Suflet sculptat în vers
Vreau să-mi fac din suflet o poezie,
O tristă baladă a unei iubiri trecute,
Sau o romanță c-o dragoste zglobie,
Să-mi aștearnă sentimentele pe hârtie.
Durerea să-mi fie scrisă cu sânge,
Cu-n miros de fier ce transmite tragedie,
Sau să-mi scriu dorințele toate,
Cu lacrimi aurii căzute din stele.
Iubirea vreau să fie scrisă albastru,
Folosind lacrimile unui trist astru,
Sângele unui rege al cerului sacru,
Făcând din cuvinte un trist masacru.
Tristețea vreau să-mi fie scrisă cu șoapte,
Cuvinte ale tuturor sentimentelor deșarte,
Inimi rupte, pline de durerile iubirii profunde,
Ale tuturor viselor ce-au fost cândva spulberate.
Iar când voi rămâne fără hârtie de scris,
Voi folosi zorii pe post de papirus,
Smulgând din mine al dorului virus,
Pentru a-mi scrie tot ce m-a distrus.
Poezii din aceiaşi categorie
Către un necunoscut
Crezi că reala filozofie a vieții
Este să prinzi din zbor cuvinte?
Să le arunci în negura minții
Și să le folosești fără minte?
Crezi că pe oameni îi corupi
Cu vorbe goale fără-nsemnătate?
Voința lor prin fapte să o rupi
Având gânduri fără bunătate?
Nu poți feri un spirit de-adevăr
Prin jocuri necurate, artificiale.
O știre să o arunci ca un bulgăr
Rostogolit irațional în vorbe goale.
Lasă ca totul să decurgă firesc
Bazat pe fapte și un gând măreț,
Așa cum florile și pomii înfloresc
Sentiment de iubire, nu de dispreț.
Totul ..e nimic!
Omul are lângă el liniștea dar preferă zgomotul, lumina dar preferă întunericul, soluția dar preferă problema, adevărul dar preferă minciuna, ușurința dar preferă greutatea, simplitatea dar preferă complexitatea, viața dar preferă "moartea", totul dar preferă nimic!
Marius Ene, Polonia, 07.02.2024
Fara titlu
De prea mult timp aștept,
Orice aș face nu pot să mă iert.
Dintre toate vorbele nu știu pe care să le cred,
Printre gânduri și sentimente încep să mă pierd.
Focul iubiri ce cândva ardea cu flăcari calde-n mine,
Acum doar fumegă cu speranța că va fi reaprins de tine.
Inima îmi plânge în fiecare clipă și neîncetat mă acuză,
N-am cuvinte suficiente ca să-mi formulez o scuză
Nu încerc să arunc vina pe altcineva, nu are rost,
Eu sunt singurul vinovat, eu am fost singurul prost.
Eu sunt cel care a făcut greșeala fatală
Crezând c-ai s-o iei și tu ca pe o glumă banală.
Însă din păcate cuvintele mele chiar te-au afectat,
Erai prea sensibilă ca să înțelegi glumele unui retardat.
Erai prea bună pentru mine, însă din păcate eu nu realizam,
Dacă te pierd... pierd tot pentru că numai pe tine te mai am.
Acum uite că te-am pierdut și seară de seară regret,
Inima mă acuză și vrea mereu să-mi iasă din piept.
Vrea să mă lase singur ca singur să te aștept,
S-a săturat de mine știe că n-am cum să mă deștept.
Epigrame XVI
Unui elev
Învaţă bine. Aşa se ştie,
Şi-a primit în dar Iphon,
Dar când mesajul să îl scrie,
S-a dovedit că e afon.
Unui elev
Pe al său birou frumos,
Lumina cade: romb şi sferic.
Condiţii bune, să fie studios,
Dar mintea lui…e-n întuneric.
Unora
Eu doar puţin v-am înţepat,
C-o epigramă ce împunge,
Dar rana că s-a infectat,
E că aveţi otravă-n sânge.
Unui agronom
Ca agronom i-o gazdă bună,
El îţi oferă doar bucate Bio,
Îţi dă să bei lichior de mătrăgună,
Şi-n loc de “Pa” îţi spune...Adio!
Reuniune de familie
Ne-am pus la masă toţi cu drag,
Dar fratelui îi tremură sprânceana,
Nu de durere ori de trac,
Ci că văzu sub masă damigeana.
