când voi muri..

mulți o văd ca pe o apreciere, o dorință.
eu o văd ca pe un ideal intr o lume ideală
o lume plină de ură, de durere
o lume făcută să fie distrusă.
iubirea este pentru mine un ideal,
un scop, o fantezie,
un act final.
dar pentru ce iubim? dacă lumea e făcută să moară..
ca să ne mințim? ca să ne scuzăm?
să avem motiv să trăim?
nu.
eu văd iubirea ca pe o faptă finală.
dar ce înțelegem prin iubire?
un sacrificiu? poate,
dar nu unul oarecare.
pentru mine iubirea este propriul meu sacrificiu.
dăruire? moarte?
a deveni una cu cerul pe care l-am adorat mereu
o stea care s a sacrificat pentru a ajunge nemuritoare
deci asta voi face.
mă voi iubi în sfârșit și mă voi sacrifica pentru a deveni cel mai dorit obiect intr un univers ideal
o stea care va străluci veșnic în lumea pe care am creat-o
o lume plină de iubire..

atâta durere neîmpărtășită

atâta durere în corp resimțită

înghit și mă înec în zeci de suspine

lingându-mi rănile la fel ca un câine.

ca un animal aflat in durere

îmi curăț rana umilă-n tăcere

rugându-mă-n gând la Cel de sus

să-mi ia povara ce-n suflet mi-a pus.

vocile-n cor îmi răsună în cap

păcatul suprem mă-ndeamnă să fac

în lacrimi înghit un pumn de pastile

sperând să nu văd și ziua de mâine.

atâta durere pentru câteva coaste

atâta durere străpunge prin oase

prea mult pentru un corp atât de fragil

care iubește moartea ca pe propriul său fiu.

flămândă mă-nfrupt din carnea-mi stricată

cu viermii amărăciunii complet infectată

poate așa am să devin una cu durerea

să uit că sunt om, să fuzionez cu tăcerea.

mai strânge-mă la piept, măcar o dată
spune-mi din nou că sunt importantă
mai iubește-mă o dată la fel ca înainte
șoptește-mi în noapte ale iubirii cuvinte.
 
mai vorbește-mi o dată de lună și stele
minte-mă iarăși că-s una din ele
mai îmbracă-mă o dată-n vorbe deșarte
în a ta mașină să ne facem păcate.
 
mai privește-mă o dată plin de iubire
pierde-te-n ochii mei făcuți pentru tine
mai îmbată-mă o dată cu alcool și dorințe
uitând împreună ale noastre suferințe.
 
mai cheamă-mă iar în al tău suflet murdar
să sorbim din cafeaua destinului amar
mai rostește-mi numele o ultimă dată
ca să-ți rămân etern pe buze gravată.

Partea I: Înainte de plecare

Era seară. În mica încăpere mirosea a medicamente și a fum. De afară se auzeau, din când în când, bubuituri îndepărtate.

Mircea stătea pe marginea patului. Rana de la braț îl durea mai puțin decât în zilele trecute. O aștepta pe Elena.

Când intră, avea într-o mână câteva bandaje.

- Mircea nu dormi?

- Nu mi-e somn.

- Pleci pe front?

Mircea dădu din cap.

- Așa mi s-a spus.

Elena se apropie și începu să-i schimbe bandajul.

- Ți-e frică?

Mircea tăcu puțin.

- Da.

Ea ridică privirea spre el.

- Credeam că soldații nu recunosc asta.

- Soldații mint uneori.

Elena zâmbi.

- Și tu ai mințit?

- Nu. Doar că n-am vrut să spun.

Rămaseră câteva clipe în tăcere.

- Elena...

- Da?

- Dacă nu mă mai întorc?

Mâinile ei se opriră.

- Nu spune asta.

- Trebuie să spun. Poate nu voi mai avea altă ocazie.

Elena își plecă privirea.

- Ce vrei să-mi spui?

Mircea respiră adânc.

- M-am îndrăgostit de tine.

Ea nu răspunse.

- Știu că poate nu trebuia să-ți spun acum, continuă el. Dar n-aș vrea să plec fără să știi.

- Și ce vrei de la mine?

- Nimic.

- Nimic?

- Nu. Doar să știi.

Elena îl privi cu ochii umezi.

- Și dacă te întorci?

Mircea zâmbi.

- Atunci poate o să am curajul să te întreb dacă mă iubești și tu.

- Și dacă nu mă vei mai găsi aici?

Mircea rămase tăcut.

- Atunci? întrebă el.

- Atunci să nu mă urăști.

- Cum aș putea?

Elena își șterse repede o lacrimă.

- Pentru că războiul schimbă oamenii. Uneori îi desparte fără să le ceară voie.

Mircea îi prinse mâna.

- Atunci să nu lăsăm războiul să ne schimbe ceea ce simțim.

Elena îl privi.

- Promite-mi ceva.

- Ce?

- Dacă te întorci, să nu mai amâni lucrurile importante.

Mircea zâmbi.

- Ce lucruri?

- Să spui „te iubesc” când iubești. Să spui „iartă-mă” când greșești. Să te întorci acasă când ai unde.

Mircea strânse ușor mâna ei.

- Și tu?

- Eu ce?

- Tu ce-mi promiți?

Elena se apropie de el.

- Că, atât cât voi putea, am să te aștept.

Din curte se auzi glasul unui soldat:

- Mircea! E timpul!

Mircea se ridică încet.

Elena îl privi fără să spună nimic.

- Ai grijă de tine, spuse ea.

- O să încerc.

Făcu câțiva pași spre ușă, apoi se întoarse.

- Elena...

- Da?

- Dacă mă întorc, nu mai vreau să plec nicăieri.

Ea zâmbi printre lacrimi.

- Atunci întoarce-te.

Mircea ieși.

Elena rămase în ușă și îl privi cum se îndepărtează.

