Ger

liniștea unei dimineți

încremenită de spaimă,

a secat

izvorul lacrimilor de căință.

la capătul drumului întoarcerii,

tatăl-cel îndelung răbdător,

ne face semne disperate

cu năframa.

Mă trezesc privind adesea

În gol.

E gol tot orașul.

Și m-am plictisit

Să ma trezesc.

Cărțile îmi stau maldăre

Privindu-mă.

Viața lor e singurul lucru viu.

Și m-apasă.

Claxoane și roți fugind prin ploaie

Sunt tot ce auzi când ești gol

Și tu și întreaga existență.

Atunci mă trezesc

Din amintiri, culcându-mă la 3.

Oja neagră,

Demoralizarea și liniștea din mine

Mă apasă.

O carte groasă citită pe jumătate

Încă mă așteaptă.

Doar ea, firește.

Cum îi poți spune unui copil?

Că totu-i gol?

Și strada și viața ta.

Iar copilul nu-i decât reflexia din oglindă

Ce dispare în noapte.

Și mă trezesc la realitate.

Privesc în gol

Tot ce e relevant.

Și apoi doar aștept să se facă 3

Să dorm.

vremea-i cam aspră

cercurile din cubul lui metratron

se-nvârtesc aiurea...

libertatea-i pusă la vânzare

pentru câteva denunțuri.

făra să fie observată,

luna

își ascunde tristețea

printre tufele

de coral roșu.

Mi-i geniul rece, ca ghiața, dar clar e, ca seara senină
Cînd ochii îmi sunt întuneric, în miez, ei sunt plini de lumină.
Pe chipul meu palid, de ceară, pășesc amintirile - șir,
De mult, s-a umplut de veninuri, al vieții de aur potir...

Prin prisma genezei ce vine, din vuetul vremii apuse,
Cuvinte ce sunt pentru lume, demult, către ea au fost spuse,
Dar taina ce-o poartă 'nauntru, și amarul ce-o poartă pe ele,
Le fac, pentru mintea cea slabă, stupide, neclare, și grele.

Pământul în el ține seama de aur, argint sau oțel,
Dar cea mai bogată comoară, pământul, o ține pe el.
Ei seamănă grîu, pentru pâine și cârduri de vite-ngrijesc,
Lăsând fără grijă copii, ce iute ca vântul, le cresc.

Nu văd pe obrazul iubitei, o lacrimă stinsă de dor,
Ei nu știu, cu glasul tăcerii, să facă din dânsa – amor
Si -apun spulberați ca nisipul - cenușă cernută de vreme,
Cînd moartea le bate în ușă, cînd vântul destinului geme...

mă gândeam cum ar fi să ne trăim viețile la poli

o singură zi și o singură noapte-ntr-un an

cum ar fi să ieșim de sub tirania sufocantă a timpului

potrivindu-ne fusul orar după longitudinile inimilor

despărțirea luminii de întuneric a fost o eroare transcedentală

nu poți despărți infinitul în două jumătăți

din care una râmâne mereu 0

în cosmos exisă doar întuneric

lumina este ca o mașină uitată cu farurile aprinse-n deșert

ceva nu e-n regulă cu viața aceasta a omului

aflată la bunul plac al ochiului

poate că sunt ultimul visător jovial și haios de pe planeta Pământ

nu știu

dar mă gândeam și eu cum ar fi

ca prima noastră noapte de iubire polară

să-nceapă-n septembrie….

Aidoma Ţie, Doamne!

Nici pe mine nu mă mai iubesc

copiii mei,

cu tot ce-am creat

pentru ei,

cu sângele ce-mi lăcrimează,

în carnea lor,

din oful meu, din ochii mei...

O, Doamne, iartă-mă!

Aidoma Ţie, Doamne!

Toate poverile,

le-am luat de pe umerii lor,

să meargă cu spatele drept,

cu privirea spre cer...

Aidoma Ţie,

numele îmi este luat în deșert,

pentru ei sunt cu o mie de coarne,

dar, pentru ei...

biciuiește-mă pe mine Doamne!

Aidoma Ţie, Doamne!

Nici pe mine nu mă mai iubesc

copiii mei,

şi atâtea răstigniri am suferit,

pentru ei,

doar pentru ei...

Nu mă mai iubesc Doamne,

copiii mei!

O, Doamne, iartă-i!

În vremuri de zbucium și taină,

Cuza, erou al neamului, apărea,

Cu inima nobilă și hotărâre mândră,

Țara în el găsind speranță și lumina.

Mica Unire, visul arzător,

Pe buzele poporului răsunând,

În sufletul românesc aprinzând focul,

Al eliberării, un destin legendar.

Cuza, călător pe cărările istoriei,

În inima Moldovei și-a pus tronul,

Țara să-și unească întru bucurie,

Să devină o națiune sub soarele comun.

Prin viforul vremii și al politicii,

El a luptat cu dreptate și ardoare,

A adus în unitate țara împărțită,

Unindu-i pe români, cu dragoste și onoare.

Cuza și Mica Unire, simboluri de glorie,

În cartea neamului, scrise cu aur,

Ca raze de soare peste veacuri se revarsă,

Pentru o patrie unită, cu demnitate și amor.

Așa că să răsune în veșnicie,

Cântul Unirii, ce Cuza l-a adus,

Mica Unire, sfântă și mândră,

În inimile noastre, mereu să trăiască sus.

