Un vechi velier

O iubire oarbă a unui suflet timid,

Ce n-a avut curaj să rostească,

Să strige, să urle . . .  te-am iubit,

La câtă iubire, o vorbă firească.

Cu ochi umezi şi suflet tremurând,

Fiind lângă tine, simţind că mă topesc,

Vreau să-ţi împărtăşesc iubirea plângând,

Dar crede iubito, nu pot să vorbesc,

Căci apăsarea din suflet e cît un munte,

Mă rog lui Eros să-mi vină-n ajutor,

S-o rupă, s-o spargă, curaj să mă inunde,

Să-ţi pot spune iubito, că fără tine mor.

Dar Eros nu-mi ascultă rugămintea,

Rostită pentru a nu ştiu-câta oară,

Neputinţa îmi apasă mintea,

Iubirea printre degete îmi zboară.

Rămân cu sufletul şi inima aridă,

De amor şi iubiri mistuite,

Fiindcă sunt o fiinţă timidă,

A cărui vorbe rămân nerostite.

Deoarece și Epigrama este o specie a poeziei lirice, de proporții reduse, de obicei catren, am decis să postez unele dintre cele pe care le-am scris in mai multe calupuri: Epigrame I, II, III șamd

Competiție sportivă la guvern

S-a înscris mai tot guvernul,

Dintre ei, mulți se disting,

Într-un sport ce-și are genul,

Între judo și curling.

Geamgiul ocupat

Un geamgiu de primă clasă,

De fapt cel mai bun din breaslă,

Mi-a promis că-mi vine acasă,

Doar când are o fereastră.

Amicei mele

Amica mea-i cofetăreasă,

Şi lângă ea sunt deprimat,

Când ieșim ziua din casă,

Îmi cere să fiu... Diplomat.

La omul sărac nici boii nu trag

Amicul meu sărac de piere,

A creat senzație,

Căci alergând după avere,

Are acum... lux-ație.

Divorț

S-au despărțit fără de milă,

Dup-o relație instabilă,

Căci figurau în catalog,

Ea oloagă... el olog.

Boală

Amicul meu economist,

A intrat subit in boale,

Căci la controlul de la fisc,

I-au găsit... fracturi fiscale.

Cadou

Mi-a dat un spaniol vedetă,

O pălărie șmecherească,

Dar era scris pe etichetă,

Că originea-i... e Bască.

Soția mea

Coca, e a mea regină,

De oboseală cade frântă,

Cred că numele-i de vină,

Fiindcă zilnic... se frământă.

Metamorfoză

Doi elefanți din preistoric,

Fiind în starea lor de rut,

S-au certat prea euforic,

Iar cel mai slab a zis: Ma-mut!

Cearta

Vecinul meu tâmplar vestit,

S-a certat cu-a mea mătușă,

Şi-a doua zi m-am pomenit,

C-un scaun... făcut la ușă.

Mă simt aruncat şi suspendat în lume,

Incapabil de a mă adapta în vreun mod,

Sunt consumat şi distrus de propriul nume,

Iar deficienţe şi exaltări, sadic mă rod.

Sunt chinuit în aceiaşi lăuntrică dramă,

Orice mişcare îmi pare tot mai banală,

Mintea îmi este cuprinsă de-o teamă,

Ce crispează a mea faţă de ceară.

Sunt torturat de lumi părăsite,

Abandonat într-o singurătate glacială,

Aici nu am sentimente triste ori fericite,

Ci doar un slab reflex de lumină crepusculară.

Toate splendorile lumii aici dispar deodată,

Viaţa îmi este precum soarta unui cimitir,

Trăiesc singurătatea cosmică, desfăşurată,

În clipe haotice ce în nebunie transpir.

Scriu pentru cei ce vor veni după mine,

Că n-am în ce să cred pe acest pământ,

Iar unica scăpare este uitarea, ştiu bine …

Dar ce să uit, când în minte totu-i mormânt?

Nu vreau să mai ştiu nimic de lumea aceasta,

Lacrimile mele să vă înece pe toţi într-o clipă,

Focul meu interior, incendii să vă stârnească,

Să văd peste voi un haos şi-o aprigă frică.

Am renunțat demult la a mai scrie,

Și-am pus condeiul la păstrare,

Dar simt mereu că fără poezie,

Bolesc agonic fără vindecare.