La priveghi
L-au înjurat, l-au ponegrit,
Fiecare cu-al său stil,
Apoi după ce-a murit,
Au găsit c-a fost cinstit.
Unora
În viaţă am scris ceva catrene,
Chiar un poem, un epitaf…
Şi-am constatat că prea devreme,
Audienţa am făcut-o praf.
Unui coleg – serveam numai Grasă de Cotnari
În tinereţe am ciocnit paharul,
Apoi, întemeind şi casa,
Am împărţit: eu, alegând Cotnarul
Iar lui îi rămăsese…Grasa.
Răspuns la epigramele mele
Mi-a răspuns c-o epigramă,
Fără de asemănare:
Îi ca ciorba fără zeamă,
Şi ca pâinea fără sare.
Unuia căruia i-am împrumutat bani
N-aş vrea prea tare să discut,
Dar asta se petrece între noi,
Îmi zice frate când îl împrumut,
Şi avarule când să mi-i dea înapoi.
Când am sa ma liniștesc cu adevărat?
Te rog spune mi ca ma liniștesc, in viitorul apropiat. Căci simt ca nu pot respira fără nu a spune sau gândi ceva greșit. Liniște.. unde ești? Nu vezi ca am nevoie de tine, ca de prima masa a zilei pe care o încep cu mâinile in buzunare. Liniște, sursa mea de inspirație pentru a scrie, sa ma detașez, sa încep sa derulez fiecare clipa pe care o trăiesc in slow-motion. Te rog, spune mi ca tu te întorci și ma ghidezi, ma inspiri, si ma lași ca sa respir, sa visez. Sa trăiesc in bula invizibila ușor plutitoare peste toate marile si oceanele, norii si grădinile. Arunca ma in mare, liniște. Arunca-ma, mare, in liniște. Condu-ma la liniște. Liniștea din mare, marea din liniste.
”Invață”
Fii mulțumit cât brațele-ți sunt pline,
Cât inima-ți e încă un loc cald,
Cât timp poți oferii un zâmbet,
Si cât mai poți să fii uman!
Îmbrățișează-ți prietenii,
Iubește-ți familia,
Dăruiește gânduri bune,
Și fii o binecuvântare în lume!
Către un necunoscut
Crezi că reala filozofie a vieții
Este să prinzi din zbor cuvinte?
Să le arunci în negura minții
Și să le folosești fără minte?
Crezi că pe oameni îi corupi
Cu vorbe goale fără-nsemnătate?
Voința lor prin fapte să o rupi
Având gânduri fără bunătate?
Nu poți feri un spirit de-adevăr
Prin jocuri necurate, artificiale.
O știre să o arunci ca un bulgăr
Rostogolit irațional în vorbe goale.
Lasă ca totul să decurgă firesc
Bazat pe fapte și un gând măreț,
Așa cum florile și pomii înfloresc
Sentiment de iubire, nu de dispreț.
Totul ..e nimic!
Omul are lângă el liniștea dar preferă zgomotul, lumina dar preferă întunericul, soluția dar preferă problema, adevărul dar preferă minciuna, ușurința dar preferă greutatea, simplitatea dar preferă complexitatea, viața dar preferă "moartea", totul dar preferă nimic!
Marius Ene, Polonia, 07.02.2024
Fara titlu
De prea mult timp aștept,
Orice aș face nu pot să mă iert.
Dintre toate vorbele nu știu pe care să le cred,
Printre gânduri și sentimente încep să mă pierd.
Focul iubiri ce cândva ardea cu flăcari calde-n mine,
Acum doar fumegă cu speranța că va fi reaprins de tine.
Inima îmi plânge în fiecare clipă și neîncetat mă acuză,
N-am cuvinte suficiente ca să-mi formulez o scuză
Nu încerc să arunc vina pe altcineva, nu are rost,
Eu sunt singurul vinovat, eu am fost singurul prost.
Eu sunt cel care a făcut greșeala fatală
Crezând c-ai s-o iei și tu ca pe o glumă banală.
Însă din păcate cuvintele mele chiar te-au afectat,
Erai prea sensibilă ca să înțelegi glumele unui retardat.
Erai prea bună pentru mine, însă din păcate eu nu realizam,
Dacă te pierd... pierd tot pentru că numai pe tine te mai am.
