Poems in the same category
O casă departe, departe...
Plouă mizer, și picurii gem, e noapte,
Iar luna, curge albă, pe o rază de lapte,
Iar pasul meu, piciorul, agale îl saltă,
Și ochiul trist, sub pleoapă-mi tresaltă.
Copacii foșnesc, întrebători, înspre ceruri,
Şi așteaptă sfârșitul sub crâncene geruri,
Iar vântul cântă dintr-o frunză a pustiu,
Și toamna ostenită se așază în sicriu.
Apocaliptic dansează frunze pe alee,
Iar dansul nebun, e un dans de femeie,
Pământul duhnește a reavăn și moarte,
Iar pasul mi-e greu și casa-i departe.
Plouă mizer, pe stradă plâng felinare,
E întuneric în jur iar ochiul mă doare,
Și totul e trist: și eu, și frunza, și ploaia,
Nu mai știu unde sunt, și unde-i odaia.
A fost și târziu, și ploaie mizeră, și noapte,
Și-un pas rătăcit, și o casă departe, departe...
Îmi place să fiu OM
Omul timpurilor noastre
Loc îşi face, dând din coate.
Are-avânt de mãri albastre
Graiul pãsãrii mãiastre
Dar provoacã mari dezastre:
Limbi de şarpe care muşcã
Pe la spate.
Unul zi de zi cerşeşte,
Altul face pe bogatul.
Însã cel ce cleveteşte
Pe-amândoi îi prinde-n cleşte,
Cum se zice-n româneşte;
Şi cu vorbe mincinoase
Umple satul.
Piatrã scumpã-i cel ce ţine
Pentru sine-a sa pãrere.
O mãsurã de ruşine
Omului îi face bine;
Chiar şi-atunci când nu-i convine
El ascultã şi învaţã
În tãcere.
Fii atent sã nu rãsarã
Vreun lãstar de-amãrãciune.
De eşti om pe dinafarã
Şi-n ascuns pândeşte-o fiarã,
Nu-i mai da apã la moarã
Între oameni sã te facã
De minune.
De pe strãmoşeasca glie
Vei culege doar ce sameni.
Tu fii OM, dupã cum scrie,
Aşezând credinţa vie
Pe o bunã temelie,
Într-o lume-aglomeratã,
Fãrã oameni...
Atitea femei
Atitea femei
Si doar o pisica regret
Atitea femei
Si mi-e dor doar de calul meu
Atitea femei
Si ciinele-i singurul ramas aproape
Aceasta femeie
Inserari , pustiu si noapte
Aceasta femeie
Izvorul cald al pacii albastre
Aceasta femeie
Si-n rest, mai mult tacere
Platou cu fructe de mare
Din minunatele experiențe avute la două restaurante cu specific pescăresc,
Unul prepară mâncăruri, iar celălalt deserturi cu specific marinăresc,
Am mers să degustăm câteva din preparatele locale,
Făcute după rețete tradiționale,
Sosește și comanda noastră, suntem curioși ce gust vor avea
Crustaceele, stridiile, midiile, creveții, păstrăvul căruia din piept osul îi ieșea,
Nici nu apucăm să luăm o îmbucătură,
Că mirosul ne împiedică să-l ducem la gură,
Pff...o putoare de nedescris,
Ne întrebăm oare ce ingredient a fost omis,
Ne mulțumim doar cu pește marinat,
Ignorând astfel restul platoului cu pește în prea mult sos îmbibat,
Plecăm de la acel restaurant,
Mergem și la cel alăturat,
Acesta, însă, servește fructe de mare de ciocolată,
Iar inima ne saltă toată,
Primim scoici, căluți de mare, caracatițe, corali, pești dungați când cu ciocolată clasică, când cu ciocolată albă.
Au nuanțe de toate felurile, când mai închisă, când mai pală,
Pentru mese festive au fructe de mare din ciocolată cu foiță de aur,
Chiar e un tezaur,
A meritat să ieșim din casă,
Într-o zi ploioasă,
Recomand cu căldură,
Toată acea adunătură,
De pești exotici, imitații de antropode marine,
Delicioase și asemănătoare celor vii ca mărime.
Că a fost în ziua de luni treisprezece.
Când aud că se plânge toată lumea,
Căci cutremurul a fost acum lunea.
Dar lumea îi proastă și nu gândește,
Că a fost în ziua de luni treisprezece.
Auzi să spui, că a fost cutremur ieri,
Că nu au fost morți chiar nicăieri.
Nici clădiri sau blocuri căzute,
Și nici morți sau pagube văzute.
Este o adevărată acum isterie,
Făcută de români ce au în cap prostie.
Fiindcă românii se feresc de moarte,
Dar nu știu că de ea nu pot să scape.
În Oltenia acum toată lumea zace,
Cutremurul ăla mic nu le dă pace.
Și toți să îi vezi cum dau de pomană,
C-au scăpat și nu îl mai iau în seamă.
Vor face babele plecăciuni în faţa popii,
Că au scăpat oltenii de la moarte cu toții.
Și acum pot să mai bârfească iar la poartă,
Așa cum o făceau babele de cutremur odată.
Așa că oameni buni nu mai fiți speriați,
Că de cutremur și moarte nu scăpați.
Când vă venii timpul ca să plecați,
De dracul cu toții veți atunci luați!