În acea seară nu știa dacă îl va mai vedea vreodată. Dar învățase ceva simplu: nu trebuie să aștepți să pierzi un om ca să-i spui cât de mult înseamnă pentru tine.

Partea a II-a: Scrisoarea

Trecuseră aproape trei luni.

Era din nou seară. Afară ploua mărunt, iar vântul bătea tot mai puternic.

Elena terminase tura în spital și se pregătea să plece acasă.

Un curier militar se opri în dreptul ușii.

- Domnișoară Elena?

Ea se întoarse.

- Da?

Bărbatul scoase din buzunar o scrisoare.

- Pentru dumneavoastră.

Elena privi plicul.

Pentru câteva clipe nu avea curaj să-l deschidă.

- Este... de la el?

Curierul dădu din cap.

- De la soldatul Mircea.

Elena strânse scrisoarea la piept.

- Mulțumesc.

După ce curierul a plecat, abia atunci se așeză și deschise plicul.

Înăuntru era o singură foaie.

„Elena,

Nu știu când vei primi această scrisoare și nici dacă o vei primi. Aici zilele seamănă între ele. Uneori nu mai știu dacă este dimineață sau seară. Știu doar că, atunci când se face liniște, mă gândesc la tine.

Îmi amintesc de seara în care am plecat.

Mi-ai spus să mă întorc.

De atunci, cuvintele astea le port cu mine.

Nu știu ce va fi mâine. Nimeni nu știe aici.

Dar vreau să-ți spun ceva ce n-am avut curaj să-ți spun atunci.

Te iubesc.

Poate că războiul m-a învățat că unele cuvinte nu trebuie păstrate pentru mai târziu.

Dacă mă voi întoarce, nu vreau să mai amân nimic.

Vreau să te găsesc acolo unde te-am lăsat.

Iar dacă nu voi mai ajunge acasă, să știi că, în ultimele mele clipe, gândul meu va fi la tine.

Mircea.”

Elena lăsă scrisoarea jos.

Nu plânse imediat.

Privi înainte, ca și cum ar fi încercat să-l vadă în fața ei.

Apoi își duse mâna la gură și izbucni în plâns.

Din când în când recitea scrisoarea din dor pentru Mircea.

Au mai trecut câteva luni.

Apoi încă una.

Nu mai veni nicio scrisoare.

Elena întreba de fiecare dată când apărea vreun curier.

- A venit ceva pentru mine?

Uneori primea răspunsul „nu”.

Alteori, doar o privire tăcută.

Într-o dimineață rece, în timp ce ieșea din spital, văzu un grup de soldați întorcându-se.

Se opri.

Îi privea unul câte unul.

Inima începu să-i bată mai tare.

Și atunci îl văzu.

Era mai slab. Mergea greu și avea brațul prins într-o fașă.

Dar era el.

Mircea se opri la câțiva pași de ea.

Niciunul nu spuse nimic.

Elena făcu primul pas.

- Te-ai întors.

Mircea zâmbi.

- Ți-am promis.

Ea începu să plângă.

- Am crezut că...

Nu reuși să termine.

Mircea se apropie.

- Știu.

Elena îl privi câteva secunde.

- Ai fost rănit?

- Puțin.

- Minți.

- Poate.

Ea zâmbi printre lacrimi.

- Soldații mint uneori.

Mircea zâmbi.

- Asta mi-ai spus atunci.

- Știu.

Rămaseră tăcuți.

Apoi Mircea îi întinse mâna.

- Elena...

- Da?

- Mai ții minte ce mi-ai spus înainte să plec?

- Ce anume?

- Să nu mai amân lucrurile importante.

Elena îl privi.

Mircea respiră adânc.

- Atunci n-o să mai amân.

Se apropie de ea și îi spuse încet:

- Te iubesc.

Elena îi strânse mâna.

- Și eu te iubesc.

În jurul lor, oamenii mergeau grăbiți. Războiul nu se terminase încă. Mai erau răniți, mai erau plecări și poate alte despărțiri.

Dar, pentru câteva clipe, cei doi aveau ceva ce războiul nu reușise să le ia.

Aveau unul pe celălalt.

Iar Elena înțelesese că uneori iubirea nu înseamnă să nu-ți fie frică.

Înseamnă să alegi să rămâi, chiar și atunci când ți-e teamă.

Mircea își ridică privirea spre cer.

- Hai acasă.

Elena îl privi și zâmbi.

- Acasă e cel mai bine.

Notă de autor: Această povestire este un dialog imaginar, inspirat din atmosfera și trăirile oamenilor despărțiți de război. Personajele și dialogul sunt ficționale, iar povestea nu reprezintă relatarea unui caz real.

I. Ținutul celor șapte împărății

Cu multe veacuri în urmă, într-o lume în care marile imperii își întindeau hotarele peste continente, trăia o familie despre care avea să se vorbească mult timp după ce membrii ei aveau să dispară.

Era o familie numeroasă și puternică, dar, înainte de toate, era o familie creștină.

Tatăl celor șapte copii fusese un conducător respectat. Nu era un om fără greșeală, dar înțelesese încă din tinerețe că puterea este trecătoare și că un conducător trebuie să răspundă nu doar înaintea oamenilor, ci și înaintea lui Dumnezeu.

Soția lui, mama celor șapte copii, era o femeie credincioasă. În fiecare dimineață aprindea candela înaintea icoanei Mântuitorului și se ruga pentru familia sa.

Palatul în care locuiau era mare, dar nu era un loc al mândriei. Într-o aripă a palatului exista o mică biserică. Acolo familia se aduna în fiecare duminică și la marile sărbători.

Cei șapte copii crescuseră împreună.

Primul era Cosmin.