Acum uite că te-am pierdut și seară de seară regret,
Inima mă acuză și vrea mereu să-mi iasă din piept.
Vrea să mă lase singur ca singur să te aștept,
S-a săturat de mine știe că n-am cum să mă deștept.
Epigrame XVI
Unui elev
Învaţă bine. Aşa se ştie,
Şi-a primit în dar Iphon,
Dar când mesajul să îl scrie,
S-a dovedit că e afon.
Unui elev
Pe al său birou frumos,
Lumina cade: romb şi sferic.
Condiţii bune, să fie studios,
Dar mintea lui…e-n întuneric.
Unora
Eu doar puţin v-am înţepat,
C-o epigramă ce împunge,
Dar rana că s-a infectat,
E că aveţi otravă-n sânge.
Unui agronom
Ca agronom i-o gazdă bună,
El îţi oferă doar bucate Bio,
Îţi dă să bei lichior de mătrăgună,
Şi-n loc de “Pa” îţi spune...Adio!
Reuniune de familie
Ne-am pus la masă toţi cu drag,
Dar fratelui îi tremură sprânceana,
Nu de durere ori de trac,
Ci că văzu sub masă damigeana.
La priveghi
L-au înjurat, l-au ponegrit,
Fiecare cu-al său stil,
Apoi după ce-a murit,
Au găsit c-a fost cinstit.
Unora
În viaţă am scris ceva catrene,
Chiar un poem, un epitaf…
Şi-am constatat că prea devreme,
Audienţa am făcut-o praf.
Unui coleg – serveam numai Grasă de Cotnari
În tinereţe am ciocnit paharul,
Apoi, întemeind şi casa,
Am împărţit: eu, alegând Cotnarul
Iar lui îi rămăsese…Grasa.
Răspuns la epigramele mele
Mi-a răspuns c-o epigramă,
Fără de asemănare:
Îi ca ciorba fără zeamă,
Şi ca pâinea fără sare.
Unuia căruia i-am împrumutat bani
N-aş vrea prea tare să discut,
Dar asta se petrece între noi,
Îmi zice frate când îl împrumut,
Şi avarule când să mi-i dea înapoi.
Când am sa ma liniștesc cu adevărat?
Te rog spune mi ca ma liniștesc, in viitorul apropiat. Căci simt ca nu pot respira fără nu a spune sau gândi ceva greșit. Liniște.. unde ești? Nu vezi ca am nevoie de tine, ca de prima masa a zilei pe care o încep cu mâinile in buzunare. Liniște, sursa mea de inspirație pentru a scrie, sa ma detașez, sa încep sa derulez fiecare clipa pe care o trăiesc in slow-motion. Te rog, spune mi ca tu te întorci și ma ghidezi, ma inspiri, si ma lași ca sa respir, sa visez. Sa trăiesc in bula invizibila ușor plutitoare peste toate marile si oceanele, norii si grădinile. Arunca ma in mare, liniște. Arunca-ma, mare, in liniște. Condu-ma la liniște. Liniștea din mare, marea din liniste.
”Invață”
Fii mulțumit cât brațele-ți sunt pline,
Cât inima-ți e încă un loc cald,
Cât timp poți oferii un zâmbet,
Si cât mai poți să fii uman!
Îmbrățișează-ți prietenii,
Iubește-ți familia,
Dăruiește gânduri bune,
Și fii o binecuvântare în lume!
Alte poezii ale autorului
Cavoul iubirii noastre
Te rog să-mi faci din al tău suflet sicriu,
Un mormânt de veci, atunci când n-o să fiu,
Atunci când, de lângă tine, ființa-mi va muri,
Iar în urmă vor rămâne dureroase goluri.
Să-mi faci din al tău zâmbet cu gingășie,
O frumoasă coroniță împletită cu iubire,
Iar din ai tăi ochi, pe care i-am iubit atât de mult,
O rază de lumină să străpungă dorul întunecat.
Cu vocea ta să-mi alini sufletul din păcură,
Să-mi spui minciuni calde, să mă cuprindă,
Iar apoi, urletele morților ce-mi înfioară auzul,
Să fie estompate cu a ta șoaptă, precum aurul.
