Stare de fapt
Dacă sunt oameni fericiţi, de ce nu urlă?
De ce nu apar în stradă cu ţipete neîncetate?
Să-şi risipe trăirea cu bucium şi surlă,
Să ştie că-i bucuros până şi ultima vietate.
Mi-aş consuma toată energia pe care o deţin,
Să fac comunicabilă starea mea de fericire,
Şi n-aş regreta dacă apoi pe picioare nu mă mai ţin,
Ori dacă mi-ar pieri vocea sau să cad în orbire.
Beat de eternitate şi atras de infinit,
Mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară,
Uşor ca o iluzie ori ca un zâmbet chinuit,
Mă risipesc într-un nimic, pe care-l simt o povară.
Cui să mă închin prin aceste deşerturi?
Cui să întind mâna prin aceste singurătăţi?
La cine să mă opresc să mă bată prin certuri,
Şi să primesc mângâieri lipsite de prejudecăţi?
Când mă gândesc la mine, îmi vine să plâng …
Urăsc totul într-un sentiment de responsabilitate,
Învăluiri melancolice ca într-un cleşte mă strâng,
Mă salvez din tristeţe, cărând suferinţă în spate.
Category: Philosophical poem
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 1 октября 2023
Views: 666
Poems in the same category
Frumusețea-i deşartă
Luându-mi buchetul de lalele,
știusem că urma a cumpăra,
flori deja moarte
știam ce soartă aveau deja zămislite-n față
le vedeam însă, colorate și voioase,
ignorând legătura lor ruptă cu viața
lalelele au murit de a binelea,
zac acum întinse făr’ de suflare,
pe masa de sticlă rece, precum un muribund, întins pe un şes de fierea-pământului
nu m-am îndurat să le curm suferința,
le-am lăsat să se ispășească, în tăcere
lalelele și-au dat ultima suflare,
acum o săptămână jumătate
nu-mi mai plac, sunt hidoase
după metamorfoză, doar muștele le mai găsesc acum frumoase
numai creaturile oarbe
însă le luasem deja așa,
deja secătuite,
le apreciasem mai mult,
cât încă nu-mi spuneau vădit,
că ar fi ofilite
vedem viața unde-i doar moarte,
găsim speranța în gânduri deşarte
consimțim să iubim doar cele frumoase
uitând că în fine, si ele vor cădea late
Destinul caută speranțe
În lung se-ntind oceane fermecate
Corăbii au pornit către destin
Pe hartă au speranțe desenate
Urmează calea viselor plutind
Furtunile gonesc întunecate
În valuri piere urma de senin
Lovesc rostogolind cu realitate
Se năruie puțin câte puțin
Vâslind către hotarele uscate
Incert se rătăcesc în clandestin
Pe insule sfârșind dezintegrate
În haosul prezentului străin
Dorințele sfârșesc îngenuncheate
Cerând să intervină mâini divin
Rațiunile cedează afectate
Absența strălucește cabotin
Ființe se târăsc deteriorate
Misiunea de a fi pare un chin
Stingându-se pierduți de realitate
Un strop de ajutor ar fi vaccin
Prin valuri mai rămâne cine poate
Doar cei cu demnitate și senin
Împinși de echipaje implicate
Se luptă cu furtunile ce vin
Norocul e puțin când se împarte
E greu să nimerești paharul plin
Iar timpul nu suportă amânate
Speranța definește un destin
Azi
Azi nu mai știu ce este dorul,
Căci sunt simplu călător.
Sunt negativ în testul vieții,
Nu am dorință și nici rol.
Azi nu mai vreau să știu ce-nseamnă
Să fiu sălbatic, chinuit,
De două mâini ocolitoare
Ce niciodată n-au iubit.
Azi nu mai vreau să simt chemarea
Niciunui glas tremurător,
Căci nu am șansă și nici viață,
Ca un câine rătăcitor.
Azi nu vreau să-mi fie frică
Nici de vântul chinuit,
Nici de roua ce-o să cadă
Pe obrazul rotunjit.