El urma să moștenească Țara Imperiului Rus, una dintre cele mai întinse și puternice împărății ale vremii. Cosmin era inteligent, curajos și foarte ambițios. Încă din copilărie îi plăcea să privească hărțile și să viseze la noi teritorii. Din nefericire, odată cu trecerea anilor, ambiția lui avea să se transforme în mândrie.

Al doilea era Nicolae, moștenitorul Regatului României. Era un tânăr liniștit, credincios și atent la nevoile celor din jur. Nu lua nicio hotărâre importantă fără să se roage mai întâi.

A treia era Gabriela, moștenitoarea Imperiului Marii Britanice. Era inteligentă și milostivă. Îi plăcea să stea de vorbă cu oamenii simpli și nu considera niciodată că un om sărac este mai puțin important decât un om bogat.

Al patrulea era Ștefan, moștenitorul Imperiului Francez. Era curajos și drept. Nu suporta nedreptatea și apăra întotdeauna oamenii care nu se puteau apăra singuri.

Al cincilea era Florin, moștenitorul Imperiului Chinez. Era foarte priceput la comerț, știință și construcții. Avea o minte ageră, dar era deseori nehotărât.

Al șaselea era Mircea, moștenitorul Imperiului German. Era disciplinat, serios și foarte responsabil. Credea că un conducător trebuie să fie primul care respectă legile.

Ultimul era Gheorghe, moștenitorul Imperiului Spaniol. Era cel mai mândru dintre frați. Încă din copilărie voia să fie admirat și lăudat.

Cei șapte erau diferiți, dar aveau aceeași familie.

Și, în copilărie, nimeni nu și-ar fi imaginat că într-o zi vor ajunge să se lupte pentru putere.

---

II. Lecția tatălui

Într-o după-amiază de vară, tatăl celor șapte îi chemă în grădina palatului.

Era o zi liniștită.

Soarele cobora încet spre munți.

Copiii se așezară în jurul lui.

Tatăl arătă spre un stejar bătrân.

— Priviți copacul acesta.

Cosmin întrebă:

— De ce ne-ai chemat să privim un copac?

Tatăl zâmbi.

— Pentru că un conducător poate învăța multe de la un copac.

Gheorghe râse.

— Un copac nu conduce pe nimeni.

— Tocmai de aceea, răspunse tatăl. Nu are coroană, nu are armată, nu are palat. Și totuși oferă umbră celui care se odihnește sub el.

Copiii tăcură.

— Un conducător adevărat trebuie să fie asemenea unui copac. Oamenii trebuie să găsească în el protecție, nu frică.

Apoi se uită la Cosmin.

— Să nu confunzi puterea cu autoritatea.

Se uită la Gheorghe.

— Să nu confunzi respectul cu teama.

Apoi îi privi pe toți.

— Și să nu uitați niciodată că poporul nu este proprietatea conducătorului.

Nicolae întrebă:

— Atunci ce este un conducător?

Tatăl răspunse:

— Un slujitor.

Cuvântul rămase în liniștea grădinii.

---

III. Ultima noapte

Anii au trecut.

Copiii au devenit adulți.

Într-o iarnă grea, tatăl lor s-a îmbolnăvit.

Medicii au încercat să-l vindece, dar boala era prea puternică.

În ultima seară, cei șapte au fost chemați în camera lui.

În fața patului se afla o icoană.

O singură lumânare ardea.

Tatăl lor era foarte slăbit.

— Copiii mei...

Cei șapte s-au apropiat.

— Nu vă temeți de ziua de mâine.

Gabriela plângea.

— Tată, nu ne părăsi...

— Toți oamenii trebuie să plece într-o zi. Important este ce lasă în urma lor.

Apoi tatăl le-a vorbit despre moștenire.

— Cosmin, vei moșteni Țara Imperiului Rus.

Cosmin a îngenuncheat.

— Îți promit că o voi face puternică.

Tatăl îl privi cu tristețe.

— Fă-o mai întâi dreaptă.

Apoi îl chemă pe Nicolae.

— Tu vei moșteni Regatul României.

— Voi face tot ce pot pentru oamenii mei.

— Nu uita să te rogi pentru ei.

Apoi veni rândul Gabrielei.

— Tu vei moșteni Imperiul Marii Britanice.

— Voi avea grijă de poporul meu.

— Și să nu uiți de cei săraci.

Ștefan primi Imperiul Francez.

Florin primi Imperiul Chinez.

Mircea primi Imperiul German.

În cele din urmă, Gheorghe primi Imperiul Spaniol.

— Tată, îl voi face cel mai mare imperiu.

Tatăl îl privi.

— Nu ți-am cerut să-l faci cel mai mare.

Gheorghe tăcu.

— Ți-am cerut să-l faci bun.

După câteva ore, tatăl lor își dădu ultima suflare.

În palat se auziră clopotele.

Cei șapte copii deveniseră moștenitori.

Dar, în acea noapte, nu se simțeau puternici.

Se simțeau singuri.

---

IV. Cele șapte coroane

Ziua încoronării a venit.

Mii de oameni s-au adunat.

Fiecare moștenitor și-a primit coroana.

Cosmin privea coroana Imperiului Rus cu mândrie.

Gheorghe zâmbea.

Nicolae se uita spre icoană.

Gabriela ținea mâinile împreunate.

Ștefan stătea drept.

Mircea era solemn.

Florin era emoționat.

Preotul care oficia slujba le spuse:

— O coroană nu vă face mai mari înaintea lui Dumnezeu. Ea vă face mai răspunzători.

Nicolae înțelese.

Gheorghe nu.

---

V. Prima ședință

După încoronare, cei șapte au stabilit să se întâlnească periodic.

Prima ședință a fost organizată într-un palat aflat între cele șapte imperii.

Masa era rotundă.

În mijlocul ei se afla o cruce.

Nicolae deschise ședința:

— Înainte de orice, să ne rugăm.