Iar de-mi va fi sufletul trimis în eternul abis,
Te rog să arăți tuturor ceea ce ți-am scris,
Să le arăți cât de mult am luptat pentru amândoi,
Neștiind că, într-o zi, totul se va opri pentru noi.
Acum te las cu sufletul îngreunat, înger al meu,
Să-mi porți cu durere sufletul în al tău suflet-cavou,
Lăsându-mă să zac în iadul amintirii noastre,
Fără a mai găsi o nenorocită cale de scăpare.
Suspin de codru...
În amurgul serii glorioase,
Un icnet înfundat s-aude,
Plin de durere și necaz,
Nelăsând vreun moment de răgaz.
E al codrului suspin,
Îndurerat de tot acest venin,
Pe care îl aruncăm neîncetat,
În tot ce-i apropiat.
Plânge plin de tristețe,
În acele sumbre momente,
Când vede ale noastre deliruri,
Ce-l încarcă de supărări.
Și ne întreabă cu amar,
Ce-i cu-atât calvar,
De ce trăiți cu dușmănie,
Uitând la nesfârșit de frăție?
Apoi, tăcut, se pune pe gânduri,
Zăpăcit de-aceste timpuri,
Grele și pline de răutate,
Lipsite de acea fraternitate.
Și tăcut, codrul suspină,
În noaptea ce-l cuprinde,
Cerând doar un pic de lumină,
Și sperând că lumea se schimbă.
Privind cu dor înspre trecut,
Când totul era mai plăcut,
Își dorește un viitor plin de lumină,
Fără răutăți și fără ură.
Însă, până atunci, așteaptă,
În a serii miasmă întunecată,
Răbdător, veghează neîncetat,
Purtând dorințe de neînduplecat.
Fragmente de suflet
E o nebunie, serios,
Cât de ușor te întoarce pe dos,
Cu doar câteva cuvinte,
Uneori cam de nepotrivite.
Un te ,,iubesc" e perfect,
Atunci când te îndrăgostești,
Dar atunci când doare,
Ce ar trebui să spunem, oare?
Un ,,te urăsc” nu merge,
Sunt fraier, n-am ce face,
Chiar dacă m-ai răni de mor,
Tot nu pot fi răzbunător .
Și, sincer să fiu acum,
Am avut sufletul scrum,
Dar n-am zis niciodată,
Sperând că o să-mi treacă.
Iubirea e tot mai înșelătoare,
Mai ales atunci când doare,
Iar totul din jurul tău,
A-nceput să-ți aducă gând rău
Dar viața merge mai departe,
Cu inima rănită sau întreagă,
Ne ridicăm și ne scuturăm,
Din fricile ce ne-nconjoară.
Și poate cândva, cine știe,
Vom regăsi în inimi bucurie,
Căci dragostea, chiar când ne doare,
Rămâne cel mai sfânt altar de-nchinare
,, Acasă"
„Acasă” e o cutie pătrată, izolată de vremea de afară,
Cu un acoperiș deasupra, ce de ploaie ne separă,
Alături de un pat și-o plapumă caldă ce ne-nconjoară,
Dar, totuși, visele cu cruzime animalică le omoară.
Căci o viață întreagă ne leagă în lanțuri de ea,
Vrând să o modificăm din nou, așa cum ne cere,
Uitând de-a noastră plăcere, cheltuind cu ea o avere,
Fiind al nostru scop în viață, poarta către fericire.
Iar când murim, să o dăm mai departe urmașilor,
Cu lanțuri groase de os să fie legați la rândul lor,
Să aibă încătușată aceeași soartă și gând precar,
Și-o dorință ce le fură orice speranță la al vieții nectar.
Sau poate că acel „acasă” nu este ceva material,
Poate că „acasă” sunt acele persoane cu aspect trivial,
Ce te așteaptă mereu, împărtășindu-ți cu drag harul,
Și făcând din fiecare clipă o mistică poveste pe sul.
Dar nu-i nevoie de persoane cu rădăcini de sânge,
Pentru o forță ce sumbra singurătate o va învinge.
Îți trebuie o singură persoană să te iubească-n vecie,
Iar orice loc pustiu devine „acasă” ca printr-o magie.
Acolo e „acasă” pentru mine, chiar de e o prostie,
E alături de acea persoană, stându-i în brațe,
Sărutând-o pe frunte tandru și fără vreo compensație,
Arătând că, în această lume pustie, există și iubire.