Azi nu vreau să vin acasă
Unde locul e-înghețat,
Căci în suflet este ceață
Și mă simt tot mai ciudat.
Azi nu simt nicio chemare
Către cerul albastrit.
N-are nici pic de culoare,
Ca un roșu dogorit...
Paradoxul meu prinde contur
Am ars fără flacără,
Am plâns fără ochi,
M-am strigat fără glas,
Și m-am pierdut fără urme.
Am mușcat din soare,
Mi-am înghițit propria umbră,
Și m-am trezit plângând sânge
Într-o cameră fără uși.
Dar nimeni nu știa
Că eu eram deja mort
Înainte să învăț să respir.
Al cincilea anotimp!
Sunt 4 anotimpuri într-un an
Cu cele 12 luni calendaristice,
Și-n ele ni se află horoscopul
Unde găsim povești fantastice.
Și mai există un anotimp în timp
Al cincilea numit al spiritului,
O legătură între ființă și natură
Știută doar de mintea înțeleptului.
În el se-ascund ce nu se vede
Și sunt trăiri foarte intense,
Unde natura-n spirit trăiește
Și multe rămân neînțelese.
E perioada de introspecție interioară
În eul tău cu transformări fără finit,
E creativitate și o perfectă armonie
Este un spațiu-n timp...greu definit!
Lasă moftu, omule..
Plouă ca din găleată,
Nu se mai oprește odată..
Nemulțumiți ne ofticăm,
Starea vremii invocăm;
Tânjim soare și frumos,
Nu chipul cerului noros.
Apoi când căldură vine,
Parcă iar nu este bine..
Ne topim de zăpușeală
Și ne ia cu amețeală;
Tânjim umbra unui nuc
Si-un pahar rece cu suc.
Ne rugăm să vină toamnă,
Prețuind o ca pe -o doamnă.
Chiar de ne paște nostalgia
Și ne seacă nevralgia.
Firea noastră efemeră
Similară -n orice sferă,
Nu găsește alinare,
Este -n perpetuă mișcare;
Cerșim reformă cu ardoare,
Stropind -o cu sudoare.
Și așa va fi și iarna;
Nu ne mai place haina,
Ce ne ferește de frig,
Mușcăm lacom din covrig.
Dar uite vine primăvara,
Tot simțim în noi povara;
Ori că -i albă ori că -i neagră
Pe obraz nuanța -i acră..
-Omule, trăiește -ti viața,
Lasă moftu și prefața..
Frumusețea-i deşartă
Luându-mi buchetul de lalele,
știusem că urma a cumpăra,
flori deja moarte
știam ce soartă aveau deja zămislite-n față
le vedeam însă, colorate și voioase,
ignorând legătura lor ruptă cu viața
lalelele au murit de a binelea,
zac acum întinse făr’ de suflare,
pe masa de sticlă rece, precum un muribund, întins pe un şes de fierea-pământului
nu m-am îndurat să le curm suferința,
le-am lăsat să se ispășească, în tăcere
lalelele și-au dat ultima suflare,
acum o săptămână jumătate
nu-mi mai plac, sunt hidoase
după metamorfoză, doar muștele le mai găsesc acum frumoase
numai creaturile oarbe
însă le luasem deja așa,
deja secătuite,
le apreciasem mai mult,
cât încă nu-mi spuneau vădit,
că ar fi ofilite
vedem viața unde-i doar moarte,
găsim speranța în gânduri deşarte
consimțim să iubim doar cele frumoase
uitând că în fine, si ele vor cădea late
Destinul caută speranțe
În lung se-ntind oceane fermecate
Corăbii au pornit către destin
Pe hartă au speranțe desenate
Urmează calea viselor plutind
Furtunile gonesc întunecate
În valuri piere urma de senin
Lovesc rostogolind cu realitate
Se năruie puțin câte puțin
Vâslind către hotarele uscate
Incert se rătăcesc în clandestin
Pe insule sfârșind dezintegrate
În haosul prezentului străin
Dorințele sfârșesc îngenuncheate
Cerând să intervină mâini divin
Rațiunile cedează afectate
Absența strălucește cabotin
Ființe se târăsc deteriorate
Misiunea de a fi pare un chin
Stingându-se pierduți de realitate
Un strop de ajutor ar fi vaccin
Prin valuri mai rămâne cine poate
Doar cei cu demnitate și senin
Împinși de echipaje implicate
Se luptă cu furtunile ce vin
Norocul e puțin când se împarte
E greu să nimerești paharul plin
Iar timpul nu suportă amânate
Speranța definește un destin
Azi
Azi nu mai știu ce este dorul,
Căci sunt simplu călător.
