Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: T.A.D.
Data postării: 24 ianuarie
Vizualizări: 190
Poezii din aceiaşi categorie
Creatura
Ființa plăsmuită din noroaie,
Fără de inimă și fără de creier,
Crescută din apa de șuvoaie,
Gândirea-i mai mică de-un greier.
O nebuloasă enormă are-n minte,
Urzeală, intrigă și răutate,
Folosind amalgam de cuvinte
Cu care duce viața pe mai departe.
False păreri față de spirite.
Culege fără limite, minciuna,
Pe care-o îmbracă în haine poleite
Unde are culcuș cald, ura.
Ura față de cei cu credință,
Pizma pe cei cu idei,
Frica de cei cu voință,
Îndoiala de cei cu un temei.
Să îndepărtăm creatura aceasta!
Pătrundă lumina-ntre flori.
Să nu ne mai aducă năpasta
Rămășițe care dau fiori.
Stropi de poeme
Am pus cuvintele
frunze între ani,
le-am călcat în picioare,
loc pentru mai multe,
azi părăsesc
ucenicia neterminată,
curgând din poemele voastre,
o las altora care au mai îndrăznit,
eu nu voi mai fi fost
un început lipsit de speranţă,
alte cuvinte trăiesc aşteptarea
ecourilor născute să fie
versuri hrănite cu mine,
aş pune punct, dar
plâng virgulele care măsoară
pauzele ascunse printre clasici,
las rimele să cadă
din degete desfrunzite de ritm,
în altă poezie cuvintele se cer
oblojite cu frumos,
nu este un crez,
doar o evadare veşnică
în închisoarea mişcătoare
a gândurilor.
În mine port
visele sărutate
cu stropi de poeme,
aşa cum au fost odată.
Melancolie
Suflete,melancolia ta mă tulbură..
Oare de ce s-a născut?
Poate pentru că e toamna,
Poate pentru că oamenii ce pleaca
Îmi ravasesc gândurile
Facandu-ma sa vad umbrele apusului,
Sau poate pentru că iubiri netraite se sting..
Poate pentru că lacrima e mai puternică decât zâmbetul,
Că rătăcesc cu bărcuță vieții pe ape ce nu duc la nici un țărm,
Că soarele ce va răsări in fiecare mâine e doar o amăgire,
Că ultima filă din cartea vieții e tristă
Precum vântul ce șuieră in noaptea adâncă,
Sau poate doar pentru că sunt eu..
Prea multă sensibilitate în olandeză
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Te veel gevoeligheid
Een slechte gevoeligheid is op zijn eigen manier goed. Het is goed om gevoelig te zijn, om onze spijt te uiten als iemand minder prettige gebeurtenissen heeft meegemaakt, om bij hem te zijn, naar hem te luisteren, hem gerust te stellen, hem te begrijpen, zijn lijden te verzachten, met hem mee te zuchten, mee te huilen om ze in te wikkelen als ze het koud hebben, om ze te verbinden als de kat ze krabt (dat het ook hun schuld was dat hij ze krabde, omdat ze niet weten hoe ze ermee moeten spelen), om er een ijspak op te leggen vanuit de koelkast over een verstuikte enkel, veeg hun tranen af, geef ze medicijnen om hun koorts te verlagen, lippenbalsem om te voorkomen dat ze zo kloven krijgen, ontsmet hun bloedende nagelriemen als ze niet wisten hoe ze hun manicures moesten doen, ze wilden langere nagels dan ze van nature hadden, want dat is de mode, en nu zitten ze alleen maar met bloed, laten we muskietennetten plaatsen, zodat ze er niet zo veel op bijten, hun bloed zuigen, geen malaria of gele koorts overbrengen, laten we insecticiden nemen, als ze er nog steeds op staan om het huis binnen te komen, laten we dan ook een ventilator kopen om de geur van insecticiden te verspreiden, het raam op een kier houden zodat muggen niet naar binnen komen en de geur van insecticiden naar buiten komt. Laten we de ketel zo afstellen dat hij ook warm water geeft, en niet alleen koud, want dan is er nog meer zorg nodig. Economieën houden niet echt rekening met de individuele behoeften van mensen, ze zijn meer een egoïstische behoefte van één man.
Laten we ook niet bezuinigen op supplementen die het immuunsysteem versterken, zoals vitamine C, dat heerlijk citroenachtig smaakt en niet te veel kost, het is betaalbaar, je kunt het krijgen via een simpele limonade, dus hebben we geen reden om het niet te kopen? .
Laten we dikke, donzige blouses kopen, alleen goed als je thuis blijft. Laten we hun gezichtsverzorgingsmasker nemen, een masker dat het vroegtijdig verschijnen van kraaienpootjes en expressielijnen voorkomt. We zijn te jong om rimpels te hebben!
Over het algemeen is gevoeligheid het zusje van vrijgevigheid en zorgzaamheid, maar wat doen we als het uit de hand loopt, nieuwe hoogten bereikt, geen grenzen kent? Is dat nog steeds een heilzame, gezonde, goed begrepen gevoeligheid? Nee natuurlijk niet. Iets in onze manier van zijn kraakt al, en deze gevoeligheid is het belangrijkste symptoom. Het zou gepast zijn om onszelf vragen te stellen: "Waarom ben ik zo?", "Overdrijf ik?", "Wat zorgt ervoor dat ik zulke intense reacties krijg op in wezen triviale dingen?"
