Poems in the same category
O lume-n așteptare
Suspin adânc, adânc suspin,
Specific vremilor ce vin,
Cârd de cocori, ce strigã-n cor
Durerea noastr-a tuturor;
Poem al anilor târzii,
Cântat cu glasul celor vii!
Oftat, de pace rãpitor,
Venindu-ne din viitor,
Prelungã zicere din nai
Şi crainic, care strigã: "Vai!",
Jãratic, flacãrã de foc,
Neaşteptat sfârşit de joc...
Pe culmi de munţi şi jos, în grind,
Sunt luminiţe ce se-aprind
Sclipind, ca-n palmã, doi bãnuţi,
Nãdejde, celor ce-s pierduţi,
Prãdaţi de haitele de lupi,
Precum o hainã, când o rupi.
Un nor trecu înspre apus.
Mã uit mai bine: alţii nu-s
Sau, cel puţin, nu fac scântei,
Sã cadã flãcãri lungi, din ei,
S-aprindã pulberea de jos,
C-un bubuit gãlãgios!...
O, ţara mea! Ah, Neamul meu!
Speranţa ta, e Dumnezeu!
Fãrã de El, scãpare nu-i!
El, sprijin este orişicui
Care Îl cheamã-n ajutor:
Îl face prinţ moştenitor!
Ajungã rãul, cât a fost,
Dar nici sã plângem, n-are rost!
Ci sã-ndreptãm privirea-n sus,
Sã-L aşteptãm, cum ni s-a spus,
Pe Mirele neprihãnit,
Cu suflet bun şi liniştit.
Senectute
Cu umbra-mi alături prin vânt și furtună,
Sub cerul căzut peste-un gârbov destin,
Anii se-apleacă, ca spicul sub brumă,
Și frigul mă-nțeapă ca un ac cu venin.
Se mistuie așteptarea în gânduri mărunte,
Iar clopotu-n turlă e mut și anost,
Pe tâmple îmi şade zăpezi de la munte,
Și pașii mi-i pierd pe un drum fără rost.
Doar ochii-mi aruncă mici lacrimi uscate,
În palme îmi cresc poveri din anii pierduți.
Odaia mi-e sumbră și prin trup mă străbate,
Sângele-n clocot al unor fii nenăscuți.
Sub o rază gălbuie, ca un simbol al vieții,
Îmi sună-n urechi, lungi acatiste de sfânt,
Și-n liniștea adâncă, ca sfârșit al tristeții,
A mea umbră coboară și intră-n pământ.
Simplegade
Părând c-așteaptă-n pace pierdutele fregate,
Răsar în largul undei ca niște pumni stâncoși,
Să le îmbrace-n piatră catargele trădate,
De flamurile sure, plutinzilor coloși.
Acolo știm să fie din timpuri cunoscute
Legendelor din vreme de vechi navigatori,
Cu inima zdrobită în palmele avute
De taina-aceea sumbră a recilor strâmtori.
Pământul ne primește-n brațe
Pământul ne primește-n brațe
Când soarele se-adâncește,
înecat în coșmarul sângeriu aprins
Iar cerul se deschide -
Mesager sacru în lumea arsă
Pământul ne primește-n brațe
unde viermele sur
râdea când văpaiele de foc
mistuiau cununa sfântă.
Pământul ne primește-n brațe,
însetat de idile roditoare
pe care Creatorul le zămislește
din huma renașterii.
A fost odată
De crezi orice poveste auzită,
Că-i doar minciună colorată,
Scornită să te-adormă iarna
Când ziua repede se-ascunde,
Și fuge-n fulgii de zăpadă
Iar gerul te gonește-n casă,
Alunecând pe oglindita gheață
Sperând că va sosi iubirea cea visată,
Fără să știi ce-ascunde blestemata,
Închipuindu-ți viața-ntreagă
Lung șir de roze fericite;
Ei bine, află că toate basmele frumoase,
Sunt chiar adevărate!
Caci nu degeaba poveștile încep la fel,
A fost odată ca niciodată,
Caci de n-ar fi fost nici că s-ar povesti!
Am cunoscut o prea frumoasă fată,
De tine este vorba...
Cum te cheamă....?
Ai să te recunoști de-ndată!
Căci timpul tău sosise poate,
Iar eu cel ce speram să te găsesc de zor...
Căci rabdător de fel nu sunt,
Ți-am oferit al meu vrăjit sărut,
Să te trezesc din vremea de demult...
Să te ridic din tragicul plictis,
Și câte și mai câte ți-am promis,
Trecându-te ca personaj de vis
În a mea de poeme carte;
Unde sub jurământ promit să nu vă mint,
Pe voi,cei ce-mi citiți povestea,
Știindu-mă cu toții poet desăvârșit!
Și nu greșiți deloc căci dintre cei pe care i-am citit,
De mi-au plăcut sau nu,
E altă povestire....