Sunt negativ în testul vieții,
Nu am dorință și nici rol.
Azi nu mai vreau să știu ce-nseamnă
Să fiu sălbatic, chinuit,
De două mâini ocolitoare
Ce niciodată n-au iubit.
Azi nu mai vreau să simt chemarea
Niciunui glas tremurător,
Căci nu am șansă și nici viață,
Ca un câine rătăcitor.
Azi nu vreau să-mi fie frică
Nici de vântul chinuit,
Nici de roua ce-o să cadă
Pe obrazul rotunjit.
Azi nu vreau să vin acasă
Unde locul e-înghețat,
Căci în suflet este ceață
Și mă simt tot mai ciudat.
Azi nu simt nicio chemare
Către cerul albastrit.
N-are nici pic de culoare,
Ca un roșu dogorit...
Paradoxul meu prinde contur
Am ars fără flacără,
Am plâns fără ochi,
M-am strigat fără glas,
Și m-am pierdut fără urme.
Am mușcat din soare,
Mi-am înghițit propria umbră,
Și m-am trezit plângând sânge
Într-o cameră fără uși.
Dar nimeni nu știa
Că eu eram deja mort
Înainte să învăț să respir.
Al cincilea anotimp!
Sunt 4 anotimpuri într-un an
Cu cele 12 luni calendaristice,
Și-n ele ni se află horoscopul
Unde găsim povești fantastice.
Și mai există un anotimp în timp
Al cincilea numit al spiritului,
O legătură între ființă și natură
Știută doar de mintea înțeleptului.
În el se-ascund ce nu se vede
Și sunt trăiri foarte intense,
Unde natura-n spirit trăiește
Și multe rămân neînțelese.
E perioada de introspecție interioară
În eul tău cu transformări fără finit,
E creativitate și o perfectă armonie
Este un spațiu-n timp...greu definit!
Lasă moftu, omule..
Plouă ca din găleată,
Nu se mai oprește odată..
Nemulțumiți ne ofticăm,
Starea vremii invocăm;
Tânjim soare și frumos,
Nu chipul cerului noros.
Apoi când căldură vine,
Parcă iar nu este bine..
Ne topim de zăpușeală
Și ne ia cu amețeală;
Tânjim umbra unui nuc
Si-un pahar rece cu suc.
Ne rugăm să vină toamnă,
Prețuind o ca pe -o doamnă.
Chiar de ne paște nostalgia
Și ne seacă nevralgia.
Firea noastră efemeră
Similară -n orice sferă,
Nu găsește alinare,
Este -n perpetuă mișcare;
Cerșim reformă cu ardoare,
Stropind -o cu sudoare.
Și așa va fi și iarna;
Nu ne mai place haina,
Ce ne ferește de frig,
Mușcăm lacom din covrig.
Dar uite vine primăvara,
Tot simțim în noi povara;
Ori că -i albă ori că -i neagră
Pe obraz nuanța -i acră..
-Omule, trăiește -ti viața,
Lasă moftu și prefața..
Other poems by the author
Indeterminare
Sunt cea mai teribilă fiinţă din istorie,
O bestie plină de flăcări şi întunecimi,
De elanuri şi disperări, de eşecuri şi glorie,
Un abis sinistru de mari adâncimi.