Je zult het antwoord ergens in je verleden verloren vinden. Is de gevoeligheid waar we het over hebben het resultaat van een traumatische levensepisode? Heb je bij een examen niet zo lang geduurd als je had verwacht en heb je sindsdien besloten alles op te geven, omdat je denkt dat het geen zin meer heeft? Heb je niet de kansen gekregen waar je op hoopte? Kunt u door omstandigheden niet doen wat u van plan was? Als het antwoord op minstens de helft hiervan 'ja' is, dan hebben we het niet bepaald over gevoeligheid, maar over een negatieve reactie op dingen die zijn gebeurd, die ons tijdelijk pijn hebben gedaan en een niet-genezen wond volledig hebben achtergelaten.
Hoe kan zo’n wond genezen worden? Het steeds vaker krabben. Zitten en analyseren, waar komt die boosheid die gepaard gaat met gevoeligheid vandaan? Je had de moed om naar een ik weet niet welke Zweedse universiteit te gaan. En op 19-jarige leeftijd heb je echt moed nodig om te vliegen, om het huis van je ouders te verlaten, van een provinciestad, precies naar een groot universiteitscentrum. En wat er te zien is, de weg naar succes en interessante vaardigheden om op het CV te zetten, is niet alleen besprenkeld met vredige momenten, dat zij iemand is die graag schreeuwt, schreeuwt en studenten vernedert omdat ze deze noordelijke taal niet perfect uitspreken - Germaans, dat ik de tijden niet perfect ken, dat ik de grammatica en syntaxis niet beheers... nog steeds perfect? Ik weet niet eens wat perfect zou zijn, hoe perfect zou zijn, en ik denk niet dat subjectieve perfectie er toe doet. Als er objectieve normen zouden zijn, dan is het inderdaad de moeite waard om je daaraan te houden en te proberen ze te bereiken, want op die manier kan de vooruitgang echt gemeten en waargenomen worden. Terwijl, als het doelen zijn die slechts één persoon wil en de rest niet, het geen zin heeft om onszelf te vergelijken; we kunnen sowieso niets waarderen of afwegen op basis van wat we horen. Zeker is dat wie studenten vernedert omdat ze het niet perfect weten, het hart heeft van een boswachter die op een lopende band bomen omhakt zonder te kijken naar wat hij heeft achtergelaten. Ja, de evaluatiecriteria zijn heel objectief, hoe kun je als 58-jarige vrouw, die je je hele leven alleen maar met Zweeds omringd heeft, bedenken dat een 19-jarige student je gelijke moet zijn in beheersing, in vaardigheid ? We zijn er om te leren. Als we geboren zouden worden om te leren, zouden we ons voor geen enkele specialisatie inschrijven en dat is alles. Wat zouden we nodig hebben als we het al wisten? Was het niet goedkoper, geen huur, geen treinreizen, geen slaapzalen, geen bibliotheeklidmaatschap, geen eten en nog veel meer andere voorzieningen? Het is grappig wat er gebeurt als 58-jarige vrouwen je beoordelen op basis van hun eigen waarden. Het is alsof de student meditatie geeft aan een 8-jarig kind. Hij kan in die jaren nauwelijks in zijn eigen taal schrijven, laat staan in het Engels, Frans... Zou het niet traumatiserend zijn om hem uit te schelden waarom hij geen tijd had om de inhoud perfect onder de knie te krijgen? Terwijl? dat de persoon die privéles geeft vaag wordt in de uitdrukking? Tijd, dat wil zeggen, hij had met zijn moeder kunnen onderhandelen om haar te vragen hem na 5 maanden te laten bevallen, en niet na 9 maanden, zoals normaal is, om eerder ter wereld te verschijnen, om eerder te leren, alleen maar omdat die persoon dat is. wil wie les geeft. Er is ook de kwestie van de aardse tijd. Zolang we op dezelfde planeet leven, hebben we allemaal evenveel tijd, 24 uur, niet meer.
Deze subjectieve perfectie van anderen geeft aanleiding tot allerlei soorten gevoeligheden. Het heeft ook geen zin om ernaar te streven het aan te raken. Wij weten niet wat de persoon die niet blij met ons is wil. We weten niet wat hij denkt, hoe hij denkt, wat hij verkiest, wat hij niet verkiest, hoeveel, wat, hoe en in welke mate.
De subjectieve perfectie van anderen is verlammend, zowel emotioneel als feitelijk. Als de studente elke keer dat ze haar mond opent vernederd wordt, zal ze er dan nog steeds op kunnen vertrouwen dat ze een kans maakt om een goede Zweedse spreker te worden? Zal ze in het diepst van haar ziel nog steeds de kracht vinden om verder te gaan, te willen oefenen, te lezen, te verbeteren, totdat ze de vloeiendheid, de cadans en de muzikaliteit van de taal verkrijgt? Nee, dat is onmogelijk. Hij had goede bedoelingen die gaandeweg uiteenvielen.
