CULOAREA NOPȚILOR MELE...

Cu lacrimi de fier, cerul plângea în zadar,
Scuturându-și rugina pe frunze de-arțar...
Iar tu, sub pretextul toamnei de-afară,
Mi te-ai vârât sub piele, a nu știu câta oară...

Înfrigurat, am tras încă un pled pe mine,
Făcându-ți loc să mi te cuibărești mai bine,
Iar tu, din cana mea, sorbeai cuvinte cu nesaț,
Golindu-mă de gânduri, cernute fin în zaț...

Curând, tăcerea casei în vifor se va frânge,
Iar tu, fluid, îmi vei fi hoinărit prin sânge...
Lăsându-mă, târziu, s-adorm pe perna udă,
Cât ești de dulce și, în același timp, de crudă!

Și dacă-n zori, pe geam, voi găsi iară frunze,
Am să cunosc că-aseară, m-ai sărutat pe buze...
Și fiindcă-i toamnă, că mi-am adus aminte,
Te voi afla în mine, dansând printre cuvinte...

    Nu caut să te mai citesc, 
    un singur lucru-l mai doresc, 
    să-ţi spun că uneori, am renunţat 
    mult prea uşor, la ce-am visat...
    
    Nu caut să te mai găsesc, 
    oricum te port mereu în mine, 
    cald, în lumină, sus pe val 
    şi în adâncuri de cristal...
    
    Vreau doar să ştiu cu-adevărat, 
    exişti sau eşti închipuire ? 
    ori, poate-un vis, în care-s condamnat... 
    ... la dulce nemurire...?

    Pentru o clipă-n zor de ziuă,
    Mi-am stins privirea-n tain de rouă,
    Şi îmbrăcat cu haina dimineţii,
    Păşit-am iar pe drumul scurt al vieţii...
    
    Şi am privit cu teamă peste umăr,
    La florile strivite fără număr,
    Pe care pasul meu, cu umbra sa,
    Le-a prefăcut în praf de stea...

De fapt, îl chema Benone, dar noi, colegii de clasă, i-am scurtat numele arhaic, în Benu. Bineînțeles că nu s-a supărat! Din contră! Benu avea o inimă încăpătoare și i-a plăcut atât de mult prescurtarea noastră, încât chiar așa ajunsese să se și recomande: Benu.

De altfel, încet, încet, chiar și profesorii au sfârșit prin a-l striga tot Benu. Benu era un băiat timid, de la țară, crescut cu mult bun-simț, se înroșea până în vârful urechilor ca o fată mare atunci când cineva îl băga în seamă și avea ochii mari și albaștri, umbriți de sprâncene negre frumos arcuite.

Benu era cuminte. Întotdeauna săritor, entuziast la orice activitate de grup, era primul la "hai să facem ceva", dorința lui de  a face parte din colectivul nostru, întrecând-o cu mult pe a noastră. De aceea, Benu era prietenul nostru cel mai bun și fără să ne dăm seama, liantul grupului, cel întotdeauna pus pe șotii, cel împăciuitor, cel pozitiv, cel fără umbre de îndoială.

Dar lucrurile n-aveau să dureze așa la nesfârșit. Într-o zi, profesoara de franceză, i-a cerut caietul de teme. Benu s-a ridicat sfios din bancă și i l-a întins cu mâinile tremurânde.

-Dar cum îți permiți, măi nesimțitule, să-mi dai caietul cu mâinile astea negre și murdare! Nu ție rușine? Cum crezi tu că am să-ți deschid caietul fără să iau vreo boală, ceva?, îl luase profesoara de franceză la rost, țintuindu-l pe Benu cu privirea pe deasupra ochelarilor cu rame aurite.

Toată clasa a înghețat de uimire, la vorbele pițigăiate ale profesoarei, fiind incapabili de vreo reacție...

-Nu-s murdar pe mâini, doamna profesoară! Doar că aseară am strâns iarbă pentru iepuri, și deși m-am spălat pe mâini, nu se duce!, s-a aparat Benu cu glas moale și cu tot sângele ridicat în obraji și... urechi...