Steluța mea
Steluța mea în miez de noapte,
Te rog, ascultă-mi șoaptele toate,
Și alină-mi durerea cea grea,
Aducându-mi treptat alinarea.
Tu, micuța mea,
Cu atingerea de catifea,
Te rog, ia-mi sufletul în brațe,
nelăsând grijile să se agațe.
Apoi, veghează asupra mea,
Luându-mi toată supărarea,
Cu ale tale palme moi,
Reînviindu-mă din lumea de-apoi.
Și-adună-mă în al tău micuț rai,
Lipsit de orice grele furtuni,
Cu doar soare cald de vară,
Și cu zâmbetele de odinioară.
Of, tu a mea speranță,
Ce revii când lumea-i dureroasă,
Încercând să mă faci bine,
Atunci când nu mai știu de mine.
Că mai apoi, în nopțile reci,
Să-mi spui multe povești,
Unele pline de dragoste și dor,
Pline de al tău farmec amețitor.
Iar eu să stau și să te privesc,
Cum ale tale buze grăiesc,
Și-mi aduc o liniște glorioasă,
Eu uitând de ce mă apasă.
Iar când zorii zilei se ivesc,
Visele alină sufletu-mi singuratic.
Cu blândețe și alinare mă-nvelești,
Și-n ale tale brațe, liniște-am găsit.
Și în fiecare noapte tăcută,
Sub strălucirea ta nesfârșită,
Rămâi steluța mea, condu-mă-n necunoscut,
Tu care-mi redai speranță la infinit.
Cu tine, viața-i mai senină,
Chiar și când greutățile m-apasă,
Tu, steaua mea, cu ochi măiaștri,
Ești mereu aici, în vise și-n tresăriri.
Cavoul iubirii noastre
Te rog să-mi faci din al tău suflet sicriu,
Un mormânt de veci, atunci când n-o să fiu,
Atunci când, de lângă tine, ființa-mi va muri,
Iar în urmă vor rămâne dureroase goluri.
Să-mi faci din al tău zâmbet cu gingășie,
O frumoasă coroniță împletită cu iubire,
Iar din ai tăi ochi, pe care i-am iubit atât de mult,
O rază de lumină să străpungă dorul întunecat.
Cu vocea ta să-mi alini sufletul din păcură,
Să-mi spui minciuni calde, să mă cuprindă,
Iar apoi, urletele morților ce-mi înfioară auzul,
Să fie estompate cu a ta șoaptă, precum aurul.
Iar de-mi va fi sufletul trimis în eternul abis,
Te rog să arăți tuturor ceea ce ți-am scris,
Să le arăți cât de mult am luptat pentru amândoi,
Neștiind că, într-o zi, totul se va opri pentru noi.
Acum te las cu sufletul îngreunat, înger al meu,
Să-mi porți cu durere sufletul în al tău suflet-cavou,
Lăsându-mă să zac în iadul amintirii noastre,
Fără a mai găsi o nenorocită cale de scăpare.
Suspin de codru...
În amurgul serii glorioase,
Un icnet înfundat s-aude,
Plin de durere și necaz,
Nelăsând vreun moment de răgaz.
E al codrului suspin,
Îndurerat de tot acest venin,
Pe care îl aruncăm neîncetat,
În tot ce-i apropiat.
Plânge plin de tristețe,
În acele sumbre momente,
Când vede ale noastre deliruri,
Ce-l încarcă de supărări.
Și ne întreabă cu amar,
Ce-i cu-atât calvar,
De ce trăiți cu dușmănie,
Uitând la nesfârșit de frăție?
Apoi, tăcut, se pune pe gânduri,
Zăpăcit de-aceste timpuri,
Grele și pline de răutate,
Lipsite de acea fraternitate.
Și tăcut, codrul suspină,
În noaptea ce-l cuprinde,
Cerând doar un pic de lumină,
Și sperând că lumea se schimbă.
Privind cu dor înspre trecut,
Când totul era mai plăcut,
Își dorește un viitor plin de lumină,
Fără răutăți și fără ură.
Însă, până atunci, așteaptă,
În a serii miasmă întunecată,
Răbdător, veghează neîncetat,
Purtând dorințe de neînduplecat.
Fragmente de suflet
E o nebunie, serios,
Cât de ușor te întoarce pe dos,
Cu doar câteva cuvinte,
Uneori cam de nepotrivite.
