Stare de fapt

Şi totul a pornit atunci,

Când căutam însingurarea,

Exodul fiindu-mi pe stânci,

Iar lumea mea...doar marea.

Vedeam dezastru-n orice pas,

Şi îmi trăiam nedumerirea,

Iar valurile mării într-un glas,

Îmi rătăceau spre orizont privirea.

Mi-era şi jenă că sunt om,

M-aş fi dorit o scoică seacă,

Secat să fiu de traiul meu bonom,

Şi de trufia ce mă îmbracă.

Păcatele mi le scriam spăşit pe ţărm,

Iar marea mă ierta ştergându-le-nspumată,

Durerea, teama în valuri eu la sfărm,

Iar marea o sărez cu lacrima-mi sărată.

Şi-am scris apoi pe-un colt de stâncă,

Memoriile unui biet mirean,

Ca valul, cu forţa sa profund adâncă,

Cuvintele să mi le poarte în ocean,

Sirenele să le reînvie-n cântec,

Pe mateloţi să îi cuprindă acerb visarea,

Să fie peste veci ca un descântec,

A celor care caută însingurarea.

Nu ți-am mai spus nimic și te-am lăsat,

Să faci ce vrei iubirii noastre muribunde,

Nu mai am vești și-mi pare c-ai surpat,

Și-acele amintiri ce între noi erau o punte.

Eu inima am lăsat-o ca pe-o cetate vie,

Cu porți deschise larg, dar văd că-i părăsită,

Căci bate vântul rece din reaua ta trufie,

Ca o scrisoare arsă înainte de a fi citită.

Iubirea noastră, un jar sub pleoape obosite, 

A mai mocnit un timp, tăcut și fără glas,

Dar ploaia grea a vorbelor nepotrivite, 

A stins și ultimul tăciune ce-a rămas.

Azi port absența ta ca pe o haină grea,

Cusută strâmt din clipe pline de regret, 

Ce-i ține cald doar golului ce te voia, 

În rest, o simt ca pe-un imens corset. 

Și zilele se strâng, curgând străine, reci,

Cu gesturi mici căzute nefiresc din soartă, 

Ca un ecou venit încet din glasuri seci, 

Într-un pustiu ce încă oaza ta o poartă. 

Într-o zi toţi cei care suferă în tăcere,

Şi care nu îndrăznesc să-şi verse amărăciunea,

Să urle fără limite, cu imensă putere,

Să scoată strigăte care să cutremure lumea.

Apele să curgă mai repede creând uriaşe estuare,

Munţii să se clatine zgomotos şi ameninţător,

Animalele să fugă speriate până la epuizare,

Iar păsările să cânte apocalipsa în cor.

Să fie declarat nul orice ideal visat;

Credinţele fleacuri iar filozofia o glumă,

Să se creeze o înălţare şi o prăbuşire totodat,

Iar toate iubirile să răspândească o ciumă.

Bucăţi de pământ în aer să se avânte,

Planetele să descrie arabescuri bizare,

Luna, dansul morţii cu putere să cânte,

Iar soarele eclipsat să radieze teroare.

Vârtejuri de focuri sălbatic să crească,

Tot ce e formă să devină inform ori nematerie,

Un zgomot barbar întreaga lume să cucerească,

Până şi cea mai mică insectă să tremure, să se sperie.

Să fie un zbucium nebun, o explozie imensă,

Apoi să nu mai rămână decât o eternă tăcere,

Uitarea definitivă să devină cât mai densă,

Să se simtă cum răul se mistuie şi piere.

Sub coaste ne crește o iarnă uscată,

Cu carnea de sare și os mineral,

În lume lumina e stinsă, uitată,

Iar bezna lovește în minte letal.

Pământul își ține tăcerea adâncă,

Cu rădăcinile-nfipte adânc în ocean,

Iar cerul atârnă ca o pleoapă mai lungă,

Peste un timp măsurat din subteran.

Nici umbră, nici rană, veșnic durere,

O ceață ce cade pe umeri încet,

În piept respirăm pucioasă și fiere,

Și totu-i amar, și raiu-i regret.

Pe nisip, vântul, porunci noi rescrie,

Cu litere șterse de ploi ca de foc,

Profeți se deșteaptă brusc din trezvie,

Și la tot ce au scris deodată dau foc.

Trupul rămâne într-o liniște crudă,

Fără început și fără sfârșit,

Doar gândul purcede, să facă în ciudă,

Țintind într-o stâncă chipul cioplit.

Și iarăși, vițelul de aur în forjă așteaptă,

Prin rugul aprins adie doar vântul,

Rătăcirea persistă, iar poama necoaptă,

Viermele-o roade, și-o-nghite pământul.

Cerul mi te-a încredințat

ca pe o umbră fidelă,

fără greutate, fără trup,

dar mereu aproape de pașii tăi.

Te voi urma prin dimineți aglomerate,

voi sta pe marginea patului

când oboseala îți cade din umeri,

mă voi așeza între gândurile tale

ca un spațiu pe care nu-l poți umple.

Nu voi cere nimic.

Nu fac zgomot.

Învăț respirația ta

și o păstrez când râsul altora se stinge.