Și zac ca-ntr-un spital de boli mintale,

Dar hotărât să nu mai scriu nimic,

Și orice vers ce îmi mai dă târcoale,

De el, de-îndată mă dezic.

Mă uit la cartea de pe masă,

Şi-o simt că vine peste mine,

Cuvintele din ea mă apasă,

Și fără poezie nu mi-e bine.

O muză îmi stă mereu la căpătâi,

Și-mi seacă setea de a scrie,

Că astăzi nu mai trebuie nimănui,

Eterna și frumoasa poezie.

Vă anunț acum premeditat,

Că veți citi doar coduri digitale,

Căci ce s-a scris s-a defăimat,

Și interzis în cărțile școlare.

A dispărut cuvântul cititori,

În lumea ce trăiește în confuzii,

Și-a apărut spital de scriitori,

Unde găsim poeții în perfuzii.

De-aş putea să nu mai plec de-acasă,
Să nu-mi las pruncii singurei,
Hârjoana noastră pe sub masă,
Să fie pururea cu ei.

De-aş putea când sunt departe,
Să întind braţele spre cer,
Să sfărâm ce ne desparte,
Să fiu luna de pe cer.

Să pătrund când seara-i neagră,
Cu a mea rază prin fereastră,
Şi să-i mângâi noaptea întreagă,
Ca o mână părintească.

De-ar cânta toți trandafirii,

Într-o nouă lege a firii,

Ar fi chicoteli de îngeri,

În momentul marii frângeri.

De-ar cânta și-un crin regal,

La al primăverii bal,

De pe bolta înstelată,

S-ar scurge lumina toată.

De-ar cânta și-o azalee,

Cântec dulce de femeie,

S-ar opri pasărea-n zbor,

Și-ar cânta cu ea în cor.

Codrul verde de-ar cânta,

Doinele din țara mea,

Azi s-ar coborî din rai,

Chiar arhanghelul Mihai.

De-ar cânta o viorea,

Preschimbată-n maica mea,

Aş uda-o cu iertare,

Să fie nemuritoare.

Dacă ar cânta natura,

S-ar schimba toată făptura,

Și în inimi am purta,

Toată clorofila sa.

Moșule,ce faci ești,bine?..

Mă opresc iar pe la tine,

Să -mpart plictisu-n jumate,

Să te slujesc ca și la carte..

Ce poftești la prânz, bătrâne;

Oare cum e vremea mâine;

Apoi privim tăcuți pereții,

Numărăm tic -tacul vieții.

.. Radioul sună în surdină,

Tu sorbi din cana ta plină,

Ceaiul negru cu lămâie,

Ce povestea ta o știe...

Stai gârbovit la masă,

Pufăi din țigară arsă 

Cu ochii țintiți la ecran,

Tastezi cu patos și elan..

Nici de cină nu te -atingi

Doar la gândul să învingi;

Ăsta -i țelul tău, sărmane 

 ,Nu sa te vaiti la icoane.

C -ai fost bătut de soartă,

Să te usuci că și o plantă,

CĂ șezi în scaun, osândit,

Fără puteri, înțepenit..

Mă rogi cu voce stinsă,

Lampa să ți o las aprinsă,

Că iar somnul nu te fură,

Te răsucește și te -njură...

Mi-e întreaga viață numai chin,

Un fulger din pământ spre cer,

În sânge-mi curge doar venin,

Și mușc din patimi și mister.

Alerg cu umbra în sincron,

Și construiesc giganți de lut,

Sunt pregătit de Armaghedon,

De sfânta luptă către absolut.

Mi-e întreg trecutul în pustiuri,

Și cern în plete ploi și vânt,

În cer, spășit, îmi caut alibiuri,

Când sunt chemat de Geea în pământ.

Mi-e casa, piscul unui vârf de munte,

Și mă rotesc pe boltă ca un vultur,

Iar moartea doarme pe tâmplele-mi cărunte,

Și-n fiecare an, de ea, mă scutur.

Absorb în mine a lumii răutate,

Smerit păzesc un sumbru viitor,

Car multe centenare în etate,

Și-s blestemat să fiu nemuritor,

Să stau de veghe aici pe stânci,

Cu veșnicia injectată în genom,

Iar moartea mea va fi numai atunci,

Când va pieri și cel din urmă om.

Există un loc în lume
unde nu mai plânge nimeni.
Acolo stau toate lacrimile
care n-au apucat să cadă.
Sunt păstrate în borcane de sticlă,
etichetate:
„Mama”,
„Octombrie”,
„A fost, dar nu mai e.”