De subjectieve perfectie van anderen vertraagt, onderdrukt. Alsof je leraar elk geluid laat plannen wanneer je het moet zeggen en hoe je het moet zeggen. Zou deze leertechniek u niet intimideren? Waar is de passie, de charme, de meest onregelmatige en veelzijdige schoonheid van taal? Wanneer heb je tijd om je te concentreren op woordenschat, grammatica, syntaxis en wat ze wil, als de focus altijd ligt op hoe je spreekt? Wordt het geen obstakel dat je niet kunt overwinnen? Net als bij meerkeuzetoetsen opgelost. U bent bij een vraag gekomen waarop u het juiste antwoord niet weet, ook al heeft u deze al goed beantwoord. Wat ben je aan het doen? Loop je daar vast en kom je niet verder, alleen omdat je het daar niet weet? Het zou een groot verlies zijn, zowel voor de taxateur als voor u (in de eerste plaats).
Als reactie op de subjectieve perfectie van anderen moeten we onze eigen waarden opbouwen, onze eigen perfectie, waarbij aandacht objectief moet zijn, om verschillende redenen: om niet die gevoeligheid te bereiken die ons ervan weerhoudt te doen wat we willen en zelfs dat gevoel te hebben. we evolueren, zoveel als menselijk mogelijk is, zonder beperkt te worden door anderen, door andere aspecten en doorandere omstandigheden.
Cugetînd
Mă simt decapitata
Dintr-o lume de vânt purtată
Pe unde mi-o fi ţeasta
Gâde conștiința ia-o plată .
Dar cine să-mi răspundă
Lângă mine-i doar securea…
Vreau linişte acuma
In corpul ciuntit si zbuciumat
Luaţi-mi chiar şi bruma
Gândurilor ce le-ați curmat.
Adunătură ludă
Sau nu mi-aţi ştiut menirea.
Auz nu am , nici văzul
Doar mintea cu discernământ
Pământu-i un greu mormânt
Și lumea lui își pierde crezul.
Zvâcnind în mine, azi, durerea
Mă simt decapitată.
Un iad cu flăcări înghețate
Un iad cu flăcări înghețate pâlpâie pe exterior
De l-atâtea nedreptăți, prea multe judecăți
Si m-am răcit pe interior, totu-i searbăd
Când ești bolnav de multe și nimic nu te mai scapă
Creatura
Ființa plăsmuită din noroaie,
Fără de inimă și fără de creier,
Crescută din apa de șuvoaie,
Gândirea-i mai mică de-un greier.
O nebuloasă enormă are-n minte,
Urzeală, intrigă și răutate,
Folosind amalgam de cuvinte
Cu care duce viața pe mai departe.
False păreri față de spirite.
Culege fără limite, minciuna,
Pe care-o îmbracă în haine poleite
Unde are culcuș cald, ura.
Ura față de cei cu credință,
Pizma pe cei cu idei,
Frica de cei cu voință,
Îndoiala de cei cu un temei.
Să îndepărtăm creatura aceasta!
Pătrundă lumina-ntre flori.
Să nu ne mai aducă năpasta
Rămășițe care dau fiori.
Stropi de poeme
Am pus cuvintele
frunze între ani,
le-am călcat în picioare,
loc pentru mai multe,
azi părăsesc
ucenicia neterminată,
curgând din poemele voastre,
o las altora care au mai îndrăznit,
eu nu voi mai fi fost
un început lipsit de speranţă,
alte cuvinte trăiesc aşteptarea
ecourilor născute să fie
versuri hrănite cu mine,
aş pune punct, dar
plâng virgulele care măsoară
pauzele ascunse printre clasici,
las rimele să cadă
din degete desfrunzite de ritm,
în altă poezie cuvintele se cer
oblojite cu frumos,
nu este un crez,
doar o evadare veşnică
în închisoarea mişcătoare
a gândurilor.
În mine port
visele sărutate
cu stropi de poeme,
aşa cum au fost odată.
Melancolie
Suflete,melancolia ta mă tulbură..
Oare de ce s-a născut?
Poate pentru că e toamna,
Poate pentru că oamenii ce pleaca
Îmi ravasesc gândurile
Facandu-ma sa vad umbrele apusului,
Sau poate pentru că iubiri netraite se sting..
Poate pentru că lacrima e mai puternică decât zâmbetul,
Că rătăcesc cu bărcuță vieții pe ape ce nu duc la nici un țărm,
Că soarele ce va răsări in fiecare mâine e doar o amăgire,
Că ultima filă din cartea vieții e tristă
Precum vântul ce șuieră in noaptea adâncă,
Sau poate doar pentru că sunt eu..
