Te caut întruna...

Şi dacă n-o sa mai ajung la tine

Inseamna ca n-am întârziat

E doar orgoliul ce urlă în tine

Ce nu te-a vrut de mine mbrățişat

Și dacă n-o sa mai ajung la tine

Nu e pentru că n-am sperat

Sa rezolvam ce n-a fost bine

Între noi sa rămână de-un gând curat

Și dacă intr-un final nu mai ajung la tine

Motorul inimii il predau nopților

Ce mi-au încătușat a mea simțire

Încă bătând din măduva pistoanelor

Când fi cuprinde-un dor de tine..

Spune-mi vântule tu spune

Daca-i întâlnit în calea ta,

O ființă dragă mie

Ce mi-a furat inima?

Cum, nu știi tu cum arată?

Când suflai în părul ei,

La-ntâlnirea cea visată

Și plimbarea pe sub tei!

Nu pot crede c-ai uitat-o

Și să nu-ți aduci aminte,

De-ale noastre sărutări

Și iubita mea cuminte!

Oare nu pot să-ți mai cer

Să te vânturi c-altădată,

Să te duci și să te-ntorci

Pe o pală cu-a mea fată?

Văd că-ncepi să fii domol

Cànd îți cer să fugi mai tare,

Nu-mi mai ești de ajutor

Pentru mine n-ai valoare.

Nu te mai aud măi vântule

Sau n-ai fost deloc pe-aici,

Și-am vorbit în vânt cu mine

Dute vânt, n-ai ce să-mi zici.

Hai să te întreb ceva…
Vezi cum lumina străluce’?
În ochii mei,când te privesc,
Și zâmbetul mi-e așa de dulce…

E vina ta,dar nu te teme
Căci nu îți va crea probleme
Să faci oameni să-ți zâmbească
Și cu foc,să te iubească.

Îți voi spune și-un secret;
Mereu tu să fii corect,
Să privești în jurul tău,
Oamenii ce-ți doresc rău.

Testează omul zi de zi,
În diferite-mprejurări,
Iar pentru orice pas-napoi,
Tu să știi să oferi urmări.

Să oferi răspunsul tău,
Nici decum a doua șansă,
Să oferi o detașare,
Fiindcă creierul nu iartă.

Asfel pe al vieții tale drum
Doar de oameni buni să te-nconjori
Care să nu-ți facă nicicând al tău suflet scrum
Și să-nfloriți cu toții asemeni unor flori.

Cu timpul înțelegem,că oamenii ne înconjoară ,
Dar nu toți ne sunt de ajutor,când vreo problemă ne doboară
Ființe suntem toți și toate,însă oameni prea puțini
De aceea când ți-e greu ”oamenii tăi”devin străini .

Creație proprie 📃🖋️

Et si tu n'existais pas,

dis-moi pourquoi j'existerais.

Pour traîner dans un monde sans toi,

sans espoir et sans regret.

Et si tu n'existais pas,

j'essaierais d'inventer l'amour

comme un peintre qui voit sous ses doigts

naître les couleurs du jour,

et qui n'en revient pas.

Et si tu n'existais pas,

dis-moi pour qui j'existerais.

Des passantes endormies dans mes bras

que je n'aimerais jamais.

Et si tu n'existais pas,

je ne serais qu'un point de plus

dans ce monde qui vient et qui va,

je me sentirais perdu.

J'aurais besoin de toi.

Et si tu n'existais pas,

dis-moi comment j'existerais.

Je pourrais faire semblant d'être moi,

mais je ne serais pas vrai.

Et si tu n'existais pas,

je crois que je l'aurais trouvé,

le secret de la vie, le pourquoi

simplement pour te créer,

et pour te regarder.

Et si tu n'existais pas

Dis-moi pourquoi j'existerais

Pour traîner dans un monde sans toi

Sans espoir et sans regret

Et si tu n'existais pas,

j'essaierais d'inventer l'amour

comme un peintre qui voit sous ses doigts

naître les couleurs du jour,

et qui n'en revient pas.

And if you didn't exist

And if you didn't exist

Tell me why I should exist

To drag along in a world without you

Without hope and without regret

And if you didn't exist

I would try to invent love

As a painter who sees from beneath his fingers

the day's colours being born

and wonders about them.

And if you didn't exist

Tell me why I should exist

Passing girls, asleep in my arms

That I would never love

And if you didn't exist

I would only be another dot

in this world, which comes and goes

I would feel lost

I would need you

And if you didn't exist

Tell me how I would

I could pretend to be me

But it wouldn't be true

And if you didn't exist

I think that I would have found

The secret of life, the WHY

Only to create you

And to look at you

And if you didn't exist

Tell me why I should exist

To drag along in a world without you

Without hope and without regret

And if you didn't exist

I would try to invent love

As a painter who sees

from beneath his fingers

the day's colours being born

and wonders about them.

So pleased to see you every day,

To hear your voice,

To keep my soul

Deep into your eyes.

So good to feel you,

To reach your spirit,

And find the falls

Of your loving part.

Close your eyes and dream

Travelling around yourself.

Your thoughts in dark

Reveal next morning bright.

Seek for your human force,

Embrace always the heart.

You'll realise the Heaven

And you'll find a sensitively life.

AM TRĂIT AEVEA

SAU POATE AM VISAT

CĂ  MERGEAM  ALĂTURI

SPRE  UN  VÂRF  ÎNALT .

ERA  GREU  URCUȘUL ,

GREU ,OBOSITOR

DAT  TU  CE  FĂCEAI  ?