Sunt martorul tăcut al izbânzilor tale,

ecoul care rămâne

după ce ușile se închid.

Te cunosc fără să mă privești,

îți știu fricile înainte să le rostești,

îți număr tăcerile

ca pe niște mărgele rare.

Aș vrea să-ți ating fruntea,

să-ți șterg neliniștea cu o mână adevărată,

dar menirea mea nu e mângâierea.

Te voi însoți până la capătul fiecărei zile,

te voi păzi de zgomotul care te frânge,

voi fi mereu lângă tine —

dar nu te voi putea atinge vreodată.

Sunt... Singurătatea!

A ta privire îmi confirmă, 

Că inima îți e infirmă,

Si mai-nainte decât toate,

În tine două firi se zbate.

Sub ochii tăi, ce nu pot plânge, 

Întreaga ură încet se strânge, 

Și - mprăștii-n jur fără habar, 

Doar întuneric cu un gust amar. 

Iar cu alți ochi de te-ai privi,

Ai înțelege cum ai fi,

Căci fără zbor ori fără vis,

Vei fi cu sufletul închis,

Și-n pieptul tău, ca-ntr-un mormânt,

Va bate același strașnic vânt,

Și-n loc de șoapte de amor,

Vei auzi un plâns asurzitor.

Iubirea nu-i joc de stele,
ci cerul ce știe-aștepta,
nu-i strigătul ce cere lumea,
ci liniștea ....

Ea nu se naște din cuvinte,
nici din promisiuni ușoare,
ci din privirea care tace
și spune fără de-ntristare.

Iubirea… ce este oare?
Să te oferi fără să ceri,
să fii acasă într-o inimă
și drum deschis printre dureri.

Și poate-i cel mai greu adevăr:
că nu-i a noastră niciodată,
ci doar o clipă dăruită
din veșnicia-ntâmplată.

Că cine iubește, nu stăpânește,
nu leagă, nu-nchide, nu frânge,
ci ține în palme un miracol
ce tremură… și plânge.

Libertatea-i garantată, crede mintea necoaptă,
Visele curg fluviu prin inimile tinere,
Imposibilul devine joc de îndrăzneală
Când simți că poți zbura fără reținere.
Oh, naivitate, cine să te înțeleagă?
Erai neclară, ca o șoaptă.

Libertatea-i atacată, știe mintea înțeleaptă,
De dezortori fără speranță
Captivi acum în lipsă de curaj,
Propovăduind molimă tăioasă,
Mutilând esența vie, prefăcând-o în furaj,
Sperând, zadarnic, să-și hrănească,
Prăpastia lugubră, odioasă.

Libertate, nu ești tu de vină,
Sufletul își cere partea.
Cum să zbori spre lumea de apoi dator
Cu aripi frânte și inima pătată?
Nu-i chin mai mare, nici fior,
Decât să știi că viața-ți trece —
Și cu regrete să rămâi, neputincios.

Libertate, la final, de vei ajunge cu mustrări,
Împiedicată, tăvălită prin noroi,
Nu uita! Scopul nu era menit să fie atins,
Ci să dai tot ce-ai putut, cu inima și ochii larg deschiși.

Nu e un gest, nici patimă de-o clipă,

Ci e suflarea ce-a trezit pământul,

E zborul care n-are nicio aripă

Și taina-n care-și află loc cuvântul.

E o contopire-n care eul moare,

Spre-a naște un întreg fără hotare,

O veșnicie-n formă de mirare,

Ce face moartea să pară o eroare.

La capătul a tot ce e lumesc,

Rămâne doar acest magnet divin,

Două scântei ce-n marea liniște plutesc

Și-un univers de sensuri, pur și lin.

Tu nu vezi, dar cade frunza
Trece brusc şi nevoită
Fiind verde, dar lovită
Vîntul bate - cade frunza.

Tu n-auzi, dar cade frunza
Lin coboară şi-nplinită
Ca o rază, obosită
Dureros cînd cade frunza.

Tu nu ştii, dar cade frunza
Sus se vede-ndepartare
N-a plecat de bunăvoie
Timpul trece - cade frunza.

De ce nu voi atinge niciodată stele,

De ce desertul e scris vieții mele,

De ce un paradis nu se arată,

De ce,, regina " nu voi fi vreodată?

De ce in noapte lacrima îmi cade,

De ce sublimul este doar în șoapte,

De ce e cioburi fericirea mea,

De ce sunt prizonier cu lanțuri grele,

Supremă dragoste de ce n-o pot avea?..

Atunci când privești în zare,

Sufletul se-mpreună cu marea.

Și când totul este o simbolizare,

Se aprinde-n gând chemarea.

Lași să plutească visarea

Chibzuind la fapte îndelung,

Și-ți controlezi nepăsarea

Asupra clipelor care străpung.

Un zbor de pescăruș, apropiat

De valurile stării ce se-agită,

Sunetu-i calm te trezește din visat

Și inima-ți puternic palpită.

Un imbold în esență îl cauți

Să-nvigorezi întreaga simțire.

Și asemeni unor selenauți

Dorești să găsești însuflețire.