O casă departe, departe...
Plouă mizer, și picurii gem, e noapte,
Iar luna, curge albă, pe o rază de lapte,
Iar pasul meu, piciorul, agale îl saltă,
Și ochiul trist, sub pleoapă-mi tresaltă.
Copacii foșnesc, întrebători, înspre ceruri,
Şi așteaptă sfârșitul sub crâncene geruri,
Iar vântul cântă dintr-o frunză a pustiu,
Și toamna ostenită se așază în sicriu.
Apocaliptic dansează frunze pe alee,
Iar dansul nebun, e un dans de femeie,
Pământul duhnește a reavăn și moarte,
Iar pasul mi-e greu și casa-i departe.
Plouă mizer, pe stradă plâng felinare,
E întuneric în jur iar ochiul mă doare,
Și totul e trist: și eu, și frunza, și ploaia,
Nu mai știu unde sunt, și unde-i odaia.
A fost și târziu, și ploaie mizeră, și noapte,
Și-un pas rătăcit, și o casă departe, departe...
Îmi place să fiu OM
Omul timpurilor noastre
Loc îşi face, dând din coate.
Are-avânt de mãri albastre
Graiul pãsãrii mãiastre
Dar provoacã mari dezastre:
Limbi de şarpe care muşcã
Pe la spate.
Unul zi de zi cerşeşte,
Altul face pe bogatul.
Însã cel ce cleveteşte
Pe-amândoi îi prinde-n cleşte,
Cum se zice-n româneşte;
Şi cu vorbe mincinoase
Umple satul.
Piatrã scumpã-i cel ce ţine
Pentru sine-a sa pãrere.
O mãsurã de ruşine
Omului îi face bine;
Chiar şi-atunci când nu-i convine
El ascultã şi învaţã
În tãcere.
Fii atent sã nu rãsarã
Vreun lãstar de-amãrãciune.
De eşti om pe dinafarã
Şi-n ascuns pândeşte-o fiarã,
Nu-i mai da apã la moarã
Între oameni sã te facã
De minune.
De pe strãmoşeasca glie
Vei culege doar ce sameni.
Tu fii OM, dupã cum scrie,
Aşezând credinţa vie
Pe o bunã temelie,
Într-o lume-aglomeratã,
Fãrã oameni...
Atitea femei
Atitea femei
Si doar o pisica regret
Atitea femei
Si mi-e dor doar de calul meu
Atitea femei
Si ciinele-i singurul ramas aproape
Aceasta femeie
Inserari , pustiu si noapte
Aceasta femeie
Izvorul cald al pacii albastre
Aceasta femeie
Si-n rest, mai mult tacere
Platou cu fructe de mare
Din minunatele experiențe avute la două restaurante cu specific pescăresc,
Unul prepară mâncăruri, iar celălalt deserturi cu specific marinăresc,
Am mers să degustăm câteva din preparatele locale,
Făcute după rețete tradiționale,
Sosește și comanda noastră, suntem curioși ce gust vor avea
Crustaceele, stridiile, midiile, creveții, păstrăvul căruia din piept osul îi ieșea,
Nici nu apucăm să luăm o îmbucătură,
Că mirosul ne împiedică să-l ducem la gură,
Pff...o putoare de nedescris,
Ne întrebăm oare ce ingredient a fost omis,
Ne mulțumim doar cu pește marinat,
Ignorând astfel restul platoului cu pește în prea mult sos îmbibat,
Plecăm de la acel restaurant,
Mergem și la cel alăturat,
Acesta, însă, servește fructe de mare de ciocolată,
Iar inima ne saltă toată,
Primim scoici, căluți de mare, caracatițe, corali, pești dungați când cu ciocolată clasică, când cu ciocolată albă.
Au nuanțe de toate felurile, când mai închisă, când mai pală,
Pentru mese festive au fructe de mare din ciocolată cu foiță de aur,
Chiar e un tezaur,
A meritat să ieșim din casă,
Într-o zi ploioasă,
Recomand cu căldură,
Toată acea adunătură,
De pești exotici, imitații de antropode marine,
Delicioase și asemănătoare celor vii ca mărime.
Că a fost în ziua de luni treisprezece.
Când aud că se plânge toată lumea,
Căci cutremurul a fost acum lunea.
Dar lumea îi proastă și nu gândește,
Că a fost în ziua de luni treisprezece.
Auzi să spui, că a fost cutremur ieri,
Că nu au fost morți chiar nicăieri.
Nici clădiri sau blocuri căzute,
Și nici morți sau pagube văzute.
Este o adevărată acum isterie,
Făcută de români ce au în cap prostie.
Fiindcă românii se feresc de moarte,
Dar nu știu că de ea nu pot să scape.
În Oltenia acum toată lumea zace,
Cutremurul ăla mic nu le dă pace.
Și toți să îi vezi cum dau de pomană,
C-au scăpat și nu îl mai iau în seamă.
Vor face babele plecăciuni în faţa popii,
Că au scăpat oltenii de la moarte cu toții.
Și acum pot să mai bârfească iar la poartă,
Așa cum o făceau babele de cutremur odată.
Așa că oameni buni nu mai fiți speriați,
Că de cutremur și moarte nu scăpați.
Când vă venii timpul ca să plecați,
De dracul cu toții veți atunci luați!