Pe mine mă consider absolut!
Iar modestia de care se tot vorbește,
Nu are un miros plăcut!
Când vine vorba de literatură,
Ori strălucește lumină aducând
Trezind ce-i adormit în cititor,
Altfel, să fie lipsă...!
Să revenim la aventura noastră,
Doar adevărul singur să-l lăsăm să se ivească!
Iar de vă spun că sunt în felul meu vrăjit,
Nimic nu-i înflorit!
Sau de vă spun că-s chipeș cavaler vestit,
Să credeți toate exact cum auziți!
Vă rog să urmăriți povestea de iubire pân' la capăt,
Chiar dacă zmeul nu se lasă domolit,
Și vrea ce nu se cade să-și dorească,
Iubita mea, adică chiar pe tine!
Da,da...exact ce-ai auzit!
Îți amintești cum te-am răpit,
Din turnul blestemat,
Plângeai de ani și ani de zile,
Iar Zmeul cel turbat ne-a urmărit prin nori,pe mare ,peste munți,
Dar murgul meu era vrăjit și foc pe nări scotea,
Tu te țineai plângând strânsă de șa,
Dar am scapat ca prin minune!
Ai uitat?
Acum probabil îți amintești cu siguranță de iubirea mea dar și de mine!
De ți-a plăcut, bine-ai facut citind,
Căci nu-i sfârșit mai potrivit
Decât cel povestit deja...
Încalecând pe șa v-am spus povestea mea,
Iar celor ce-mi vor spune că-s minciuni sfruntate..
Ei bine mă voi preface că nu i-am auzit!
(1 noiembrie 2022/9 martie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Sortit să scriu…
Tristețea râmă-n pieptul meu,
Și înfulecă porcește bucurii,
Mă uit spre cer la Dumnezeu,
Și cred că râde de ai Săi copii.
Îmi plânge-un nechezat de cal pe umăr,
Soția-mi scrie zilnic acatiste,
M-așez la rând dar nu mă număr,
Și-mi arvunez la parastas soliste.
Îmi ară moartea carnea aburindă,
Să semene spre toamnă un pui de viață,
Și stau cu leșul atârnat de grindă,
Tocmindu-mi viitorul ca la piață.
Mi s-a umflat și scândura de pe sicriu,
De plânsul viermilor ce mă așteaptă,
Nu pot să mor, căci mi-e sortit să scriu,
Că moartea-i sinceră iar viața e nedreaptă.
O lume-n așteptare
Suspin adânc, adânc suspin,
Specific vremilor ce vin,
Cârd de cocori, ce strigã-n cor
Durerea noastr-a tuturor;
Poem al anilor târzii,
Cântat cu glasul celor vii!
Oftat, de pace rãpitor,
Venindu-ne din viitor,
Prelungã zicere din nai
Şi crainic, care strigã: "Vai!",
Jãratic, flacãrã de foc,
Neaşteptat sfârşit de joc...
Pe culmi de munţi şi jos, în grind,
Sunt luminiţe ce se-aprind
Sclipind, ca-n palmã, doi bãnuţi,
Nãdejde, celor ce-s pierduţi,
Prãdaţi de haitele de lupi,
Precum o hainã, când o rupi.
Un nor trecu înspre apus.
Mã uit mai bine: alţii nu-s
Sau, cel puţin, nu fac scântei,
Sã cadã flãcãri lungi, din ei,
S-aprindã pulberea de jos,
C-un bubuit gãlãgios!...
O, ţara mea! Ah, Neamul meu!
Speranţa ta, e Dumnezeu!
Fãrã de El, scãpare nu-i!
El, sprijin este orişicui
Care Îl cheamã-n ajutor:
Îl face prinţ moştenitor!
Ajungã rãul, cât a fost,
Dar nici sã plângem, n-are rost!
Ci sã-ndreptãm privirea-n sus,
Sã-L aşteptãm, cum ni s-a spus,
Pe Mirele neprihãnit,
Cu suflet bun şi liniştit.
Senectute
Cu umbra-mi alături prin vânt și furtună,
Sub cerul căzut peste-un gârbov destin,
Anii se-apleacă, ca spicul sub brumă,
Și frigul mă-nțeapă ca un ac cu venin.
Se mistuie așteptarea în gânduri mărunte,
Iar clopotu-n turlă e mut și anost,
Pe tâmple îmi şade zăpezi de la munte,
Și pașii mi-i pierd pe un drum fără rost.
Doar ochii-mi aruncă mici lacrimi uscate,
În palme îmi cresc poveri din anii pierduți.
Odaia mi-e sumbră și prin trup mă străbate,
Sângele-n clocot al unor fii nenăscuți.
Sub o rază gălbuie, ca un simbol al vieții,
Îmi sună-n urechi, lungi acatiste de sfânt,
Și-n liniștea adâncă, ca sfârșit al tristeții,
A mea umbră coboară și intră-n pământ.