Timpul acolo
nu mai merge.
Stă.
A obosit și el
să treacă degeaba.

De câte ori m-am rătăcit pe cale

Tu te-ai ivit și mâna mi-ai întins,

Să mă ridic și drumul să-l găsesc

Și cu iubire, în brațe m-ai cuprins. 

De Tine mi-a povestit bunica mea

Și spus că Tu ești calea și adevărul,

Iar când necazuri în viață voi simți

Rugă să-nalț, că Tu-mi ești ajutorul.

De mic am învățat poruncile cerești

Și încercat să nu le-ncalc vreodată,

Dar cine poate zice ,,n-am păcătuit "

Când de ispită... viața-i înconjurată. 

Am fost mereu cu Tine-n gândul meu

Și n-am uitat nicicând să mulțumesc,

Și-apoi să cer iertare și binecuvântare

Și lacrima s-o vărs... când Îți greșesc. 

Crezul mi-a fost să nu mă rătăcesc

Și bunătatea să-mi cuprindă inima,

Iar fapta să mă-nsoțescă la plecare

Când Domnul... Sus... mă va chema!

Când vorbele mor devin șoapte

Cuvintele-s prea grele..

Totuși au viață rătăcită și seacă

Tăcerea le stă deasupra stingheră,râde de ele!

Lacrimile mele ți le-am dat toate,

Amorul acum este dorul İubirea ce doare și-a luat zborul,

Visele tale sau dorințele mele sunt valurile mării ce se dizolvă,

Clipă de clipă pe țărmul unde-ți stă piciorul,

Iar scoicile albe toate sunt corul ce-ți cântă în șoapte!

Iubirea sosește iar în portul,

De unde vaporul pleacă pe norul ce nicicând pirații pot să ajungă,

Iubirea-mi să fure,

E vorba de tine sau de gingașele-ți vorbe moarte sau nerostitele șoapte!

(4 noiembrie 2022 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Din orgolii vaste, din vanitatea puterii —

pământul fu smuls de pe orbită în cazan.
Nu mai e planetă.
E o gură de foc în care fierb zilele
ca niște clepsidre topite.

Fierb sufletele —
în vacarmul lor tăcut.
Fierbe timpul —
râu prizonier într-o amforă de fier.
Și fierbe prezentul, implacabil,
ca o carne uitată pe flacăra istoriei.

Cine a ațâțat rugul?
Cine a suflat în jarul mândriei
până când flamurile au început să ardă
ca niște epistole netrimise?

Din turnuri semețe
se aruncă zaruri peste continente.
Lumea e o tablă de joc.
Frontierele — linii trasate cu rigla pe hărți tremurânde.
Iar oamenii…
oamenii sunt mutați ca pionii,
silabe rătăcite într-o frază greșită a istoriei.

Orgoliul —
sculptor impenitent al ruinelor.
El fragmentează universul
în parcele de dominat,
în ceruri revendicate,
în oceane cifrate ca niște conturi bancare.

Și fiecare revendică restul.
Mai mult azur.
Mai mult pământ.
Mai multă umbră peste semeni.

Dar nimeni nu invocă lumina.

Se ridică tumultul lumii
ca un clopot spart.
Se rostogolesc armatele,
nori de plumb peste cetăți.
Iar copiii deprind alfabetul fricii
înaintea silabisirii vieții.

Așa fierbe lumea.

Fierbe cu sânge,
fierbe cu dogmă,
fierbe cu discursuri lustruite
ca niște lame.

Și totuși —
în acest cenușiu purtat de vânt
subzistă o taină.

Căci scrumul nu e doar amurg.
Scrumul e memoria focului.
Scrumul e sămânța răbdării.

Poate într-un ungher de viitor —
fragil, aproape imperceptibil —
se va închega o mână de oameni
care nu vor mai vrea să sfâșie cerul.

Ei vor rosti rar,
ca niște păstori ai liniștii.
Vor aduna sufletele calcinate
ca pe niște vase de lut
și vor învăța din nou
cum se respiră fără spaimă.

Poate atunci
cazanul lumii se va stinge.

Și din aburul lui dens
va răsări o dimineață
în care puterea nu va mai însemna
a stăpâni pământul —

ci a nu-l mai mistui.

Pentru că, în cele din urmă,
universul nu e o pradă.

Universul e o respirație
pe care o împărțim
sau o pierdem
laolaltă.