Noi am fi izbucnit în râs, dar profesoara nu s-a lăsat:

-Mai și ești obraznic pe deasupra! În pauză să te văd la director! N-am pomenit așa neobrăzare!, a mai spus profesoara săgetându-l cu priviri ucigașe pe bietul Benu.

Noi am tăcut... La fel și Benu, care s-a întors rușinat în banca lui... Din acea zi, parcă o umbră subțire s-a așezat peste chipul lui Benu. Nu mai râdea ca înainte, ci doar zâmbea, stingher, de parcă încerca să-și amintească cum se face....  

Profesorul de română, observând schimbarea subită de comportament a lui Benu, l-a pus într-un rol dintr-o piesă de teatru pe care o monta pentru serbarea de sfârșit de an. Însă la repetiții, Benu nu se putea aduna, nu mai era cu noi, gândurile îi zburau frecvent pe fereastră, stătea mai tot timpul apatic, iar noi nu mai știam ce să facem că să-i recăpătăm voioșia...

Într-o zi, în timp ce ne luptam cu cifrele la ora de matematică, elevul de serviciu însoțit de un bărbat impunător și misterios, ne-a deranjat ora, solicitand profesorului de matematică, scutirea elevului Benone, fiindcă venise tatăl lui să-l vadă...

Benu n-a mai așteptat aprobarea profesorului, repezindu-se în brațele larg deschise ale bărbatului misterios care se dovedise a fi chiar tatăl lui, lăsându-ne pe toți perplecși, cu gurile căscate în fața acestui episod delicat, aproape că ne venea să aplaudăm și noi de bucurie...

Atunci a fost ultima dată când l-am vazut pe Benu. Tatăl lui l-a retras de la școala noastră, pasămite chiar din cauza incidentului iscat de profesoara de franceză, care între timp, ne picase la toți de antipatică...

Mult mai târziu, am aflat despre Benu că era singur la părinți, că n-avea frați sau surori, fiind de fapt crescut de bunicii aflați în vârstă, fiindcă taică-su lucra, lipsind de acasă cu lunile, departe, pe un șantier la Zimnicea, iar maică-sa murise la scurt timp după ce-l născuse...

Poate că Benu a uitat de noi. Dar eu n-am  uitat nici de el și nici de ziua aceea. Ori de câte ori văd un copil rușinat fără vină, îl "văd" pe Benu cu ochii lui mari și albaștri, umbriți de neputință...

    Gânduri... 
    (Inutile) 
    
    Florile neputinţei mele 
    S-au scuturat 
    În cuvinte de bine. 
    
    Păsări... 
    (Călătoare) 
    
    Pe cerul frunţii mele 
    S-au zbătut 
    Aripi, albastre şi line. 
    
    Ploi... 
    (Trecătoare) 
    
    Cenuşa inimii mele 
    S-a topit 
    În rouă, peste frunzele fine. 
    
    Luni... 
    (Zile)
    
    Timpul vieţii mele 
    S-a scurs 
    Fecund, în brazdele pline. 
    
    Priviri... 
    (Furişate) 
    
    Umbra minţii mele 
    A crescut 
    Nimicind, dorinţe haine. 
    
    Stări... 
    (Către sori) 
    
    Palmele mâinilor mele 
    S-au instins 
    Culori, în curcubeie vecine. 
    
    Gânduri, păsări, ploi,
    Inutile, călătoare, trecătoare...
    Luni, priviri, stări,
    Zile, furişate, către sori...

Timpul dă legimitate existenței noastre. 

Timpul e singura unitate de măsură reală. Dovedește existența materiei. Fără timp, nu existăm. Timpul înseamnă unitate. Omenirea a căpătat darul inteligenței acum 400.000 de ani, o secundă, comparativ cu timpul universal. 

Dar ce-am făcut cu ea? Existăm doar pentru a avea, încadrați în propriile unități de măsură. Lipsuri, foamete, războaie, conflicte, poluare, încălzire globală, economie globală, criptomonede, IT, rețele sociale pe internet, pandemie. Toate acestea, izvorâte din inteligența umană.

Oare chiar suntem atât de inteligenți să ne bazăm existența doar pe propria noastră unicitate? Toate unitățile noastre de măsură au fost create de om pentru a-și valida unicitatea, omul a creat sisteme care exclud conștiința de grup – un concept incomod pentru cei ce preferă controlul individual asupra maselor -, întocmai pe placul unei minorități cu conștiințe unice, care chiar își imaginează că conduce lumea din umbră. 