Grijile lumii şi incertitudinile toate,
Într-o clipă în mine amuţesc,
Căci din pustiu şi grote nu se mai poate,
Percepe mesaje din peisajul lumesc.
Aş iubi o lume în care criteriu să nu existe,
Să nu fie nici o formă şi nici un principiu,
O lume în care indeterminarea să persiste,
Şi-n care să nu fie moralizat nici un viciu.
Nu voi veni în numele suferinţei niciodată,
Să opresc lumea de la plăceri, orgii sau excese,
Fiindcă viaţa e scurtă şi trebuie consumată,
Şi nu vreau nicidecum să mor la bătrâneţe.
Deci, vreau să beau cupa plăcerii până la fund,
Să plâng, să râd, să strig de bucurie ori disperare,
Să-mi mistui în creier orice fărâmă de gând,
Şi să sfârşesc fericit în propria-mi desfătare.
Visez…
Îmi este noaptea albă și pustie,
Și-mi cade mâna pe hârtie,
Condeiu-i relaxat pe călimară,
Cuvântul plânge undeva afară.
Mă zgârie baladele pe tâmplă,
Iar inima în alte piepturi cântă,
Îmi smulg privirea-mi hăituită,
Ce-aleargă în a ochilor orbită,
Și o aștern pe coala de hârtie,
Să plângă-ntruna poezie,
Să-nece amarul meu și-al lumii,
În pustietatea rece a lunii,
Să-mi ardă pielea de nesomn,
Sub pijamaua mea de om,
Să-mi plângă noaptea pe obraz,
Că toate zilele-mi sunt azi,
Și tot ce-i azi, va fi să fie,
O lungă zi de poezie,
În noaptea-mi albă și pustie,
Iar visul nedormit să scrie,
Volume întregi, biblioteci,
În lumea lor topit pe veci,
Și-n loc să stau să lecturez,
Cu fața-n sus, doar le visez...
Să poți uita…
Să poți uita e-un har,
Să poți uita-i virtute
De nimeni să nu ai habar,
În clipele tăcute.
Să poți uita e-un leac,
Să poți uita e tihnă,
Și-ai să trăiești un veac,
Cu sufletu-n odihnă.
Să poți uita e zbor,
Spre ceruri larg deschise,
Un cântec plin de dor,
Cu suferinți nescrise.
Să poți uita-i un dar,
Din suflet dat iubirii,
E crinul din altar,
Cununa dată firii.
Să poți uita e vis,
Un tainic legământ,
Un sunet necuprins,
Ce va erupe-n cânt.
Să poți uita e drumul,
Ce duce spre lumină,
Jăratecul și scrumul,
Ce piere în surdină.
Tu, uită, tot ce-i greu,
Și lasă-ți calea dreaptă,
Și sufletu-ți mereu,
Îți va vorbi în șoaptă.
Rugă...
Doamne, ascultă ruga mea,
Acum în seara de Ajun,
Să iei din mine ce vei vrea,
Dar dă copiilor ce ai mai bun.
Doamne, dacă mă iubești,
Ascultă, rog, ce am să-ți spun,
De viață poți să mă sfârșești,
Dar dă copiilor ce ai mai bun.
Doamne, știi că multe n-am,
Și nici speranțe să adun,
Îți dau și sufletul haram,
Dar dă copiilor ce ai mai bun.
Și Domnu-n mila Sa cea mare,
Veni cu bogății duium,
Dar ei rosti cu lacrimi amare:
-Noi vrem pe mama, că ea e ce-ai mai bun.
Spune-mi că vrei...
Spune-mi că vrei şi pot să fiu,
Un vis aprins, un gând târziu,
Ce-ţi bate-n geam, cu dor nebun,
Să-ți mor pe prag mâine-n ajun.
Spune-mi că vrei şi pot să zbor,
Pe coapsa ta să mă cobor,
Cu flori, ușor, să te-nvelesc,
Să-ţi mor de dor, să te iubesc.
