Încă în viață

Cum poți să ai privirea clară,

Când mintea-i răvășită toată?

Cum poți să umbli fără reazăm,

Când trupu-i în dezechilibru?

Cum poți să-nvălui cu iubire,

Când sufletul îți este distrus?

Cum poți să pipăi firul vieții,

Cu simțuri electrocutate?

Un șir de CE-uri depănăm

Sub jugul simțămintelor,

Și-n lacrimile mii scăldăm

Efectul apăsător al clipelor.

Un fulger de-amintire,

Fugar, ivit ca un intrus,

Crează stări de pătimire

Ce adânc în suflet au sedus.

În liniștea ce a-mbrăcat

Pelerina înstelată a nopții,

Se aud bătăi ce sacadat

Forțează poarta vieții.

Din zbucium naște-o plăsmuire

A cărei formă ne-mplinită,

Va deveni doar ca o asemuire

Scânteii vieții mult dorită.

Izvoarele privirii sunt secate
Iluzii de om rătăcit
Mă reazăm de-o bornă,
Piatră de hotar fără cărare
Rece, umedă și ternă.

Las teaca cuvintelor
Fără valoare
Lângă  piatra pilastru
Ce nu știe a lăcrima
Când, fruntea  aplecată
Pe zidul din mine
Susține tăcerea-n cuvânt
Povară de suflet fără veșmânt
Sub cupola cerului albastru.

Din urmă m-ajung în surdină
Timpul și tăcerea,
Le dau un popas lângă bornă
Îmbrățișez cu privirea
O stelă uitată-n nevăzut
Scrijelez  cifra zero
Lângă semnul infinit
Întrebându-mă  încotro
Este  alt loc nedefinit
Fără urma celui ce - a scrijelit.

Cartea bunelor maniere,

Aș face-o abecedar,

Să se dea înspre studiere,

Omului rudimentar.

Bunul simț nu se învață,

Din nimic, ori din neant,

Stă doar atârnat de-o ață,

Al respectului liant.

Dacă toți am fi cu stimă,

Și-am avea discernământ,

Lumea n-ar mai fi infimă,

Mintea ar avea cuvânt.

Respectul e reciproc,

Se simte și se câștigă,

Și fără de echivoc,

La bun simț el ne instigă.

Dar e mai facil să treci,

Indiferent, prin lumea rece,

Gura cu lacăt să fereci,

Căci oricum viața ne trece.

Încerc sã vãd, prin ceaţã, tãcuta zi de mâine

- Referitor la care nu pot decât sã sper -

Pe care-o deranjeazã lãtratul unui câine,

Ce-i deranjat, la rându-i, de-un cãlãtor stingher.

Îmi spune orologiul, prelunga sa bãtaie,

Cât e de scurtã viaţa, cât este de târziu...

Scânteie care zboarã, un abur cald, aşa e!

O umbrã trecãtoare: atât e omul viu.

La fiecare dangãt, încerc o tresãrire.

Cât a trecut, se vede; nu ştiu cât a rãmas...

Din lunga-mi letargie, îmi vin deodatã-n fire:

A înghiţit TRECUTUL încã un sfert de ceas!

Doar sufletul se-nalţã spre lumile eterne,

Din neagra miazãnoapte, spre-un tainic rãsãrit;

Scãpat pe totdeauna din recile caverne,

Când va vedea tot cerul ce-am fost, cât am iubit!...

Între cei patru pereți

Negru gând, taie prin fum,

"Ce sunt oameni deștepți?

De ce ne fac scrum?"

Prin fum, durere și țipete-n amurg

Scriu pe aste foi murdare,

Stihuri ce din inimă-mi curg

Stihuri negre, oarecare.

Bate agale-n al meu piept

O suspiciune arzătoare,

"De ce e omul deștept,

O dezamăgire care doare?"

În prima parte a vieții,

Într-un decor de fast,

Apar două vedete: o fată și-un băiat

Atât sunt de frumoși, de tineri, de curați,

Privindu-i de departe, ai spune că sunt frați.

Sunt frați într-o iubire

Ce s-a înfiripat

Nimic nu m-ai contează, e totul minunat.

Renunță la părinți, la ordinea firească,

Iar școala se transferă în glastră la fereastră.

În partea a doua a vieții,

Pe-o scenă amenajată …

Aceleași personaje: se ceartă și se-mpacă.