Prea multă sensibilitate în olandeză
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Te veel gevoeligheid
Een slechte gevoeligheid is op zijn eigen manier goed. Het is goed om gevoelig te zijn, om onze spijt te uiten als iemand minder prettige gebeurtenissen heeft meegemaakt, om bij hem te zijn, naar hem te luisteren, hem gerust te stellen, hem te begrijpen, zijn lijden te verzachten, met hem mee te zuchten, mee te huilen om ze in te wikkelen als ze het koud hebben, om ze te verbinden als de kat ze krabt (dat het ook hun schuld was dat hij ze krabde, omdat ze niet weten hoe ze ermee moeten spelen), om er een ijspak op te leggen vanuit de koelkast over een verstuikte enkel, veeg hun tranen af, geef ze medicijnen om hun koorts te verlagen, lippenbalsem om te voorkomen dat ze zo kloven krijgen, ontsmet hun bloedende nagelriemen als ze niet wisten hoe ze hun manicures moesten doen, ze wilden langere nagels dan ze van nature hadden, want dat is de mode, en nu zitten ze alleen maar met bloed, laten we muskietennetten plaatsen, zodat ze er niet zo veel op bijten, hun bloed zuigen, geen malaria of gele koorts overbrengen, laten we insecticiden nemen, als ze er nog steeds op staan om het huis binnen te komen, laten we dan ook een ventilator kopen om de geur van insecticiden te verspreiden, het raam op een kier houden zodat muggen niet naar binnen komen en de geur van insecticiden naar buiten komt. Laten we de ketel zo afstellen dat hij ook warm water geeft, en niet alleen koud, want dan is er nog meer zorg nodig. Economieën houden niet echt rekening met de individuele behoeften van mensen, ze zijn meer een egoïstische behoefte van één man.
Laten we ook niet bezuinigen op supplementen die het immuunsysteem versterken, zoals vitamine C, dat heerlijk citroenachtig smaakt en niet te veel kost, het is betaalbaar, je kunt het krijgen via een simpele limonade, dus hebben we geen reden om het niet te kopen? .
Laten we dikke, donzige blouses kopen, alleen goed als je thuis blijft. Laten we hun gezichtsverzorgingsmasker nemen, een masker dat het vroegtijdig verschijnen van kraaienpootjes en expressielijnen voorkomt. We zijn te jong om rimpels te hebben!
Over het algemeen is gevoeligheid het zusje van vrijgevigheid en zorgzaamheid, maar wat doen we als het uit de hand loopt, nieuwe hoogten bereikt, geen grenzen kent? Is dat nog steeds een heilzame, gezonde, goed begrepen gevoeligheid? Nee natuurlijk niet. Iets in onze manier van zijn kraakt al, en deze gevoeligheid is het belangrijkste symptoom. Het zou gepast zijn om onszelf vragen te stellen: "Waarom ben ik zo?", "Overdrijf ik?", "Wat zorgt ervoor dat ik zulke intense reacties krijg op in wezen triviale dingen?"
Je zult het antwoord ergens in je verleden verloren vinden. Is de gevoeligheid waar we het over hebben het resultaat van een traumatische levensepisode? Heb je bij een examen niet zo lang geduurd als je had verwacht en heb je sindsdien besloten alles op te geven, omdat je denkt dat het geen zin meer heeft? Heb je niet de kansen gekregen waar je op hoopte? Kunt u door omstandigheden niet doen wat u van plan was? Als het antwoord op minstens de helft hiervan 'ja' is, dan hebben we het niet bepaald over gevoeligheid, maar over een negatieve reactie op dingen die zijn gebeurd, die ons tijdelijk pijn hebben gedaan en een niet-genezen wond volledig hebben achtergelaten.
Hoe kan zo’n wond genezen worden? Het steeds vaker krabben. Zitten en analyseren, waar komt die boosheid die gepaard gaat met gevoeligheid vandaan? Je had de moed om naar een ik weet niet welke Zweedse universiteit te gaan. En op 19-jarige leeftijd heb je echt moed nodig om te vliegen, om het huis van je ouders te verlaten, van een provinciestad, precies naar een groot universiteitscentrum. En wat er te zien is, de weg naar succes en interessante vaardigheden om op het CV te zetten, is niet alleen besprenkeld met vredige momenten, dat zij iemand is die graag schreeuwt, schreeuwt en studenten vernedert omdat ze deze noordelijke taal niet perfect uitspreken - Germaans, dat ik de tijden niet perfect ken, dat ik de grammatica en syntaxis niet beheers... nog steeds perfect? Ik weet niet eens wat perfect zou zijn, hoe perfect zou zijn, en ik denk niet dat subjectieve perfectie er toe doet. Als er objectieve normen zouden zijn, dan is het inderdaad de moeite waard om je daaraan te houden en te proberen ze te bereiken, want op die manier kan de vooruitgang echt gemeten en waargenomen worden. Terwijl, als het doelen zijn die slechts één persoon wil en de rest niet, het geen zin heeft om onszelf te vergelijken; we kunnen sowieso niets waarderen of afwegen op basis van wat we horen. Zeker is dat wie studenten vernedert omdat ze het niet perfect weten, het hart heeft van een boswachter die op een lopende band bomen omhakt zonder te kijken naar wat hij heeft achtergelaten. Ja, de evaluatiecriteria zijn heel objectief, hoe kun je als 58-jarige vrouw, die je je hele leven alleen maar met Zweeds omringd heeft, bedenken dat een 19-jarige student je gelijke moet zijn in beheersing, in vaardigheid ? We zijn er om te leren. Als we geboren zouden worden om te leren, zouden we ons voor geen enkele specialisatie inschrijven en dat is alles. Wat zouden we nodig hebben als we het al wisten? Was het niet goedkoper, geen huur, geen treinreizen, geen slaapzalen, geen bibliotheeklidmaatschap, geen eten en nog veel meer andere voorzieningen? Het is grappig wat er gebeurt als 58-jarige vrouwen je beoordelen op basis van hun eigen waarden. Het is alsof de student meditatie geeft aan een 8-jarig kind. Hij kan in die jaren nauwelijks in zijn eigen taal schrijven, laat staan in het Engels, Frans... Zou het niet traumatiserend zijn om hem uit te schelden waarom hij geen tijd had om de inhoud perfect onder de knie te krijgen? Terwijl? dat de persoon die privéles geeft vaag wordt in de uitdrukking? Tijd, dat wil zeggen, hij had met zijn moeder kunnen onderhandelen om haar te vragen hem na 5 maanden te laten bevallen, en niet na 9 maanden, zoals normaal is, om eerder ter wereld te verschijnen, om eerder te leren, alleen maar omdat die persoon dat is. wil wie les geeft. Er is ook de kwestie van de aardse tijd. Zolang we op dezelfde planeet leven, hebben we allemaal evenveel tijd, 24 uur, niet meer.
