🎤 VĂSĂLIE ÎN STACCATO

Primăvară

În glasul unui nou, tăcut amurg

De Martie întârziat

Se prevesteşte iar, acum

Un proaspăt soi de verde crud

De verde necălcat şi ud

Cu paşi grăbiți către lumină

Răsar de-odată ghiocei

Lăsând în urmă iarna cea deplină

Să-şi ducă iarăşi traiul ei,

În alte depărtări permise

Dar nu aici, nu lângă ei.

Vifornițele vechi suspină

Şi se retrag în alte zări

Căci vânturi noi si calde vor să vină

Să-mprăstie, s-aducă, să mențină

Mirosuri proaspete şi noi.

În crudul grai, armonios şi dulce 

Vioi le cântă iarăşi ciripind

Firave păsări, 

Vesele cântări, idilice fragmente, 

iubitelor lor flori.

Câmpii încep a înverzi cu sete

Şi flori şi gâze şi insecte

Se-adună ca să concerteze

Adevărate simfonii măestre. 

Copaci cu ramuri ațipite

Au început a se trezi

La glasul unic de copii

Râzând în hohote, cântând

Cu sufletele mari, deschise

De-a primăverii poezii!

Marius Ene, Elblag, Poland, 14⁰⁰, 22.03.2023

Când dezorientarea generală acceptă superficialitatea, lipsa de inițiativă și depravarea, a vedea lucid realitatea te transformă automat în 'ciudatul' și 'expiratul' societății. În fapt, luciditatea este singurul semn de sănătate într-un corp social bolnav.

Marius Ene, Noiembrie, Sibiu

Schimbarea bruscă de dispoziție în preajma altora nu e o bucurie reală, ci o emoție compensatorie, un efort al nefericirii interioare.

Marius Ene, Noiembrie, Sibiu

Să plouă-n mine liniște adâncă,

Să ardă dorul, fără să-l numesc,

Să vină clipa care nu se uită,

Să fiu ce n-am putut să fiu, firesc,

Să fiu acel’ ce azi se regăsește,

Să nu mă-ntreb de ce nu reușesc,

Să cânt tăcerea celui ce privește,

Să fiu eu însumi în ritmul pământesc

Marius Ene, Septembrie 2025, Sibiu

Doamne, de ii certi pe unii, 

Fa-i sa simta ca-s copii

Sa-si revina-a doua zi,

C-au gresit, si-or s-o mai faca

Pana ce or sa Te vada.

Nu le lua speranta toata,

Nu ii pierde, nu le lua

Tot ce ii mai tine-asa

O zi, doua, poate trei

Poate cativa ani, de vrei

Sa se bucure de ei

De ei insisi si de cei

Far' de care nu sunt ei

Ca s-or duce in desarta,

Si-i pacat de viata, toata

Viata celor ce le-ai dat'

Sa se simta impacati, 

Impliniti si bucurati

Ca-s iertati, si ca-i mai ierti

Sa se curete de ele, 

De pacatele mai grele

26.11.2021 10:08 Vineri, Polonia

Încântă-mă mare, încântă-mă cu perle

Cu valurile tale-albastre, cu valuri de mărgele

Ai soarele-n spinare și cer de gențiene

Marius Ene, Polonia, 04.04.2025

Mă port pe mine

ca pe o cetate părăsită de sens,

ale cărei ziduri mai reverberează

ecoul unei vieți neasumate.

Egoismul încolțește tăcut

ca o vegetație nocturnă peste ruine,

acoperind, cu o răbdare oarbă,

urmele fragile ale celuilalt.

Sunt un om rătăcitor

în propria mea devenire,

ca un astru decăzut din orbită,

gravitațional legat de nimic.

Singurătatea mă locuiește

cu rigoarea unei legi nescrise,

ca frigul abstract al vidului

într-o materie care a uitat să ardă.

Și fug - 

nu din spațiu, nici din timp,

ci din prezentul acesta lucid,

care mă expune fără rest.

Egoist,

îmi convertesc tăcerile în drepturi,

ca un suveran iluzoriu

al unui regat interior devastat.

Prezentul mă reflectă

ca o oglindă fracturată în adevăruri,

unde fiecare ciob insistă

asupra unei identități imposibile.