El, plin de îngânfare, drogat și tatuat, 

Deja e într-o gașcă, se crede împărat.

Iar, Eva cea modernă, aproape dezbrăcată,

În aburi de beție, ajunge dezaxată.

Povestea lor e tristă, dar personalizată,

Nu m-ai au niciun rol, pe scena-ntunecată!

Realitatea, însă, ne spune cu tărie,

Avem un tineret cu fală și mândrie!

Învăță-n școli înalte, în universități,

Și-ajung prin lumea toată profesorii și docenți.

Și ne mândrim cu toții că îi avem în țară,

Ei știu cum să separe neghina de secară.

Le celebram știința și munca-n cercetare,

PLANETA E SALVATĂ! Vom fi liberi sub soare!

Viorica E.

Fete imbatranite de razboi;

cuvinte tavalindu-se in ura;

pe limbi de foc;torturi;

Patul lui Procust pentru un zambet perfect;

a zambi; ingerii care canta;

ploile de iubire care cad din Cer

si atunci cand totul se crapa;

ferestrele, candelabrele,

bibelourile de portelan,

sufletele, sperantele, visele,

fericirea, orologiile,

continentele, statuile, dintii;

astrele.

Cu fetele imbatranite,

ei sunt foarte frumosi.

Au un zambet perfect.

Sunt castigatori.

Rad si joaca jocul vietii si al mortii

pana la capat.

Ea nu-și pierde speranța în timp ce se roagă.

Nu este deloc simplu,

mai ales atunci când sună clopotele

pentru tot ceea ce se poate înălța

dar nu se înalță, ci se scufundă.

Un țipăt poate însemna un coșmar

sau o frontieră pentru sfințenie

atunci când infinitul este în interior.

Viața este o iluzie sau o mască a unui ego

și poate că această disimulare are scopul

de a rostogoli acest ego într-un haos

mai mare decât Mare Imbrium

numită și Marea de Lacrimi.

Ea crede că atât cât are

este suficient pentru ea.

Ea este încă recunoscătoare lui Dumnezeu,

deși oarbecăiește și pare a fi un robot

care suflă în nisipul fierbinte

pentru a face obiecte de sticlă,

transparente, aproape invizibile.

Viața ei pare a fi un cristal de Murano

din care lipsește conținutul.

Poate că își dorește doar un simplu sfârșit ;

nicidecum să fie mântuită.

Poate că trebuie să mediteze

ca să înțeleagă lipsa de sens

a condiției sale umane.

Nu poate ține pasul cu nimic nou

în timp ce este blocată de acele obiecte

pe cale de dispariție -vizibilitate, viziune.

Umbra ei se adâncește în profunzimea sufletului,

se transformă într-o frică care roade

și dă contur acelei tăceri stranii,

tăcere care este absorbită de pereți.

În timp ce își digeră visele cubice,

îi este frică că se va pierde în sine ;

îi este frică de propria ei metamorfoză. 

Reîntoarcerea în propriul ei abis intern

este o târâire ciclică, inelară,

dar nu o resemnare

și poate un râs pietrificat, un rânjet.

Deasupra capului ei,

câțiva nori sunt pe punctul de a se ciocni ;

cer plin de fulgere.

Poate că are nevoie de Dumnezeu,

dar ea se gândește doar la acele întrebări

lipsite de răspunsuri; își îneacă dorințele în băutură

și cade într-un somn psihedelic,

unde nu se mai poate ruga.

Poate că a fi în brațele lui Morfeu este un refugiu.

Nu-și pierde speranța.

Poate că se va trezi în Rai.

Când se poate considera că un cuvânt este pierdut?

Poezie de Marieta Maglas

Nota : Poezia este o analiză a unui personaj din piesa de teatru Ce Zile Frumoase, scrisă de Samuel Beckett, această poezie a fost publicată în Lothlorien Poetry Journal. Mare Imbrium sau Marea Ploilor, sau Marea de Lacrimi, în latină Mare Imbrium, este o mare situată pe partea vizibilă a Lunii. Marea de Lacrimi s-a format ca urmare a umplerii unui crater cu lavă lichidă.

Cerul crepuscular este

indigo-portocaliu,

o simfonie. Lumina

este absorbită; se descompune

în fotoni. O stea moare

în univers. Devine iubire.

Întunericul este atras de

cuanta de energie;

este infinit și înghețat în sine

atunci când pătrunde

sinele fierbinte al luminii.