Deze subjectieve perfectie van anderen geeft aanleiding tot allerlei soorten gevoeligheden. Het heeft ook geen zin om ernaar te streven het aan te raken. Wij weten niet wat de persoon die niet blij met ons is wil. We weten niet wat hij denkt, hoe hij denkt, wat hij verkiest, wat hij niet verkiest, hoeveel, wat, hoe en in welke mate.
De subjectieve perfectie van anderen is verlammend, zowel emotioneel als feitelijk. Als de studente elke keer dat ze haar mond opent vernederd wordt, zal ze er dan nog steeds op kunnen vertrouwen dat ze een kans maakt om een goede Zweedse spreker te worden? Zal ze in het diepst van haar ziel nog steeds de kracht vinden om verder te gaan, te willen oefenen, te lezen, te verbeteren, totdat ze de vloeiendheid, de cadans en de muzikaliteit van de taal verkrijgt? Nee, dat is onmogelijk. Hij had goede bedoelingen die gaandeweg uiteenvielen.
De subjectieve perfectie van anderen vertraagt, onderdrukt. Alsof je leraar elk geluid laat plannen wanneer je het moet zeggen en hoe je het moet zeggen. Zou deze leertechniek u niet intimideren? Waar is de passie, de charme, de meest onregelmatige en veelzijdige schoonheid van taal? Wanneer heb je tijd om je te concentreren op woordenschat, grammatica, syntaxis en wat ze wil, als de focus altijd ligt op hoe je spreekt? Wordt het geen obstakel dat je niet kunt overwinnen? Net als bij meerkeuzetoetsen opgelost. U bent bij een vraag gekomen waarop u het juiste antwoord niet weet, ook al heeft u deze al goed beantwoord. Wat ben je aan het doen? Loop je daar vast en kom je niet verder, alleen omdat je het daar niet weet? Het zou een groot verlies zijn, zowel voor de taxateur als voor u (in de eerste plaats).
Als reactie op de subjectieve perfectie van anderen moeten we onze eigen waarden opbouwen, onze eigen perfectie, waarbij aandacht objectief moet zijn, om verschillende redenen: om niet die gevoeligheid te bereiken die ons ervan weerhoudt te doen wat we willen en zelfs dat gevoel te hebben. we evolueren, zoveel als menselijk mogelijk is, zonder beperkt te worden door anderen, door andere aspecten en doorandere omstandigheden.
Cugetînd
Mă simt decapitata
Dintr-o lume de vânt purtată
Pe unde mi-o fi ţeasta
Gâde conștiința ia-o plată .
Dar cine să-mi răspundă
Lângă mine-i doar securea…
Vreau linişte acuma
In corpul ciuntit si zbuciumat
Luaţi-mi chiar şi bruma
Gândurilor ce le-ați curmat.
Adunătură ludă
Sau nu mi-aţi ştiut menirea.
Auz nu am , nici văzul
Doar mintea cu discernământ
Pământu-i un greu mormânt
Și lumea lui își pierde crezul.
Zvâcnind în mine, azi, durerea
Mă simt decapitată.
Un iad cu flăcări înghețate
Un iad cu flăcări înghețate pâlpâie pe exterior
De l-atâtea nedreptăți, prea multe judecăți
Si m-am răcit pe interior, totu-i searbăd
Când ești bolnav de multe și nimic nu te mai scapă
Alte poezii ale autorului
O NOAPTE ROMANTICĂ
Continuare
--Robert ,nu toți oamenii sunt sortiți să fie sfinți.Dar nu înțeleg de unde vine arăta răutate și lipsă de respect?
Doar trăiesc printre oamemi .și văd ce-i în jurul meu..Cred că sunt o persoană de modă veche.Nu înțeleg
tineretul din ziua de azi. Eatât de nestatornic,avid de bani și distracții deochiate. Am fost doar de câteva ori
în cluburi,mereu ăn altele, în speranța să găsesc ceva ce mi se potrivește.Am renunțat fără păreri de rău.