În adâncul ființei mele persistă

un gol cu statut de origine,

ca o deschidere ontologică

spre un nimic fertil.

În el mă prăbușesc, ritualic,

ca o formă care își neagă conturul -

de fiecare dată când încerc

să evadez din mine.

As vrea sa mai scriu doua cuvinte

Da cam trist afara azi 

Si inima bate încet și cuminte

De parca din cer ca în vis cazi

N-as zice ca-i vesel în casa

Fiindcă toți deja s-au culcat

Dar totuși ca mâța pe masa 

Visele mele au plecat .

Si ce vrei ,dacă astăzi m-o apucat

De picioare Dorul 

Sa fiu poet incurcat 

Si de aripi ma cuprinde zborul ...

Iar cel ce sufera-creerul,

Nu ma întreabă nimic 

Iși face el lucrul ca greierul 

Si ma primeste de inamic.

Știu, nu sunt cea mai fericita 

Dar sunt în adânc iubita 

De sine, de ei și de ...cine?...

A ,stai ,ca Dorul vine

Ajunge pe azi atât debilizm 

Îmi pare rău de tine 

Ca vei citi fără mine  

Prostii tapate pe hârtie 🤫🫣

de Alexandra

Bună ziua! 

Sunt ignorată 

Dispare zâmbetul,

de pe față.

La revedere.

Autor Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 15.11.2024

E beznă-n zori și-n miez de amiază,

Pustiu e satul cel întins pe vale,

Icoana-n drum cu ochii goi veghează,

Cum vântul șuieră prin case goale.

Fântâna plânge singură sub vii,

Biserica demult stă încuiată,

Iar ruga nu mai suie către fii,

Și crucea s-a sfărâmat sub piatră.

La stână urlă lupii după oi,

Iar clopotul stă mut și fără sfoară,

Acum nu sunt nici griji și nici nevoi,

Pe strâmta și tăcuta ulicioară.

Prin gardul frânt e câmp de păpădie,

La geamul școlii crește-un rug păgân,

Iar clasa întâi de multă vreme e pustie,

Căci pe pereți se scurge-un alfabet bătrân.

Sub streșini plâng ulucele crăpate,

Iar dușumeaua urlă după pași…

Ce boală Doamne ai vărsat în sate,

De sunt pustii și fără de urmași?

Înger orb cu aripi frânte,

Vino să te port în spate,

Glasul meu duios să-ți cânte,

Despre viață, despre moarte.

Rana să îți oblojesc,

Să-ți dau smirnă când ți-e sete,

Și cu jind să te privesc,

Cum lumina-ți arde-n plete.

Înger refuzat de rai,

Şi de iadul luciferic,

Vino-n brațe să îmi stai,

Să te-îndrum prin întuneric.

Te voi duce pe-o cărare,

Printre umbre de tăcere,

Să-ți găsești a ta visare,

Într-un strop de mângâiere.

Aripi smulse de furtună,

Ți le strângi umil la piept,

Lacrima-ți de foc adună,

Plânsul cerului nedrept.

Ești osândă sau chemare?

Glas de om ori glas divin?

Ești căzut pentru-ndurare,

Sau un semn de rău destin?

Te voi duce printre ruguri,

Unde focul curge-n ploi,

Să te-înalți printre amurguri,

Și să-ți crească aripi noi.

Dar de-i scris să fii uitare,

Depărtat de Dumnezeu,

Eu îți dau a mea suflare,

Şi în ceruri... locul meu.

Coapsele mele își deschid universul care arde.

Nu e o flacără a cărnii,
ci o ardere a dorinței,
un râu de jăratic verde
izbucnit
din veșnica poiană a fertilității.

O sevă sălbatică, ce nu cere voie timpului.

Totul se oprește acolo,
pe iarba caldă a începutului,
unde rădăcinile mușcă în șoaptă din lună.
Suntem așteptați de o geneză mută,
un nou început
ce își coace miezul de jar
în adâncul acestei mari combustii.

Luna veghează. Tăcută. Rotundă.

O desfacere a lumilor din propria lor arșiță,
un tremur de stele prin capilarele nopții,
lăsând spațiul liber din jur
să pulseze o altă ordine...
pe care doar tăcerea
o mai poate cânta,
atunci când viața
refuză să mai pună punct.