TE-AI  LEGAT  DE  MINE 

C-UN  FIR  NEVĂZUT ,

ȘI  TRĂGEAI , TRĂGEAI

PÂNĂ  CE  SUS ,SUS

MĂ-AI  RIDICAT

ȘI  SATISFĂCUT  RÂDEAI ,RĂDEAI !...

La orice ușă închisă, 

Fereastră să zidești, 

Și-n orice mână întinsă, 

Un ban să dăruiești. 

Să-ți fie pasul rază,

Să calci pe drum curat,

Iar inima-ți să vază,

Ce-i sfânt și-adevărat.

Din vis să-ți faci aripă,

Să zbori spre cei căzuți,

Să nu lași vreo risipă,

Nedăruită celor mulți.

Cuvântul tău să mângâie,

Acel suflet rănit,

Ca lacrima să-i suie,

Spre cerul liniștit.

Căci darul nu e aur,

Nici milă ori păcat,

Ci e cununi de laur,

În cer când ai plecat.

Mă simt aruncat şi suspendat în lume,

Incapabil de a mă adapta în vreun mod,

Sunt consumat şi distrus de propriul nume,

Iar deficienţe şi exaltări, sadic mă rod.

Sunt chinuit în aceiaşi lăuntrică dramă,

Orice mişcare îmi pare tot mai banală,

Mintea îmi este cuprinsă de-o teamă,

Ce crispează a mea faţă de ceară.

Sunt torturat de lumi părăsite,

Abandonat într-o singurătate glacială,

Aici nu am sentimente triste ori fericite,

Ci doar un slab reflex de lumină crepusculară.

Toate splendorile lumii aici dispar deodată,

Viaţa îmi este precum soarta unui cimitir,

Trăiesc singurătatea cosmică, desfăşurată,

În clipe haotice ce în nebunie transpir.

Scriu pentru cei ce vor veni după mine,

Că n-am în ce să cred pe acest pământ,

Iar unica scăpare este uitarea, ştiu bine …

Dar ce să uit, când în minte totu-i mormânt?

Nu vreau să mai ştiu nimic de lumea aceasta,

Lacrimile mele să vă înece pe toţi într-o clipă,

Focul meu interior, incendii să vă stârnească,

Să văd peste voi un haos şi-o aprigă frică.

Nu pot să-ți cer să uiți ce-a fost cândva,

Când fiecare zi avea alt nume,

Dar las tăcerea să îți spună ea, 

De ce m-am depărtat de lume. 

Nu pot să-ți las doar umbra mea-napoi,

Căci ea te-ar urmări prin vremi târzii,

Să-ți amintească dorul din noi doi,

Și cum zburdam nebuni ca doi copii. 

Nu pot să uit tăcerea din cuvânt,

Nici pașii tăi, răsfrânți în amintire,

Ca un ecou ce intră în pământ, 

Și-mi sfâșie prezentul din privire.

Nu pot să-nfrâng dorința de-a rămâne,

De-a te cuprinde iar, ca un păcat,

Dar timpul mușcă zilnic ca un câine, 

Și tot ce-am fost se stinge-ndepărtat.

Dar poate-n versuri vechi de altădată,

Vei regăsi iubirea mea fierbinte,

Și în cerneala ce încă nu-i uscată, 

O ultimă chemare din cuvinte.

Simt că mă topesc, că mă spulberă vântul,

Mă irosesc şi curg asemenea unui râu,

Îmi simt anulată prezenţa şi gândul,

Şi această simţire nu o pot ţine în frâu.

De propria mea catastrofă rămân şocat,

Sunt incapabil să acţionez sau gândesc,

Cuprins de un întuneric rece şi apăsat,

Printr-o fărâmă de viaţă, încerc să trăiesc.

Stingher ca în halucinaţiile nocturne,

Singuratic ca în clipele de regret,

Ating limita negativă a vieţii taciturne,

Unde iluzia de viaţă îngheaţă complet.

Aş vrea să nu mai ştiu nimic de mine,

Nimeni să nu îmi mai ţină partea,

Să-mi trăiesc agonia ce vine,

Mână în mână cu moartea.

Culori bizare îmi pătează chipul,

Amestecuri de negru, negru, negru…

Cunosc infernul şi nimicul,

Şi-l cânt în propriu-mi marş funebru.

În criptă arunc cu silă un ort,

Buchetul de azalee ofilit,

Amarnic plâng, apoi mă-mbărbătez cum pot,

Iar la priveghi îmi povestesc cum am trăit.

Filozofii împrăştii unde n-am ascultători,

Sunt bucuros dacă mă ascult doar eu,

Invoc blesteme peste muritori,

Ca să-L provoc pe Dumnezeu.

Îmi place să mă certe, ca să-nvăţ,

Îmi place să mă bată, ca să plâng,

În faţa Lui să mă răsfăţ,

Şi în iluzii coroana să i-o frâng.

Întâmplări aleargă nefiresc peste mine,

Văpăiile sorții mă ating pe aripe,

Legat de un munte pământul mă ține,

Iar murmurul meu începu ca să țipe.

Carnea se zbate sub suspinul durerii,

Vene secate de sânge sorb întuneric,

Pe moarte încerc uneori să o sperii,

Dar ea mă deplânge și râde isteric.

Strigătul mamei se sfărâmă în șoapte,

Pleoapele îmi sunt cu plumb încărcate,

Orb mă cufund într-o veșnică noapte,

Fără stele și cer unde vântul nu bate.

Zvârcolirile mele dosesc mângâieri,

Neconsolat aștept condamnarea la zid,

Pe aripi îmi cresc nefiresc primăveri,

Și într-un veșnic repaos mă închid.