Spune-mi că vrei şi pot să frâng,
Tot răul lumii, şi să-l plâng,
Să-ţi fie sufletul uşor,
Să-ţi mor de drag, să-mi mori de dor...
Spune-mi că vrei şi pot să chem,
Lumina lunii în poem,
Să-ţi scriu pe cer un legământ,
Să-ţi stau pe trup ca un veșmânt.
Spune-mi că vrei şi pot s-adun,
Să-ţi fie somnul lin și bun,
Din crâng, miresmele de tei,
Ca să adormi sub ochii mei.
Spune-mi că vrei și pot să scriu,
Destinul nostru pe-un cer viu,
Și-n el să ardă-un singur dor,
Să-ți fiu, să-mi fii, și-apoi să mor…
Te duci…
Te duci, și anii de iubire,
I-ai aruncat din inimă și minte,
Și-ți scânteie amarnic în pivire,
A mea duioasă rugăminte.
Te duci, călcând peste regrete,
Și lași în urmă ce-a fost ieri,
Furând și-acele mângâieri discrete,
Ce le cerșea noianul de dureri.
Te duci, și nici măcar nu-ți pasă,
De jarul stins în ochii mei,
De-un vis pierdut încă din fașă,
De-un “noi” ce pare că nu-l vrei.
Rămân cu mâna-n gol întinsă,
Spre ce-a pierit din viața mea,
Cu amintirea-n suflet stinsă,
Și-o rană adâncă peste ea.
Rămân cu ultima ta șoaptă,
Ce-a fost rostită printre dinți,
Iar ochii mei umili așteaptă,
Cu chipu-ți dulce să-i alinți.
Rămân, și timpul mă străbate,
Iar pasul tău îmi pare prea grăbit,
Și nopțile din mine-s vinovate,
Că nu ți-au spus cât te-am iubit.
Indeterminare
Sunt cea mai teribilă fiinţă din istorie,
O bestie plină de flăcări şi întunecimi,
De elanuri şi disperări, de eşecuri şi glorie,
Un abis sinistru de mari adâncimi.
Grijile lumii şi incertitudinile toate,
Într-o clipă în mine amuţesc,
Căci din pustiu şi grote nu se mai poate,
Percepe mesaje din peisajul lumesc.
Aş iubi o lume în care criteriu să nu existe,
Să nu fie nici o formă şi nici un principiu,
O lume în care indeterminarea să persiste,
Şi-n care să nu fie moralizat nici un viciu.
Nu voi veni în numele suferinţei niciodată,
Să opresc lumea de la plăceri, orgii sau excese,
Fiindcă viaţa e scurtă şi trebuie consumată,
Şi nu vreau nicidecum să mor la bătrâneţe.
Deci, vreau să beau cupa plăcerii până la fund,
Să plâng, să râd, să strig de bucurie ori disperare,
Să-mi mistui în creier orice fărâmă de gând,
Şi să sfârşesc fericit în propria-mi desfătare.
Visez…
Îmi este noaptea albă și pustie,
Și-mi cade mâna pe hârtie,
Condeiu-i relaxat pe călimară,
Cuvântul plânge undeva afară.
Mă zgârie baladele pe tâmplă,
Iar inima în alte piepturi cântă,
Îmi smulg privirea-mi hăituită,
Ce-aleargă în a ochilor orbită,
Și o aștern pe coala de hârtie,
Să plângă-ntruna poezie,
Să-nece amarul meu și-al lumii,
În pustietatea rece a lunii,
Să-mi ardă pielea de nesomn,
Sub pijamaua mea de om,
Să-mi plângă noaptea pe obraz,
Că toate zilele-mi sunt azi,
Și tot ce-i azi, va fi să fie,
O lungă zi de poezie,
În noaptea-mi albă și pustie,
Iar visul nedormit să scrie,
Volume întregi, biblioteci,
În lumea lor topit pe veci,
Și-n loc să stau să lecturez,
Cu fața-n sus, doar le visez...