Ambrozia

Din nectarul florilor, miere dulce se adună,

Strugurii zemoși, vin roșu ne dăruiesc.

Apa de trandafiri, parfumul îl împrumută,

Ambrozia zeilor, o minune se naște.

Migdale crude, stafide dulci se adaugă,

Scorțișoară și nucșoară, arome ce ne cheamă.

Pe foc mic se fierbe, o poțiune magică,

Gustul ambroziei, o simfonie mistică.

Rece se servește, într-un pahar de cristal,

Aroma sa te cuprinde, ca un val.

Nemurire și putere, zeilor le dădea,

Oamenilor le oferă, o clipă de speranță.

Ambrozia, hrana zeilor, un elixir miraculos,

Un gust divin, un parfum delicios.

 O poveste veche, o legendă vie,

Ce ne duce cu gândul la Olimp, la nemurire.

În zori de zi, când soarele răsare,

Lumina sa în suflete picură,

Pe cerul albastru, visul se deschide,

O lume nouă în fiecare privire.

Păsările dansează pe aripi de vânt,

 Îmbrățișând cerul în zbor nesfârșit,

Florile deschid petale colorate,

Ca sărbătoare a vieții, mereu infinit.

Prin umbrele nopții, stele strălucesc,

Ca licăriri de speranță în adâncul cerului,

În tăcerea pământului, se aude o melodie,

A vieții veșnice, a viselor încrezătoare.

Fiecare clipă, o pagină de poveste,

Scrisă cu cerneală de dorință și pasiune,

În inimile noastre, poezia continuă,

Un dans frumos, un cântec fără sfârșit.

Șase decenii-n urmă, un vis, un început, 

Un fir de iarbă verde, în viață sărutat. 

Ani ce-au trecut ca fulgere, prin zări și prin dealuri, 

Lăsând în urmă urme, ca râurile-n văi.

Acum, la șaizeci de ani, privesc în urmă-n timp,

La bucurii, la lacrimi, la cântec și la strig. 

Am iubit, am pierdut, am visat și am zburdat, 

Am plantat și-am cules, am râs și-am plâns, am creat.

În suflet am o carte, cu pagini scrise-n aur, 

Cu amintiri de-o viață, ca un tezaur. 

Aici sunt cei dragi mie, clipe de fericire, 

Și lecții de viață, ce-mi dau putere și încredere.

La șaizeci de ani, simt că viața-i un dar, 

Un dar pe care-l prețuiesc, din tot ce am. 

Am înțeles că timpul nu se-ntoarce înapoi, 

Dar în suflet am mereu, un tânăr și-un dor.

Așa că voi merge înainte, cu capul sus și-n pace, 

Cu inima deschisă, spre orice nouă cale. 

Și voi mulțumi vieții, pentru tot ce mi-a dat, 

Și pentru anii care vin, pe care-i aștept.

În prag de an, când vechiul se retrage,

Gânduri ca stele în minte dansează.

Clipele trecute se sting în amintire,

În inima noastră, speranța suspină.

În zori de ianuarie, anul își deschide ușa,

Cu promisiuni noi și visuri frumoase.

În gândurile noastre, se desfășoară povești,

Ca pagini albe ce-ncep să prindă rost.

Privim către viitor cu ochi strălucitori,

Cu dorințe sincere și visuri călăuzitoare.

Regretul se pierde în umbrele trecutului,

Iar optimismul răsare ca un soare adorabil.

Ne gândim la ce-am fost și la ce vom deveni,

La drumul pe care inimile noastre îl vor străbate.

Cu fiecare clipă, oportunități se ivește,

Ca petale de flori ce se desprind din viață.

Fiecare gând aduce cu el speranța,

Și visele noastre sunt aripi către cer.

La început de an, în suflete se aprinde,

Făclia speranței, lumina ce ne va ghida.

Decembrie se retrage, iar ianuarie vine,

Cu promisiuni noi și vise ce strălucesc.

În gândurile noastre, se aștern aripi de visare,

La început de an, viața devine poezie.

Cincizeci și șapte la sută, un eșec amar,

O clasă întreagă bântuită de un har

Ce nu s-a prins, nu s-a aprins, nu a luminat,

Doar umbre adânci pe suflete a aruncat.

Profesori, voi, mentori, luminători,

Unde-i strălucirea voastră, unde-i farul?

Cum ați putut să greșiți atât de mult,

Să lăsați atâtea minți în tumult?

Salariul vostru, o recompensă a muncii,

Dar când munca eșuează, ce merit mai are?

Cincizeci și șapte la sută, o rușine,

O oglindă crudă a incompetenței voastre.

Nu e vina elevilor, nu e vina lor,

Căci ei sunt doar niște copii, în floare,

Ce au nevoie de îndrumare și de sprijin,

Nu de note proaste și de un destin trist.

Așadar, profesori, priviți-vă eșecul în față,

Și asumați-vă responsabilitatea, cu toată tăria.

Salariul vostru, o reflectare a rezultatelor,

Cincizeci și șapte la sută, o tăiere drastică, o pedeapsă meritată.

Poate doar așa veți înțelege gravitatea situației,

Și veți lupta cu mai multă ardoare pentru educație.

Poate doar așa veți reuși să schimbați ceva,

Și să transformați eșecul în lumină și speranță.

Nu e o poezie ușoară, nu e o poezie blândă,

E o poezie dură, o oglindă crudă,

O realitate tristă, o lecție dureroasă,

Pentru profesori care au uitat de menirea lor glorioasă.