Gheorghe oftă.

— Iarăși rugăciuni?

Gabriela îl privi.

— De ce te deranjează?

— Pentru că avem lucruri importante de discutat.

Ștefan răspunse:

— Nimic nu este mai important decât să nu luăm o hotărâre nedreaptă.

Mircea adăugă:

— Să nu uităm că suntem frați.

Cosmin zâmbi.

— Frați, da. Dar acum suntem și conducători.

Nicolae îl privi.

— Tocmai asta este problema. Dacă uităm că suntem frați, vom uita și că suntem oameni.

Florin nu spuse nimic.

În acea zi, ședința se încheie fără conflict.

Dar sămânța neîncrederii fusese plantată.

---

VI. Mândria lui Cosmin

În Imperiul Rus, Cosmin devenea tot mai puternic.

Avea o armată mare.

Avea bogății.

Avea teritorii întinse.

Oamenii îl ascultau.

Dar Cosmin începu să creadă că ascultarea înseamnă iubire.

Într-o zi, un sfetnic îi spuse:

— Măria Ta, oamenii se tem de dumneavoastră.

Cosmin zâmbi.

— Atunci mă respectă.

Sfetnicul nu răspunse.

În aceeași seară, Cosmin intră în capela palatului.

Privi icoana.

Dar nu se rugă.

Se uită la coroana sa.

— Sunt unul dintre cei mai puternici oameni ai lumii, spuse el.

În liniștea bisericii, cuvintele sale păreau însă goale.

---

VII. Gheorghe și visul puterii

În Spania, Gheorghe devenea tot mai ambițios.

Își construia palate.

Își mărea armata.

Își cumpăra corăbii.

Își aduna aur.

Într-o zi, un bătrân l-a întrebat:

— Măria Ta, pentru ce vrei atât de mult?

Gheorghe răspunse:

— Pentru ca numele meu să nu fie uitat.

Bătrânul zâmbi trist.

— Omul care trăiește pentru numele său este uitat chiar și atunci când este încă în viață.

Gheorghe se înfurie.

— Pleacă!

Bătrânul plecă.

Dar cuvintele lui rămăseseră.

---

VIII. Cei patru care credeau în bine

Nicolae, Gabriela, Ștefan și Mircea au început să colaboreze.

Nu formaseră o alianță împotriva fraților lor.

Voiu doar să păstreze pacea.

Nicolae ajuta oamenii săraci.

Gabriela construia spitale.

Ștefan deschidea școli.

Mircea întărea legile.

Într-o zi, Gabriela spuse:

— Putem avea cele mai mari imperii din lume, dar dacă oamenii noștri plâng, la ce ne folosește?

Nicolae răspunse:

— Nimic.

Ștefan completă:

— Un conducător trebuie să lase în urma lui oameni mai buni, nu oameni mai speriați.

Mircea aprobă.

— Asta este adevărata moștenire.

---

IX. Alegerea lui Florin

Florin observa totul.

Îl vedea pe Cosmin.

Îl vedea pe Gheorghe.

Îi vedea și pe Nicolae, Gabriela, Ștefan și Mircea.

Știa că se apropie o alegere.

Într-o seară, a mers la o mănăstire.

Un călugăr bătrân îl întâmpină.

— De ce ai venit?

— Nu știu ce să fac.

— Atunci roagă-te.

Florin îngenunche.

— Doamne, arată-mi drumul.

Călugărul îi spuse:

— Dumnezeu nu ne arată întotdeauna întregul drum. Uneori ne arată doar următorul pas.

Florin plecă.

Știa că trebuie să aleagă.

---

X. Înțelegerea secretă

Într-o noapte, Cosmin și Gheorghe se întâlniră.

— Trebuie să ne unim, spuse Gheorghe.

— Sunt de acord.

— Ceilalți patru sunt prea slabi.

Cosmin îl privi.

— Sau poate sunt mai înțelepți decât noi.

Gheorghe râse.

— Nu vreau înțelepciune. Vreau putere.

Cosmin îl privi câteva secunde.

Apoi spuse:

— Și eu.

În acea noapte, cei doi au făcut un plan.

Avea să fie începutul celui mai mare conflict din istoria celor șapte imperii.

---

XI. Ultima încercare de pace

Nicolae află despre plan.

Nu a cerut răzbunare.

A trimis o scrisoare.

„Fraților,

Nu vrem război.

Am pierdut deja prea mult timp certându-ne.

Haideți să ne întâlnim.

Haideți să ne rugăm.

Haideți să ne amintim de tatăl nostru.

Suntem frați.”

Gheorghe citi scrisoarea și o aruncă.

Cosmin o păstră.

În acea noapte, Cosmin nu dormi.

Cuvintele „suntem frați” îi reveneau mereu în minte.

---

XII. Războiul

În cele din urmă, războiul începu.

Armatele se mișcară.

Orașele se închiseră.

Oamenii se temeau.

Înaintea primei lupte, Nicolae își adună soldații.

— Nu luptăm pentru ură.

Ștefan spuse:

— Nu luptăm pentru bogăție.

Mircea spuse:

— Luptăm pentru a apăra oamenii.

Gabriela se rugă pentru cei răniți.

Florin trimise provizii.

În schimb, armatele lui Cosmin și Gheorghe înaintau.

Dar războiul nu aducea gloria pe care o visaseră.

Aducea numai durere.

---

XIII. Inima lui Cosmin se schimbă

După o bătălie, Cosmin intră într-un sat.

Acolo văzu un copil stând lângă ruinele unei case.

— Unde sunt părinții tăi? întrebă Cosmin.

Copilul nu răspunse.

Un bătrân îi spuse:

— Au murit.

Cosmin încremeni.

Copilul îl privi.

— De ce a trebuit să se întâmple asta?

Cosmin nu găsi răspuns.