Să poți uita…
Să poți uita e-un har,
Să poți uita-i virtute
De nimeni să nu ai habar,
În clipele tăcute.
Să poți uita e-un leac,
Să poți uita e tihnă,
Și-ai să trăiești un veac,
Cu sufletu-n odihnă.
Să poți uita e zbor,
Spre ceruri larg deschise,
Un cântec plin de dor,
Cu suferinți nescrise.
Să poți uita-i un dar,
Din suflet dat iubirii,
E crinul din altar,
Cununa dată firii.
Să poți uita e vis,
Un tainic legământ,
Un sunet necuprins,
Ce va erupe-n cânt.
Să poți uita e drumul,
Ce duce spre lumină,
Jăratecul și scrumul,
Ce piere în surdină.
Tu, uită, tot ce-i greu,
Și lasă-ți calea dreaptă,
Și sufletu-ți mereu,
Îți va vorbi în șoaptă.
Rugă...
Doamne, ascultă ruga mea,
Acum în seara de Ajun,
Să iei din mine ce vei vrea,
Dar dă copiilor ce ai mai bun.
Doamne, dacă mă iubești,
Ascultă, rog, ce am să-ți spun,
De viață poți să mă sfârșești,
Dar dă copiilor ce ai mai bun.
Doamne, știi că multe n-am,
Și nici speranțe să adun,
Îți dau și sufletul haram,
Dar dă copiilor ce ai mai bun.
Și Domnu-n mila Sa cea mare,
Veni cu bogății duium,
Dar ei rosti cu lacrimi amare:
-Noi vrem pe mama, că ea e ce-ai mai bun.
Spune-mi că vrei...
Spune-mi că vrei şi pot să fiu,
Un vis aprins, un gând târziu,
Ce-ţi bate-n geam, cu dor nebun,
Să-ți mor pe prag mâine-n ajun.
Spune-mi că vrei şi pot să zbor,
Pe coapsa ta să mă cobor,
Cu flori, ușor, să te-nvelesc,
Să-ţi mor de dor, să te iubesc.
Spune-mi că vrei şi pot să frâng,
Tot răul lumii, şi să-l plâng,
Să-ţi fie sufletul uşor,
Să-ţi mor de drag, să-mi mori de dor...
Spune-mi că vrei şi pot să chem,
Lumina lunii în poem,
Să-ţi scriu pe cer un legământ,
Să-ţi stau pe trup ca un veșmânt.
Spune-mi că vrei şi pot s-adun,
Să-ţi fie somnul lin și bun,
Din crâng, miresmele de tei,
Ca să adormi sub ochii mei.
Spune-mi că vrei și pot să scriu,
Destinul nostru pe-un cer viu,
Și-n el să ardă-un singur dor,
Să-ți fiu, să-mi fii, și-apoi să mor…
Te duci…
Te duci, și anii de iubire,
I-ai aruncat din inimă și minte,
Și-ți scânteie amarnic în pivire,
A mea duioasă rugăminte.
Te duci, călcând peste regrete,
Și lași în urmă ce-a fost ieri,
Furând și-acele mângâieri discrete,
Ce le cerșea noianul de dureri.
Te duci, și nici măcar nu-ți pasă,
De jarul stins în ochii mei,
De-un vis pierdut încă din fașă,
De-un “noi” ce pare că nu-l vrei.
Rămân cu mâna-n gol întinsă,
Spre ce-a pierit din viața mea,
Cu amintirea-n suflet stinsă,
Și-o rană adâncă peste ea.
Rămân cu ultima ta șoaptă,
Ce-a fost rostită printre dinți,
Iar ochii mei umili așteaptă,
Cu chipu-ți dulce să-i alinți.
Rămân, și timpul mă străbate,
Iar pasul tău îmi pare prea grăbit,
Și nopțile din mine-s vinovate,
Că nu ți-au spus cât te-am iubit.