Nu pot înțelege acea deslănțuire de energii,dansuri africane , împrumutate de la sălbatici, dorința de extaz, de dro
guri .Oare unde merge omenirea?.Spre ce se îndreaptă?Dar nu numai la noi se întâmplă așa toată Terra e
bolnavă,grav bolnavă!...E adevărat că se mai găsesc și oamen cu scaun la cap. Unde lucrez eu mă simt ca într-o
familie.Avem alte idealuri și prim plan este munca, aă fii sprijin aproapelui tău la nevoie.Eu nu mai aștept să se
întâmple nimic bun în lume, doar cum spui tu,aștept să întânlesc îubirea adevărată, să am o familie ,să am
copii și puterea să-i țin departe de această lume deslănțuită.
--Privirea lui Robert devine mai caldă.El conchide: Fata aceasta merită toată admirația.Furat de gânduri, o apucă
de mână ca un semn de îmbărbătare.
--Mergi pe drumul tău , e drumul cel bun!
DOR DE TINE
Mi-a rămas să-mi duc povara
Zilelor ce vin ,fără tine
Sunt vie -moartă
Te găsesc doar în album.
Și te mângăi cu privirea
Lăcrimând păreri de rău
Dragule te simt aproape
Așa cum mi-ai fost mereu.
ZI DE TOAMNĂ
S-a tras o cortină groasă,
Peste curte și pe casă,
Fumul suie tremurat,
Zilele s-au micșorat...
Dimineața-i fără soare
Norii cern apă de ploaie
Florile zac ofilite
De bruma toamnei stropite.
Ceru-i în zare-i plumburiu
Doar un vânt bate zglobiu...
Toamna-i bună și bogată
În ruginiu îmbrăcată.
OMULE ,NU EȘTI SĂRAC !.
Ades ,aud : sunt sărac ,m-am trezit în sărăcie !
Cum poți să fii sărac , când ai o casă ?
La prânz ai ce pune pe masă ,
Haine groase să te apere de ger
Ai lumină ,ai căldură ai copilași cuminți
Tu mamă și tată i-ai învățat ce-i modestia
Știu ce înseamnă omenia
Știu care le este datoria
De la voi a învățat ce-i munca
Și ce-i mai important ,iubirea !
Omule, tu nici nu știi cât de bogat ești
Plânge-l pe cel ce are avere
Ce are el în afară de bani ?
Are altă mângâiere ?
Știe el ce e iubirea ,fie ea de orce fel ?
La urmă cu ce se alege ?
Somnul nopții zbuciumat
Dușmani mulți a adunat
Moștenitorii stau la pândă
Ei vin la totul de-a gata
Om bogat ,pentru ce ai adunat?
Vezi tu , asta îți va fi răsplata !...
O POVESTE PENTRU TINE
Ledi și Atos
Poveșteșe Atos ceva din amintirile lui de cățel :
Acum ,când au trecut atâția ani peste mine,stau
la umbra unui nuc stufos și îmi depăn amintirile,
deși nu sunt decâ un biet câine.Vă mirați ,poate
copii,dar și noi cânii gândim și avem amintirile noa-
stre. De exemplu, ămi amintesc cum cățel fiind și
tremurând ,într-o iarnă,la ușa stăpânului meu ,am
hotărât ca în timpul verii să-mi construiesc ...o
casă . ce mare lucru! mi-am făcut eu socoteala.
Patru cărămizi,îmi sunt de ajuns!...Trei pe margini
una sșezată drept acoperiș și casa și ... casa e gata!...
Până a venit vara am mai crescut .Era o zi călduroasă,
la fel ca și azi și eu stăteam la umbră cu limba scoasă
de un cot,mi-am amintit de hotărârea mea,referitoare
la casă.M-am uitat la mine,cât de mare am crescut și
mi-am spus în gând: ce casă?...de unde găsesc eu
atâtea materiale care îmi sunt necesare să mi-o fac?
Patru cărămizi nu-mi ajunge nici pentru coadă!...
Și am renunțat...Acum pot spune cu mâna pe inima mea
de câine,că am ajuns la vârsta când pot să-mi depăn amin-
tirile.Ehei !...câte amintiri nu am!...Și mai bune și mai rele,
dar sunt amintirile mele și nimeni nu mi le poate lua!...
Parcă ar fi fost mai ieri ,când eram lângă mama mea,
împreună cu cei patru frățiori ai mei.Ne era tare bine. Cât era
ziua de mare ne jârjoneam la soare,în jurul cuștii,până ne
prindea oboseala.Pe atunci credeam că așa va fi mereu.
Într-o zi însă ,niște străini s-au apropiat de noi și stăpânul
ne-a luat pe rând și ne-a srătat acestora. Ce s-a întâmplat nu
n-am prea înțeles ,dar mi-am dat că mama era foarte agitată.
Dacă nu mă înșel ,în ochii ei am văzut lacrimii...
La plecare ,oamenii aceia au luat cu ei pe trei dintre frățiorii mei.
Și uite așa am rămas am rămas singur cu mama.Nu știu dacă mă
credeți dar vă spun că, m-a înghesuit în cușcă și a acoperit cu
trupul ei intrarea.Încerca să mă ascundă.Cât era ziua de lungă mă
ținea între labele ei mari,mă alinta și se juca cu mine.Așa cum fac
și mamele voastre ,dragi copii!