Simplegade
Părând c-așteaptă-n pace pierdutele fregate,
Răsar în largul undei ca niște pumni stâncoși,
Să le îmbrace-n piatră catargele trădate,
De flamurile sure, plutinzilor coloși.
Acolo știm să fie din timpuri cunoscute
Legendelor din vreme de vechi navigatori,
Cu inima zdrobită în palmele avute
De taina-aceea sumbră a recilor strâmtori.
Pământul ne primește-n brațe
Pământul ne primește-n brațe
Când soarele se-adâncește,
înecat în coșmarul sângeriu aprins
Iar cerul se deschide -
Mesager sacru în lumea arsă
Pământul ne primește-n brațe
unde viermele sur
râdea când văpaiele de foc
mistuiau cununa sfântă.
Pământul ne primește-n brațe,
însetat de idile roditoare
pe care Creatorul le zămislește
din huma renașterii.
A fost odată
De crezi orice poveste auzită,
Că-i doar minciună colorată,
Scornită să te-adormă iarna
Când ziua repede se-ascunde,
Și fuge-n fulgii de zăpadă
Iar gerul te gonește-n casă,
Alunecând pe oglindita gheață
Sperând că va sosi iubirea cea visată,
Fără să știi ce-ascunde blestemata,
Închipuindu-ți viața-ntreagă
Lung șir de roze fericite;
Ei bine, află că toate basmele frumoase,
Sunt chiar adevărate!
Caci nu degeaba poveștile încep la fel,
A fost odată ca niciodată,
Caci de n-ar fi fost nici că s-ar povesti!
Am cunoscut o prea frumoasă fată,
De tine este vorba...
Cum te cheamă....?
Ai să te recunoști de-ndată!
Căci timpul tău sosise poate,
Iar eu cel ce speram să te găsesc de zor...
Căci rabdător de fel nu sunt,
Ți-am oferit al meu vrăjit sărut,
Să te trezesc din vremea de demult...
Să te ridic din tragicul plictis,
Și câte și mai câte ți-am promis,
Trecându-te ca personaj de vis
În a mea de poeme carte;
Unde sub jurământ promit să nu vă mint,
Pe voi,cei ce-mi citiți povestea,
Știindu-mă cu toții poet desăvârșit!
Și nu greșiți deloc căci dintre cei pe care i-am citit,
De mi-au plăcut sau nu,
E altă povestire....
Pe mine mă consider absolut!
Iar modestia de care se tot vorbește,
Nu are un miros plăcut!
Când vine vorba de literatură,
Ori strălucește lumină aducând
Trezind ce-i adormit în cititor,
Altfel, să fie lipsă...!
Să revenim la aventura noastră,
Doar adevărul singur să-l lăsăm să se ivească!
Iar de vă spun că sunt în felul meu vrăjit,
Nimic nu-i înflorit!
Sau de vă spun că-s chipeș cavaler vestit,
Să credeți toate exact cum auziți!
Vă rog să urmăriți povestea de iubire pân' la capăt,
Chiar dacă zmeul nu se lasă domolit,
Și vrea ce nu se cade să-și dorească,
Iubita mea, adică chiar pe tine!
Da,da...exact ce-ai auzit!
Îți amintești cum te-am răpit,
Din turnul blestemat,
Plângeai de ani și ani de zile,
Iar Zmeul cel turbat ne-a urmărit prin nori,pe mare ,peste munți,
Dar murgul meu era vrăjit și foc pe nări scotea,
Tu te țineai plângând strânsă de șa,
Dar am scapat ca prin minune!
Ai uitat?
Acum probabil îți amintești cu siguranță de iubirea mea dar și de mine!
De ți-a plăcut, bine-ai facut citind,
Căci nu-i sfârșit mai potrivit
Decât cel povestit deja...
Încalecând pe șa v-am spus povestea mea,
Iar celor ce-mi vor spune că-s minciuni sfruntate..
Ei bine mă voi preface că nu i-am auzit!
(1 noiembrie 2022/9 martie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Sortit să scriu…
Tristețea râmă-n pieptul meu,
Și înfulecă porcește bucurii,
Mă uit spre cer la Dumnezeu,
Și cred că râde de ai Săi copii.
Îmi plânge-un nechezat de cal pe umăr,
Soția-mi scrie zilnic acatiste,
M-așez la rând dar nu mă număr,
Și-mi arvunez la parastas soliste.
Îmi ară moartea carnea aburindă,
Să semene spre toamnă un pui de viață,
Și stau cu leșul atârnat de grindă,
Tocmindu-mi viitorul ca la piață.
Mi s-a umflat și scândura de pe sicriu,
De plânsul viermilor ce mă așteaptă,
Nu pot să mor, căci mi-e sortit să scriu,
Că moartea-i sinceră iar viața e nedreaptă.