Un te ,,iubesc" e perfect,
Atunci când te îndrăgostești,
Dar atunci când doare,
Ce ar trebui să spunem, oare?
Un ,,te urăsc” nu merge,
Sunt fraier, n-am ce face,
Chiar dacă m-ai răni de mor,
Tot nu pot fi răzbunător .
Și, sincer să fiu acum,
Am avut sufletul scrum,
Dar n-am zis niciodată,
Sperând că o să-mi treacă.
Iubirea e tot mai înșelătoare,
Mai ales atunci când doare,
Iar totul din jurul tău,
A-nceput să-ți aducă gând rău
Dar viața merge mai departe,
Cu inima rănită sau întreagă,
Ne ridicăm și ne scuturăm,
Din fricile ce ne-nconjoară.
Și poate cândva, cine știe,
Vom regăsi în inimi bucurie,
Căci dragostea, chiar când ne doare,
Rămâne cel mai sfânt altar de-nchinare
,, Acasă"
„Acasă” e o cutie pătrată, izolată de vremea de afară,
Cu un acoperiș deasupra, ce de ploaie ne separă,
Alături de un pat și-o plapumă caldă ce ne-nconjoară,
Dar, totuși, visele cu cruzime animalică le omoară.
Căci o viață întreagă ne leagă în lanțuri de ea,
Vrând să o modificăm din nou, așa cum ne cere,
Uitând de-a noastră plăcere, cheltuind cu ea o avere,
Fiind al nostru scop în viață, poarta către fericire.
Iar când murim, să o dăm mai departe urmașilor,
Cu lanțuri groase de os să fie legați la rândul lor,
Să aibă încătușată aceeași soartă și gând precar,
Și-o dorință ce le fură orice speranță la al vieții nectar.
Sau poate că acel „acasă” nu este ceva material,
Poate că „acasă” sunt acele persoane cu aspect trivial,
Ce te așteaptă mereu, împărtășindu-ți cu drag harul,
Și făcând din fiecare clipă o mistică poveste pe sul.
Dar nu-i nevoie de persoane cu rădăcini de sânge,
Pentru o forță ce sumbra singurătate o va învinge.
Îți trebuie o singură persoană să te iubească-n vecie,
Iar orice loc pustiu devine „acasă” ca printr-o magie.
Acolo e „acasă” pentru mine, chiar de e o prostie,
E alături de acea persoană, stându-i în brațe,
Sărutând-o pe frunte tandru și fără vreo compensație,
Arătând că, în această lume pustie, există și iubire.
Steluța mea
Steluța mea în miez de noapte,
Te rog, ascultă-mi șoaptele toate,
Și alină-mi durerea cea grea,
Aducându-mi treptat alinarea.
Tu, micuța mea,
Cu atingerea de catifea,
Te rog, ia-mi sufletul în brațe,
nelăsând grijile să se agațe.
Apoi, veghează asupra mea,
Luându-mi toată supărarea,
Cu ale tale palme moi,
Reînviindu-mă din lumea de-apoi.
Și-adună-mă în al tău micuț rai,
Lipsit de orice grele furtuni,
Cu doar soare cald de vară,
Și cu zâmbetele de odinioară.
Of, tu a mea speranță,
Ce revii când lumea-i dureroasă,
Încercând să mă faci bine,
Atunci când nu mai știu de mine.
Că mai apoi, în nopțile reci,
Să-mi spui multe povești,
Unele pline de dragoste și dor,
Pline de al tău farmec amețitor.
Iar eu să stau și să te privesc,
Cum ale tale buze grăiesc,
Și-mi aduc o liniște glorioasă,
Eu uitând de ce mă apasă.
Iar când zorii zilei se ivesc,
Visele alină sufletu-mi singuratic.
Cu blândețe și alinare mă-nvelești,
Și-n ale tale brațe, liniște-am găsit.
Și în fiecare noapte tăcută,
Sub strălucirea ta nesfârșită,
Rămâi steluța mea, condu-mă-n necunoscut,
Tu care-mi redai speranță la infinit.
Cu tine, viața-i mai senină,
Chiar și când greutățile m-apasă,
Tu, steaua mea, cu ochi măiaștri,
Ești mereu aici, în vise și-n tresăriri.