Se întoarse spre oamenii săi.

— Cine a dat ordinul?

Un soldat răspunse:

— Oamenii dumneavoastră.

Cosmin coborî capul.

În acea clipă înțelese.

Puterea lui avea un preț.

Și prețul îl plăteau alții.

---

XIV. Gheorghe în fața adevărului

Gheorghe a aflat ce se întâmplase.

Pentru prima dată, a simțit frică.

Nu de dușmani.

De propria sa conștiință.

A intrat în capela palatului.

A îngenuncheat.

— Doamne...

Nu putea continua.

Lacrimile îi curgeau pe față.

— Dacă mai există iertare pentru mine, ajută-mă.

Era prima rugăciune adevărată din viața lui.

---

XV. Întâlnirea fraților

Cosmin și Gheorghe au cerut pace.

Cei șapte s-au întâlnit din nou.

De data aceasta, nimeni nu a ridicat glasul.

Cosmin a spus:

— Am greșit.

Gheorghe:

— Și eu.

Nicolae a răspuns:

— Atunci trebuie să reparăm.

Gabriela:

— Trebuie să ajutăm oamenii.

Ștefan:

— Trebuie să reconstruim.

Mircea:

— Trebuie să facem legi care să împiedice un asemenea război.

Florin:

— Și trebuie să ne amintim ce ne-a învățat tatăl.

Cosmin a întrebat:

— Ce ne-a învățat?

Florin răspunse:

— Că suntem slujitorii popoarelor noastre.

---

XVI. Drumul pocăinței

Cosmin și Gheorghe nu au primit imediat iertarea tuturor.

Și au înțeles că era normal.

Iertarea nu înseamnă să pretinzi că răul nu s-a întâmplat.

Înseamnă să recunoști răul și să încerci să-l repari.

Cosmin a început să viziteze satele afectate.

A construit spitale.

A reparat biserici.

A ajutat familiile.

Gheorghe a făcut același lucru.

Uneori oamenii îl priveau cu neîncredere.

El nu se supăra.

— Au dreptul să fie supărați, spunea el.

— Dar mă vor ierta vreodată?

Nicolae îi răspundea:

— Nu poți obliga un om să te ierte. Poți doar să devii vrednic de iertarea lui.

Gheorghe a înțeles.

---

XVII. Florin își găsește drumul

Florin fusese cel mai nehotărât.

Dar în timpul războiului înțelesese că neutralitatea nu este întotdeauna pace.

Uneori trebuie să ai curajul de a spune adevărul.

A început să lucreze împreună cu ceilalți.

A construit drumuri.

A trimis hrană.

A ajutat la reconstruirea satelor.

Într-o zi, i-a spus lui Nicolae:

— Am crezut că trebuie să aleg între frații mei.

Nicolae zâmbi.

— Nu trebuia să alegi între frați. Trebuia să alegi între bine și rău.

---

XVIII. Cele șapte lumini

După terminarea războiului, cei șapte au mers la mănăstirea unde Nicolae se rugase.

Au aprins șapte lumânări.

Una pentru fiecare.

Preotul i-a privit.

— De ce șapte?

Nicolae răspunse:

— Pentru că suntem șapte frați.

Preotul zâmbi.

— Nu. Sunt șapte pentru că fiecare om are nevoie să poarte lumină în propria inimă.

Cosmin își plecă fruntea.

Gheorghe făcu semnul Sfintei Cruci.

Gabriela zâmbi.

Ștefan închise ochii.

Mircea se rugă.

Florin privea flacăra.

Cele șapte lumânări ardeau liniștit.

---

XIX. O nouă rânduială

Cei șapte au hotărât să schimbe felul în care conduceau.

În fiecare ședință trebuiau să vorbească despre trei lucruri:

credință, popor și pace.

Nu mai începeau cu hărți militare.

Nu mai începeau cu aur.

Nu mai începeau cu teritorii.

Începeau cu rugăciunea.

Nicolae spunea:

— Doamne, ajută-ne să nu uităm că suntem oameni.

Gabriela:

— Doamne, ajută-ne să-i vedem pe cei care suferă.

Ștefan:

— Doamne, păzește-ne de război.

Mircea:

— Doamne, dă-ne dreptate.

Florin:

— Doamne, dă-ne înțelepciune.

Cosmin:

— Doamne, păzește-ne de mândrie.

Gheorghe:

— Doamne, învață-ne să iertăm.

---

XX. Ultimii ani

Timpul trecea.

Imperiile se schimbau.

Orașele creșteau.

Copiii deveneau adulți.

Dar cei șapte continuau să se întâlnească.

Într-o zi, erau cu toții bătrâni.

Cosmin avea părul alb.

Gheorghe mergea încet.

Nicolae ținea un baston.

Gabriela era înconjurată de nepoți.

Ștefan devenise foarte tăcut.

Mircea se ruga mai mult.

Florin scria într-un jurnal.

La ultima lor ședință, masa era aproape aceeași.

Crucea era în centru.

Nicolae se ridică.

— Fraților, am primit șapte imperii.

Cosmin spuse:

— Și am crezut că aceasta este cea mai mare bogăție.

Gheorghe continuă:

— Dar am pierdut aproape totul pentru că am vrut mai mult.

Gabriela zâmbi.

— Iar noi am învățat că omul nu este măsurat după cât de mare este imperiul său.

Ștefan:

— Ci după cât bine lasă în urma lui.

Mircea:

— După câtă dreptate face.

Florin:

— După câtă lumină lasă în sufletele celorlalți.

Cosmin privi crucea.

— Și după cât de sincer poate spune „Doamne, iartă-mă”.

Gheorghe începu să plângă.

Nicolae îl îmbrățișă.

— Frate.

Gheorghe îi răspunse:

— Frate.

Și cei șapte s-au îmbrățișat.

