşciug,
Caterisiţi alături de întregul sinod.
Mormăie cete de îngeri într-un regret,
Apostolii-şi mărturisesc cu toţii greşeala,
Într-un colţ... Iuda rânjeşte discret,
În ceruri încolţeşte uşor îndoiala.
Ziua a șasea
Vai cât a râs și Dumnezeu când ne-a făcut,
Că n-a avut îndeajuns nici lut,
Că omul lacom cum se știe,
Cu patru mâini a vrut să fie.
Apoi ceruse doar cu gândul,
Ca El, să ia să amestece pământul,
Să plângă peste el cu câțiva stropi,
Să-i facă două guri și patru ochi,
Să clevetească-ntruna verzi și-uscate,
Să aibă ochi în față și la spate.
Apoi, ceru să crească la tot pasul mană,
Iar el doar să mănânce și să doarmă,
Iar îngerii în ziua de Sabat,
Să îi aducă mana lângă pat.
Ceru apoi să-i dea și libertate,
Să-și ierte singur mari păcate,
Să fie creator când vrea să fie,
Stăpân pe moarte și vecie...
Vai cât mai plânge Dumnezeu că ne-a făcut,
Și-a pus pe îngeri să dea știre,
Că omu' acesta nou născut,
Nu-I seamănă la chip și nici la fire.
A nu mai putea trăi
Simt că mor de iubire, disperare, ură,
De tot ce lumea asta îmi poate oferi,
Mă dispersez în propria-mi făptură,
Mă îneacă sentinţa: a nu mai putea trăi.
Orice trăire e peste a mea rezistenţă,
Depăşesc graniţa fiinţei mele,
Sunt prins într-un vârtej de violenţă,
Ce mă târăşte prin chinuri rebele.
Trosneşte în mine prea multă intensitate,
Dar şi mult dezechilibru în acelaşi timp,
Sunt consumat până la absurditate,
Roiesc în mine forţe ce mă înving.
Flăcări mă ard, dar căldura nu poate ieşi,
Nici măcar o mică primejdie nu simt,
Nu mai am ce salva, nu mai am ce oferi,
Nu mai cunosc noţiunea de timp.
Sunt la marginea vieţii mele murdare,
Fiecare trăire este un salt în necunoscut,
Am consumat tot cu supremă ardoare,
Nu mai am ce trăi, nu mai am nimic de făcut.
Aș pleca, dar aș mai sta...
Pe lungi alei întunecate,
Stau băncuțele posace,
Și suspină întreaga noapte,
Că de oameni sunt sărace.
Eu mă plimb de-a lungul lor,
Aș pleca, dar aș mai sta,
Că de tine îmi este dor,
De ochii tăi, de gura ta...
Să stăm singuri pe-o băncuță,
Îngânați de glas de greieri,
Să-ți ating mâna călduță,
Ochii mari să ți-i cutreier.
Să plutim în vis pe stele,
Luna să ne fie nună,
S-aud glasul dragei mele,
Cum mă strigă, cum răsună.
Să cădem într-o poveste,
Plini de farmec și iubire,
Apoi să le dăm de veste,
Tu mireasă și eu mire.
Dar nu ești...și singuratic,
Mă cufund în noaptea grea,
Bate-un vânt ușor molatic,
Aș pleca, dar aș mai sta...
Denunț
Sunt adierea prinsă în furtună,
O undă revărsată-n uragan,
Iar șoaptele-n cuvinte-mi tună,
Mustrând un chip de biet orfan.
Mi-e mângâierea smulgere de unghii,
Și dezmierdarea foc și pară,
În ștreang stau agățate mii de frânghii,
Pe eșafod îmi curge lacrima amară.
Mi-e viața la-ndemâna orișicui,
Chiar judele m-a aruncat afară,
Sortit să fiu un bont de cui,
Aflat între ciocan și nicovală.
Sunt Luna răzvrătită către lup,
Căci urletu-mi provoacă insomnie,
Și teamă mi-e că n-am să mai apuc,
Ca să inspir poeții, să scrie poezie.
Sunt gri născut din alb și negru,
Printat la ʺDispăruțiʺ, pe un anunț,
Colind în propriu-mi marș funebru,
Și-n fața morții, pe mine, mă denunț!