Dar a venit și ziua nefericită,când și mie mi-a venit rândul
să mă despart de mama.Îmi amintesc că stăpânul ma luat în bra-
țe ,m-a mângâiat cu duioșie și mi-a spus:
-Gata băiețel, hai să-ți arăt pe noul tău stăpân!... dar am avut noroc
.Noul meu stăpân era mare iubitor de animale. și pe mine m-a luat
drept cadou pentru fiul său ,elev fiind în clasa întâia la școală.
M-a dus într-o cușcă mare,dormeam pe o călduroasă blană de oaie.
Când mă scotea la plimbare,îmi punea o lesă lungă ca să pot zburda
în voie și mi-a pus o zgardă strălucitoare de care eram mândru.
Mi-a pus numele de Atos cara mărturisesc că mi -a plăcut .
Era un nume aspru,bărbătesc și ,poate de aceia răspundeam cu
proptitudine când mă striga ceice pe Andy îl încânta foarte multt
Vă mărturisesc că eram fericit,nici nu puteam fi altfel cu un stăpân
atât de bun și grijuliu cu nevoile mele.
Dar ,luat cu valul amintirilor ,am uitat să mă prezint dragi copii.
Sunt un câine de rasă ,un Dog german autentic, de talie mare,
cam cât un vitel . Î n timp crescusem atâta încât puteam să-mi
pun labele pe umerii stăpânului meu Andy când ne jucam .
Îmi aduc aminte cu nostalgie de acele clipe fericite ,când ne
plimbam împreună pe Faleza Dunării.Trecătorii întorceau capul
și ne priveau admirație : eu mare și Andy un copil blond și tare
frumos prietenul meu. Ce vremuri!...
SINGURATATE
Pe cerul singurătății mele
N0rii,ca niște pescăruși
Iele ale nopții
Trec fără să-și miște aripele,
Pe sub cerul care-și adună stelele,
Ca o cloșcă, când vine uliul.
Ulcioare de lut ,semne pe piatră
Mușcate de timp ,mușcate de daltă
Vorbesc despre trecerea noastră
Pe acest pământ.
Ca într-o poveste minunată
Caut un drum,prin noaptea înstelată
Și râd și plâng,
Nu vreau să mă mint,
Cu a fost odată
Uitând să mai spun -ca niciodată-
Doar că vreau să mai cânt.
O NOAPTE ROMANTICĂ
Continuare
--Robert ,nu toți oamenii sunt sortiți să fie sfinți.Dar nu înțeleg de unde vine arăta răutate și lipsă de respect?
Doar trăiesc printre oamemi .și văd ce-i în jurul meu..Cred că sunt o persoană de modă veche.Nu înțeleg
tineretul din ziua de azi. Eatât de nestatornic,avid de bani și distracții deochiate. Am fost doar de câteva ori
în cluburi,mereu ăn altele, în speranța să găsesc ceva ce mi se potrivește.Am renunțat fără păreri de rău.
Nu pot înțelege acea deslănțuire de energii,dansuri africane , împrumutate de la sălbatici, dorința de extaz, de dro
guri .Oare unde merge omenirea?.Spre ce se îndreaptă?Dar nu numai la noi se întâmplă așa toată Terra e
bolnavă,grav bolnavă!...E adevărat că se mai găsesc și oamen cu scaun la cap. Unde lucrez eu mă simt ca într-o
familie.Avem alte idealuri și prim plan este munca, aă fii sprijin aproapelui tău la nevoie.Eu nu mai aștept să se
întâmple nimic bun în lume, doar cum spui tu,aștept să întânlesc îubirea adevărată, să am o familie ,să am
copii și puterea să-i țin departe de această lume deslănțuită.
--Privirea lui Robert devine mai caldă.El conchide: Fata aceasta merită toată admirația.Furat de gânduri, o apucă
de mână ca un semn de îmbărbătare.
--Mergi pe drumul tău , e drumul cel bun!
DOR DE TINE
Mi-a rămas să-mi duc povara
Zilelor ce vin ,fără tine
Sunt vie -moartă
Te găsesc doar în album.
Și te mângăi cu privirea
Lăcrimând păreri de rău
Dragule te simt aproape
Așa cum mi-ai fost mereu.
ZI DE TOAMNĂ
S-a tras o cortină groasă,
Peste curte și pe casă,
Fumul suie tremurat,
Zilele s-au micșorat...
Dimineața-i fără soare
Norii cern apă de ploaie
Florile zac ofilite
De bruma toamnei stropite.
Ceru-i în zare-i plumburiu
Doar un vânt bate zglobiu...
Toamna-i bună și bogată
În ruginiu îmbrăcată.
OMULE ,NU EȘTI SĂRAC !.
Ades ,aud : sunt sărac ,m-am trezit în sărăcie !
Cum poți să fii sărac , când ai o casă ?
La prânz ai ce pune pe masă ,
Haine groase să te apere de ger
Ai lumină ,ai căldură ai copilași cuminți
Tu mamă și tată i-ai învățat ce-i modestia
Știu ce înseamnă omenia
Știu care le este datoria
De la voi a învățat ce-i munca
Și ce-i mai important ,iubirea !
Omule, tu nici nu știi cât de bogat ești
Plânge-l pe cel ce are avere
Ce are el în afară de bani ?
Are altă mângâiere ?
Știe el ce e iubirea ,fie ea de orce fel ?