---

XXI. Adevărata moștenire

După moartea lor, urmașii celor șapte au continuat să conducă ținuturile.

Dar pe zidul vechiului palat a fost așezată o inscripție.

Scria:

«„Nu moștenești o țară pentru a o stăpâni, ci pentru a avea grijă de ea.”»

Sub această inscripție se afla o cruce.

Iar dedesubt erau scrise șapte nume:

Cosmin.

Nicolae.

Gabriela.

Ștefan.

Florin.

Mircea.

Gheorghe.

Cronicarii spuneau că, dintre toate poveștile despre cei șapte, cea mai importantă nu era povestea imperiilor.

Era povestea inimilor lor.

Cosmin învățase că mândria poate orbi.

Gheorghe învățase că omul se poate întoarce din greșeală.

Florin învățase că indecizia nu poate înlocui adevărul.

Ștefan învățase că puterea trebuie folosită pentru apărare.

Mircea învățase că dreptatea trebuie să fie mai puternică decât ambiția.

Gabriela învățase că milostenia poate schimba o împărăție.

Iar Nicolae învățase că un conducător adevărat trebuie mai întâi să fie slujitor.

---

XXII. Lecția celor șapte

Într-o zi, un copil care vizita vechiul palat a întrebat un călugăr:

— Părinte, care dintre cei șapte a fost cel mai mare?

Călugărul a zâmbit.

— De ce întrebi?

— Pentru că vreau să știu cine a fost cel mai puternic.

Călugărul s-a uitat spre crucea de pe zid.

— Nu acela a fost cel mai mare care a avut cea mai mare armată.

— Atunci cine?

— Cel care a învățat să-și învingă propriul păcat.

Copilul s-a gândit.

— Și cine a fost acela?

Călugărul a răspuns:

— Fiecare dintre ei, în felul său.

Copilul a privit cele șapte nume.

Atunci a înțeles.

Nu există om fără greșeală.

Dar există om care își recunoaște greșeala.

Nu există conducător care să nu fie ispitit de putere.

Dar există conducător care alege să nu fie robul ei.

Nu există inimă care să nu fie rănită.

Dar există inimă care poate ierta.

---

XXIII. Mesajul celor șapte coroane

Așa a rămas povestea celor șapte moștenitori.

Nu ca o poveste despre războaie.

Nu ca o poveste despre bogăție.

Nu ca o poveste despre cine a avut cel mai mare imperiu.

Ci ca o poveste despre oameni.

Despre șapte frați care au primit o moștenire uriașă și au descoperit, după multe încercări, că adevărata moștenire nu era pământul.

Era responsabilitatea.

Au descoperit că un om poate avea palate și să fie sărac sufletește.

Au descoperit că un om poate avea puțin și să fie bogat prin iubire.

Au descoperit că o coroană poate fi purtată pe cap, dar adevărata împărăție trebuie să fie păstrată în inimă.

Și au învățat că Dumnezeu nu privește la măreția unui palat, ci la curăția sufletului.

Când au fost tineri, cei șapte au crezut că trebuie să cucerească lumea.

Când au îmbătrânit, au înțeles că cea mai grea cucerire este cucerirea propriei inimi.

Cosmin a cucerit mândria.

Gheorghe a cucerit ura.

Florin a cucerit frica.

Ștefan a cucerit dorința de răzbunare.

Mircea a cucerit asprimea.

Gabriela a cucerit nepăsarea.

Nicolae a păstrat credința.

Și astfel, cele șapte coroane au devenit simbolul unei lecții care a fost transmisă din generație în generație:

«„Puterea trece. Bogăția trece. Frumusețea trece. Imperiile trec. Dar binele făcut din iubire nu se pierde niciodată.”»

Iar când clopotele vechii mănăstiri băteau seara, oamenii își aminteau de cei șapte.

Își aminteau de Cosmin și de lupta lui cu mândria.

Își aminteau de Nicolae și de credința lui.

Își aminteau de Gabriela și de milostenia ei.

Își aminteau de Ștefan și de curajul lui.

Își aminteau de Florin și de alegerea lui.

Își aminteau de Mircea și de dreptatea lui.

Își aminteau de Gheorghe și de pocăința lui.

Și poate că aceasta era cea mai importantă parte a poveștii.

Pentru că niciun om nu este condamnat să rămână pentru totdeauna în greșeala lui.

Dacă își recunoaște păcatul, dacă se pocăiește sincer și încearcă să repare răul făcut, poate începe un drum nou.

Așa cum se întâmplase cu Cosmin.

Așa cum se întâmplase cu Gheorghe.

Așa cum se întâmplase cu toți cei șapte.

---

SFÂRȘIT

„Cei Șapte Moștenitori”

De Cristian Diaconița

Morala poveștii:

Nu ceea ce moștenim ne face oameni mari, ci ceea ce facem cu ceea ce am primit.

Nu coroana îl face pe conducător, ci responsabilitatea.

Nu bogăția îl face pe om bogat, ci iubirea.

Nu puterea îl face pe om puternic, ci capacitatea de a-și învinge mândria.

Iar atunci când omul se îndepărtează de bine, drumul înapoi începe prin pocăință, rugăciune, iertare și fapte bune.

Căci cea mai mare împărăție pe care omul o poate cuceri este propria lui inimă.

Într-o seară de decembrie, Andrei stătea pe canapeaua veche din apartamentul bunicii sale. Afară ningea liniștit. Telefonul îi vibra continuu cu notificări, dar niciuna nu era importantă.

Pe masă se afla un telefon vechi, cu butoane. Aparținuse bunicului său, mort de aproape cinci ani.

Din curiozitate, îl porni.

Bateria încă funcționa.

Răsfoi mesajele vechi. Cele mai multe erau banale: cumpărături, facturi, urări de sărbători. Apoi găsi unul netrimis.