Inteligența presupune abilitatea de a te adapta în fața schimbării. Însă, și natura își are inteligența ei și chiar are propriile arme în fața unei inteligențe mai degrabă distructivă, asa cum este de fapt, fie că recunoaștem sau nu, inteligența umană. Iar cea mai teribila dintre aceste arme este, extincția. 

Dar, timpul descompune... Timp. Timpul este totuși o invenție umană. Prin urmare, este o chestiune de percepție individuală ori de grup. 

Atunci, de ce avem nevoie de timp? De ce avem nevoie să "feliem" timpul în ere, ani, luni, săptămâni, zile, ore, minute și secunde? De ce să nu-l percepem "en gros"?

Este neîndoios faptul că Omul, va cunoaște secretele universului în care trăiește. 

Și poate că va trăi veșnic. Atemporal.

You know our lives are a game

I do it all the same, everyday

From morning to morning

I'm playing this way

Sitting nowhere, doing nothing

Acting stupid, acting right

Want you seeing all my feelings

'Cause they're locked in heart-shaped box.

Privesc, din când în când, străinul din oglindă,
Și-l mint sublim și cu senină sinceritate,
Că mai sunt inimi și brațe calde să-l cuprindă,
Că nu e singurul ce-și cară viața-n spate...

Trăiesc, de-atâta vreme, în această piele,
Că nu mă recunosc, nu mai sunt eu demult,
În ochi fără lumină, pe buze fără miere,
Drept, frânt, cum sunt, eu încă mă ascult...

Voi toți care mi-ați curs cândva prin vene, 
Lăsând în urma voastră aceste rime-adânci,
Cu rănile deschise și aripi fără pene,
Fi-vom înalți, spre cer albastru, stânci...

Pe drumul greu al vieții, de capăt întrerupt,
Purtăm cu noi, întreaga noastră fire,
Și-avem înscris pe frunte, în inimă, pe trup,
Ca pe-un halou, biletul către nemurire...

Mereu mă îndemni să nu las să încolțească în inima mea nicio supărare...

Între fericire și tristețe există o fanta extrem de îngustă! Uneori, inima pulsează câteva secunde în teritoriul fericirii, apoi se dezechilibrează și cade în tărâmul tristetetii.

Am multe motive de îngrijorare dar, când văd cununa ta din ramuri fragede și zâmbetul tău nepământesc, simt ca Dumnezeu mă iubește!

Doamne nu iți reproşez
Si tot din ce-ai făcut îmi place
Dar, ce bine ar fi fost
Auzul să mi-l pui văz
Si pleoapa  gura care tace.

Doamne, aripi să-mi fi pus
În mâna care se zgârceşte
Și sufletului să-i  dai
Clipele de odihnă
În corpul ce nădăjduieşte.

Doamne nu îţi reproşez
Ajunge! Mi s-a dat de toate
Văzul  fără  de pleoapă,
Buzele  cu mult  venin
Şi sufletul rece cetate.
Doamne nu îți reproșez.

Tot ce-a fost si nu s-a scris,

Era demult sortit uitarii

Căci eternul monstru din abis

Din amintiri hranea călăii

Nu mai era nici paradis

Si nici flori de primavara,

Un pustiu de nedescris

Speranta aștepta sa moara

De-atunci noi le transformam in vis

Si le pastram in fiecare seara

Ca sa fim liberi in sfarsit

Sa nu fim sclavi de-odinioara

Zilele treceau necontenit

Si multe vise s-adunara

Si nimeni nu s-ar fi gandit

Ca nu demult ele erau sa piara.

Pentru ce traim?

Nimeni nu stie

Care raspunsul sa fie

Oare ca sa ne iubim?

Pentru ce traim?

Multi au speculat

Altii ne-au sugerat

Poate sa suferim?

Pentru ce traim?

Cu totii ne-am gandit

Intrebarea-m rasucit

Solutia s-o gasim

Pentru ce traim?

Raspunsul l-am aflat

Si apoi vi l-am dat 

Traim ca sa murim