La urmă cu ce se alege ?
Somnul nopții zbuciumat
Dușmani mulți a adunat
Moștenitorii stau la pândă
Ei vin la totul de-a gata
Om bogat ,pentru ce ai adunat?
Vezi tu , asta îți va fi răsplata !...
O POVESTE PENTRU TINE
Ledi și Atos
Poveșteșe Atos ceva din amintirile lui de cățel :
Acum ,când au trecut atâția ani peste mine,stau
la umbra unui nuc stufos și îmi depăn amintirile,
deși nu sunt decâ un biet câine.Vă mirați ,poate
copii,dar și noi cânii gândim și avem amintirile noa-
stre. De exemplu, ămi amintesc cum cățel fiind și
tremurând ,într-o iarnă,la ușa stăpânului meu ,am
hotărât ca în timpul verii să-mi construiesc ...o
casă . ce mare lucru! mi-am făcut eu socoteala.
Patru cărămizi,îmi sunt de ajuns!...Trei pe margini
una sșezată drept acoperiș și casa și ... casa e gata!...
Până a venit vara am mai crescut .Era o zi călduroasă,
la fel ca și azi și eu stăteam la umbră cu limba scoasă
de un cot,mi-am amintit de hotărârea mea,referitoare
la casă.M-am uitat la mine,cât de mare am crescut și
mi-am spus în gând: ce casă?...de unde găsesc eu
atâtea materiale care îmi sunt necesare să mi-o fac?
Patru cărămizi nu-mi ajunge nici pentru coadă!...
Și am renunțat...Acum pot spune cu mâna pe inima mea
de câine,că am ajuns la vârsta când pot să-mi depăn amin-
tirile.Ehei !...câte amintiri nu am!...Și mai bune și mai rele,
dar sunt amintirile mele și nimeni nu mi le poate lua!...
Parcă ar fi fost mai ieri ,când eram lângă mama mea,
împreună cu cei patru frățiori ai mei.Ne era tare bine. Cât era
ziua de mare ne jârjoneam la soare,în jurul cuștii,până ne
prindea oboseala.Pe atunci credeam că așa va fi mereu.
Într-o zi însă ,niște străini s-au apropiat de noi și stăpânul
ne-a luat pe rând și ne-a srătat acestora. Ce s-a întâmplat nu
n-am prea înțeles ,dar mi-am dat că mama era foarte agitată.
Dacă nu mă înșel ,în ochii ei am văzut lacrimii...
La plecare ,oamenii aceia au luat cu ei pe trei dintre frățiorii mei.
Și uite așa am rămas am rămas singur cu mama.Nu știu dacă mă
credeți dar vă spun că, m-a înghesuit în cușcă și a acoperit cu
trupul ei intrarea.Încerca să mă ascundă.Cât era ziua de lungă mă
ținea între labele ei mari,mă alinta și se juca cu mine.Așa cum fac
și mamele voastre ,dragi copii!
Dar a venit și ziua nefericită,când și mie mi-a venit rândul
să mă despart de mama.Îmi amintesc că stăpânul ma luat în bra-
țe ,m-a mângâiat cu duioșie și mi-a spus:
-Gata băiețel, hai să-ți arăt pe noul tău stăpân!... dar am avut noroc
.Noul meu stăpân era mare iubitor de animale. și pe mine m-a luat
drept cadou pentru fiul său ,elev fiind în clasa întâia la școală.
M-a dus într-o cușcă mare,dormeam pe o călduroasă blană de oaie.
Când mă scotea la plimbare,îmi punea o lesă lungă ca să pot zburda
în voie și mi-a pus o zgardă strălucitoare de care eram mândru.
Mi-a pus numele de Atos cara mărturisesc că mi -a plăcut .
Era un nume aspru,bărbătesc și ,poate de aceia răspundeam cu
proptitudine când mă striga ceice pe Andy îl încânta foarte multt
Vă mărturisesc că eram fericit,nici nu puteam fi altfel cu un stăpân
atât de bun și grijuliu cu nevoile mele.
Dar ,luat cu valul amintirilor ,am uitat să mă prezint dragi copii.
Sunt un câine de rasă ,un Dog german autentic, de talie mare,
cam cât un vitel . Î n timp crescusem atâta încât puteam să-mi
pun labele pe umerii stăpânului meu Andy când ne jucam .
Îmi aduc aminte cu nostalgie de acele clipe fericite ,când ne
plimbam împreună pe Faleza Dunării.Trecătorii întorceau capul
și ne priveau admirație : eu mare și Andy un copil blond și tare
frumos prietenul meu. Ce vremuri!...
SINGURATATE
Pe cerul singurătății mele
N0rii,ca niște pescăruși
Iele ale nopții
Trec fără să-și miște aripele,
Pe sub cerul care-și adună stelele,
Ca o cloșcă, când vine uliul.
Ulcioare de lut ,semne pe piatră
Mușcate de timp ,mușcate de daltă
Vorbesc despre trecerea noastră
Pe acest pământ.
Ca într-o poveste minunată
Caut un drum,prin noaptea înstelată
Și râd și plâng,
Nu vreau să mă mint,
Cu a fost odată
Uitând să mai spun -ca niciodată-
Doar că vreau să mai cânt.