Data: cu două zile înainte ca bunicul să moară.

Mesajul era adresat lui.

„Andrei, dacă citești asta, înseamnă că nu am mai apucat să-ți spun ceva. Oamenii își petrec viața alergând după lucruri mari și uită să fie fericiți pentru cele mici. Să nu faci greșeala asta. Într-o zi vei înțelege că cele mai importante momente au fost cele pe care nici măcar nu le-ai fotografiat.”

Andrei reciti mesajul de câteva ori.

În telefon avea peste douăzeci de mii de poze.

Dar niciuna cu el și bunicul său.

Pentru prima dată după mulți ani, închise telefonul modern și privi pe fereastră.

Ninsoarea continua.

Iar pentru câteva minute, nu mai simți nevoia să posteze nimic.

Familia mare s-a format în timp, reparând niște destine grav rănite .

Mama soțului meu a murit la nașterea unui frățior, când el avea doar trei anișori

și trei copii au rămas orfani . Un tată cu trei copilași singur, fără nici un ajutor. 

A fost un an de coșmar pentru familia îndoliată, dar cel mai greu pentru micuța 

Petruța care avea doar șapte ani, și avea grijă de casă și de sora și fratele cel mic.

     Tata mergea la muncă, și anul de doliu a trecut greu, apoi le aduce o nouă 

mamă celor trei copilaș. cu două surioare rămase și ele orfane de tată.Familia 

se mărește cu încă trei surioare- devine o familie mare-pe  care mama Domnica 

reușește s-o scoate la liman cu brio.S-a străduit să țină familia unită, să se iubească.

      Soțul meu era singurul băiat între cele șapte fete,a simțit nevoia să le ocrotească 

să le apere, până la măritiș, nici una dintre ele nu l-a făcut de rușine.Apoi toate au 

înțeles că -dar au fost și timpuri bune-numai mergând la școală, având o meserie,

vor găsi drumul bun în viață. Aici a reușit mama Domnica și efortul nu a fost în zadar.

Cât de greu a fost numai ea știe.Dar un lucru rar, legătura dintre frați nu s-a destrămat 

ba dinpotrivă: la bucurii împreună, la supărări se adună.

                                     va urma 

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

Bouwproject plus wat onzin

Cecilia en haar man zijn van plan om naar een nieuw huis te verhuizen. Ze bleven op internet zoeken naar advertenties van makelaarskantoren. In principe is het niet ingewikkeld wat ze willen, een appartement met drie kamers, twee badkamers, een woonkamer, twee balkons, van de ontdekte, die geen muren of ramen hebben (omdat Cecilia graag in de zon zit, bruint), een keuken, maar ook een opslagruimte voor schoenendozen. De meeste argumenten beginnen vanuit deze opslagruimte, Cecilia's man is het daar niet mee eens. Hij denkt dat de plaats van die dozen precies op het balkon zou kunnen zijn. Bovendien liet de opslagruimte hem niet toe zijn badkamer uit te breiden met een hangmat. Praktisch gezien wil de mens een open badkamer.

Ze kijken rond, op zoek naar aanbiedingen, ze zien een nogal voordelige, een driekamerappartement zoals ze wilden, maar niet in het centrale deel van de stad, maar ergens aan de rand, in het noordwesten van de stad. De locatie zal Cecilia's behoefte aan zon en warmte niet echt bevredigen, maar wat kunnen we doen, we kunnen ze niet allemaal hebben, we moeten nog steeds een aantal selectiecriteria opgeven die ze graag hadden gewild voor hun toekomstige huis.

Ze gaan woensdag rond 9.00 uur op pad om met de bouwers te praten. Maar vanaf de ingang heeft Cecilia een vreemd gevoel. De man vraagt haar waarom het niet goed zou zijn om daar te blijven. Ze begint met een reeks redenen: dat het ver verwijderd is van de kleuterschool van de jongen, van zijn pianolessen, van het gemeentehuis, van de schoonheidssalon die hij bezoekt, van zo'n winkel waar hij zijn boodschappen zou kunnen doen.

Op dit alles geeft de man een zeer "intelligent" antwoord: ,, er is openbaar vervoer". Cecilia zenuwachtig: ,, Dus je gaat me niet helpen om van de ene plaats naar de andere te verhuizen?".

Cecilia's man heeft weer een zin die ons doet afvragen hoe trouw en toegewijd hij is als echtgenoot: "Je hebt een vergunning voor alle categorieën, je wilt echt niet eens scooter rijden, er zijn taxi's die je op elk gewenst moment kunt bellen." moment van de dag en van de nacht." Cecilia is nog feller: ,,Weet je iets, ik heb mijn licenties voor mezelf gehaald, om mezelf te laten zien dat ik het kan, wat is mijn schuld dat ik in het verkeer allerlei gekken heb gehad, die net als jij echt tegen me aan willen botsen? Ik ben bang voor zoveel verkeersdeelnemers.' De man zegt met een verlegen stem tegen haar: 'Oké, ik zal je helpen met de uitstapjes.'

Het is voorlopig rustiger en de twee gaan met de bouwers praten. Ze geven hen een plattegrond van het appartement, zodat ze alle architectonische details in meer detail kunnen zien. De man ziet de kleinere badkamer, waarvan hij een open ruimte wil maken. Cecilia begint met een kritische en moraliserende stem: "Ik begrijp niet waarom je een open badkamer nodig hebt?" Waar heb je dit badkamermodel eerder gezien? In de kroeg?!"

De man zegt dat hij haar wil omdat hij innovatieve ideeën heeft, geen conservatieve, om de dingen eenzijdig te zien zoals Cecilia, om alle muren mooi op orde te hebben, om niet 95 graden gekanteld te komen en dat Cecilia's behoefte aan perfectie hem overbelast, blokkeert , het voelt alsof alles stagneert vanwege haar typische voorkeuren.