Vântul îmbrățișează fiorul

macilor nepalezi ~

frumuseți hipnotice și

pete roșii pe

un lan de grâu

ce așteaptă secerișul~

scutură zgomotos galbenul obosit;

albastrul astral vibrează și

poate fi auzit ~

acorduri de jazz și

bluesuri în progresie;

versuri despre oamenii

învăluiți în frunze,

o dragoste sfântă și

un curcubeu sonor.

Refren:

Legenda lui Moș Crăciun cel iubit

Și foarte așteptat de nepoței,

Pe acoperișul împodobit,

Începe, în sunet de clopoței.

Moș Crăciun avea un nume banal,

Atunci când trăia ca un simplu om.

Acest Nicolae era real.

Ca un creștin trăia, fiind bonom.

Părinții i-au murit când era mic.

Era grec și trăia într-un sătuc.

Precum arca din timpul noetic

Și-a făcut sania, din lemn de nuc.

Refren:

Legenda lui Moș Crăciun cel iubit

Și foarte așteptat de nepoței,

Pe acoperișul împodobit,

Începe, în sunet de clopoței.

Sub Dioclețian a devenit

Faimos episcop în misiune.

A fost întemnițat și chinuit,

Dar a rezistat prin rugăciune.

Faptele lui Nicolae cel Sfânt,

Au devenit arhicunoscute.

El a lucrat cu-al Domnului cuvânt

Pe cei nevoiași ca să-i ajute.

Refren:

Legenda lui Moș Crăciun cel iubit

Și foarte așteptat de nepoței,

Pe acoperișul împodobit,

Începe, în sunet de clopoței.

El a devenit chiar Dutch Sinter Klass~

un nume dat de copii în ajun.

Haina-i bisericească a rămas

Pentru ei costumul lui Moș Crăciun.

De-atunci, ei îl așteaptă să vină

Cu sania lui plină de daruri;

Un brad de Crăciun stă în lumină~

Reni ce vin dinspre polare ghețuri.

Refren:

Legenda lui Moș Crăciun cel iubit

Și foarte așteptat de nepoței,

Pe acoperișul împodobit,

Începe, în sunet de clopoței.

Pe hornul casei pline de copii,

El se cațără și alunecă

Din sania cu reni, fără aripi ~

Lasă cadoul și apoi pleacă.

Din barbă~ praf de stele-n noapte

El gonește și cântă-n Lumină.

Aude-a rugăciunilor șoapte.

Un ultim horn când noaptea se termină.

Refren:

Legenda lui Moș Crăciun cel iubit

Și foarte așteptat de nepoței,

Pe acoperișul împodobit,

Începe, în sunet de clopoței.

E ceva de invățat in deșert - Cuvinte sacre.

Există un fel de sete și un deșert imens,

locuit intotdeauna de mulți oameni ~ rătăcitori,

rătăcitori muribunzi, cei cu ochi de plumb,

cei pierduți și inutili in noaptea vieții.

Noi stele incep să strălucească pe același

cer unic, greu, vizibilitate diminuată și imprejurimi.

Aceste stele sunt cu siguranță străvechi,

o lumină de noapte pentru toți cei invinși

care continuă să cante cantecele lor grele.

Ei caută o sursă de apă dulce. Orice

alt tip de apă este lipsita de importanță.

Cineva a spus că poate preface pămantul

uscat in izvoare de ape. Nu este vorba doar despre

sete~ in stele, Dumnezeu, omniprezent. In general,

rătăcitorii muribunzi incă mai au voință și speranță.

Nu pot muri de două ori, dar ei cred că vor pierde

totul pentru că nimic nu mai poate fi salvat.

Cu toate acestea, există o posibilitate infimă

de găsire a unui loc de supraviețuire.

Fețe îmbătrânite de război;

cuvinte tăvălindu-se în ură ;

pe limbi de foc;torturi;

Patul lui Procust pentru un zâmbet perfect;

a zâmbi ; îngerii care cântă;

ploile de iubire care cad din Cer

si atunci cand totul se crapă;

ferestrele, candelabrele,

bibelourile de portelan,

sufletele,speranțele,

visele, fericirea,

ceainicele, orologiile,

continentele, statuile, dinții;

stele din univers.

Cu fețele îmbătrânite,

ei sunt foarte frumoși.

Au un zâmbet perfect.

Sunt câștigători. Râd.

Joacă acest joc al vieții

și al morții până la sfârșit.