Cecilia bloost, zwijgt, maar merkt dingen op. Cecilia zegt: ,,En het lijkt mij dat er zoveel dingen ontbreken, ik zou hier niet blijven, het is een lege ruimte."

De bouwers vertellen hem: "Het is nu leeg, omdat er geen voorwerpen zijn, we zijn er nauwelijks in geslaagd de muren te bouwen. Als je hierheen verhuist, zul je zien dat het huis vorm begint te krijgen, je kunt het inrichten zoals je wilt, aanpassen , en zo."

Cecilia praat met haar man. Ze wil hem ervan overtuigen de verhuizing uit te stellen totdat haar zoon de kleuterschool afmaakt, omdat hij een zeer emotionele jongen is en elke grote verandering een onaangename invloed kan hebben op zijn academische prestaties.

De man is het daar niet mee eens, wijst het voorstel van Cecilia af en belooft de bouwers dat hij er in zal trekken zodra het appartement gebouwd, ingericht en gestuukt is. Hij accepteert echter dat de opbergruimte voor de schoenendozen zich in de open badkamer bevindt.

Cecilia geeft toe, ze ziet dat ze toch niemand heeft om mee te praten, ze heeft nog een laatste verzoek voordat ze het appartement van haar grootouders verlaat, namelijk: wees voorzichtig met alle 20 schilderijen van haar grootouders, verlies ze niet, trek ze aan hun frame niet kapot als hij ze uit de auto haalt en naar het appartement draagt. Hij belooft dat hij voorzichtig zal zijn, dat hij ze niet zal laten vallen, krabben, de reling zal aanraken enzovoort.

De dag van de verhuizing komt, op een vrijdag, hij heeft de jongen nog niet eens opgehaald van de kleuterschool, hij heeft geen kompas in zijn tas, geen kaarten, noch de applicatie "Maps" op zijn telefoon geïnstalleerd, hij heeft om te raden waar het nieuwe huis is. Als het hem thuis goed lukt, zo niet, slaapt hij op straat.

De schilderijen van Cecilia, de arme, zitten in de kofferbak naast twee Aqua Carpatica waterflessen, een zak vol dozen Cremșnit, nog een zak met acht pakken meel, een aquarium, ik weet niet hoeveel dozen servetten, vodden en dat allemaal.

Terwijl hij ze draagt, is hij voorzichtig met elke stap die hij zet, maar omdat hij er vijf in de ene hand heeft en vijf in de andere hand, krabt hij aan de lijst van een schilderij dat hij in zijn rechterhand houdt. Cecilia vermoedt niet wat er is gebeurd totdat haar man hem tegen de muur drukt. Cecilia met haar behendige visie, adelaarsoog dat zelfs het kleinste defect bij +1,75 dioptrie opmerkt, ziet de kras. Hij zegt tegen de man: ,,Morgen wil ik dat je naar de Chinese winkel op de kleine markt gaat en een nieuw, maar nog steeds gouden frame zoals dit koopt. Ik kan niet naar dit schilderij kijken, je hebt het verpest door je onzorgvuldigheid!" En echt, wat was het voor zo'n fortuin? Het was gewoon een schilderij van harige katten.

De man vraagt haar: ,,Maar kan het niet met lijm worden gerepareerd?" Cecilia ergert zich aan zo'n onbekwaamheid, ,Nee, het kan niet met lijm worden gerepareerd. Er zitten krassen op, er ontbreekt geen stukje van het frame... "

De echtgenoot die buiten reflecteert op de woorden van Cecilia: ,,Een vrouw die ook niet weet wat ze wil, wil geen lijm, ik geef haar redenen om lijm te willen." En hij gaat verder met nog moedigere daden, breekt het aquarium in Cecilia ziet alles vanaf het balkon, stuurt haar een bericht aan de telefoon om ook een nieuw aquarium te kopen bij de Chinese winkel en eventueel nieuwe vissen bij de dierenwinkel, terwijl ze moeite heeft om iedereen die in dat aquarium zat te reanimeren, ze neer te zetten van de kraan, onder de waterstraal en in een vaas met bloemen.

Wat moeten we doen? Cecilia's echtgenoot had moeten weten dat "haast de baan bederft".

Unii nu înțeleg sensul negativ al cuvântului abuz.

Alții au transformat în sinonime, îndrăzneala cu tupeul.

Sunt persoane care nu au limite la felul în care percep modul de a-și trăi viața.

Se fac confuzii între a respecta un ideal, a pune în practică niște principii, cu înțelegerea eronată a conceptului de libertate.

Nu s-a înțeles că tradițiile unui neam și valorile istorice, spirituale, culturale ale unei nații trebuie păstrate, reevaluate și etalate permanent, pentru a sădi veșnic o sămânță roditoare.

Sunt prea mulți adepți ai moralei, în detrimentul acțiunii de a face un lucru să funcționeze sub apanajul performanței, eficienței și progresului.

Sunt prea puțini cei care simpt că rădăcinile native au o origine ce nu poate fi ignorată.

Nu știm dacă suntem cei mai mari sau poate prea mici în acest Univers.

Sunetele calme ale timpului ce în spațiu se transformă, dau rezonanțe ample fondului ce ia forme distincte și uneori confuze.

Se poate oare să descoperi în noapte ce-i ascuns luminii, și în zorii zilei ce nu se vede în noapte?

Cei ce nu înțeleg sensibilitatea, nu își acceptă duritatea, mimând cu multă aroganță superioritatea lor față de viață.

Nu tot ce simpte omul este util, și a fi tăcut nu înseamnă a fi umil.

Dacă unii râd mereu de cei din jur,

De ei înșiși și-au bătut joc destul.

Și-n modul de a se exprima fudul,

Generații întregi îi vor condamna dur.

Un caracter prin educație și cultură se obține.