DILEMA

Am credinţa că omul trăieşte un chin,
a dispărut un cuvânt, puţin câte puţin,
îl port în iubire, dar ştiu c-a dispărut,
din lume, balada cuvântului pierdut.

Frunzăreşte nemurirea prin albumul amintirilor,
se-ntretaie penumbrele în gândul tăcut al zorilor,
aşteaptă acolo grăirea un sâmbure al pământului,
să se nască din vorbă în vorbă balada cuvântului.

Renăscuţi de mii şi mii de ori în aceeaşi matrice,
căutăm firul lipsă din părul frumoasei Berenice,
fluturăm îndoielile într-un puzzle viu al vântului
şi ne trecem fără a fredona balada cuvântului.

Încâlcim vieţile sub impulsul chemărilor trădate,
seminţia orgoliului se strecoară din minţi casate,
dar nu vom rosti vreodată ultima vorbă a gândului,
bieţi truditori, mereu neştiuţi de balada cuvântului.

Din spuma haosului mai renasc ursitoare străbune
cu priviri rătăcite şi cânturi răscolind surde strune,
fuioare de vorbe presărate din umbra veşmântului
curg rătăcite spre versul scris în balada cuvântului.

Tot mai cred că lumea trăieşte un vis,
în vorba pierdută-i destinul prescris,
când ziua se stinge şi nopţile dor,
cuvântul ce-i lipsă e viaţă şi dor.

nu prea cunosc a lumii taină
mi-ar trebui în amanet să las
atâţia ani
să-i dezgolesc puţin
întunecata haină
să-ntrezăresc sub ea un ocean

şi tot mă-ntreb
de-o fi să-i spintec faima
în adândimea necuprinsului măreţ
o fi vreo cale să vă dărui ploaia
lăsând toţi anii
amanet

Uneori,oboseala

Natural,mă copleșește

Apusul,lucrului

Patriotic ,voluntar

Urcînd,cu rugăciunea

Stelar,din suflet

Suspinînd,de dorul

Antic,strămoșesc

Un vis,neprihănit

Podul,aspiraților

O Dacică,trăire

Astrul și mîndria

Țării, binecuvîntate

Estul,bucuriilor

Unic,al drepților

Nestemata ,Europei

Reverențioasă,printre stimații

Ăăă....lumii,civilizate

Simbolul,bunătății

Ăăă....idealul,pur

Realmente:Grădina,Maicii Domnului

Inelul,hărniciei

Tronul,credinței

Oh suflet drag,

Idee n ai 

Cugetare nu gasesti

Spre a alinia tot ce gandesti

Un rost sa gasesti 

In evenimentele insirate in viata ta

Spre a nu accepta ca este

Un simplu joc fara sens

Si ca toate sint coincidente 

Principii se surpa

Obosit te simti 

Sa mai cari acelasi bagaj greoi

Cu flori ale trecutului 

Si ghipi dureorisi

Care te strapung 

Si tu sa accepti ... macar poti simti ceva 

Caci si durerea este un sentiment ....

Atunci cand altceva nu mai poate domni

Si accepti caldura sangelui care se prelinge 

Cand totul este rece 

Si strangi mai tare 

Spre a te incalzi 

Dar nu mai simti nimic ... 

Plutesti fata gravitatie 

Intr un vid al fiintei 

Spectator al unui duel 

Dintre un hyde si altul

Care se lupta 

Chiar in tine 

Dar in parfum deznadejdiei 

Si al incaiereri

Nu mai poti sta 

Renunti ...

Lasi totul jos 

Mergi inainte 

In adierea increderii

Cu iz de cratie 

Si suflu de inspiratie 

Cu incredere 

Ca ai un scop si un rost 

Bine alese 

Care te asteapta 

Sa ajungi cu pasi marunti

Spre visul tau 

Ce iti face inima sa ti bata 

Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,

Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;

Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,

Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.

Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,

Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,

Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,

Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...

Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,

Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,

Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,

Să crească mica speranță a monarhului cel rău.

Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,

Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,

Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,

Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.

Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,

Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,

Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,

Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...

O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,

Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,

Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,

Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.

Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,

La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,

Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,

Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.

Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,

Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,

Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,

Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.

Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;

Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,

Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.

Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.

Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.

Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.

Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.

Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.

Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,

Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,

Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,

Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.

Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,

Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,

Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,

Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.

În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,

Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.

Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.

Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.

Toată lumea știe  

Că de o coardă argintie  

Trăim în simpatie  

De pământ și cer energie.  

Toată lumea știe  

Că iubirea scop ne este  

Emoție și trăiri celeste  

Într-un om când se întâlnesc.  

Toată lumea știe  

Doi tineri iubiți  

Unul de altul orbiți  

Și poate un pic prea grăbiți.  

Toată lumea știe  

Că tu erai un vis  

Trimis dintr-un adins  

De alt ochi plâns.  

Și toată lumea  

Poate că eram noi  

Dar poate că tu n-ai știut  

Că erai în al meu univers.  

Și acum doar eu mai știu  

Că rugăminte am să am  

Spre un luceafăr blând  

Grijă să aibă de al meu trup  

Atâta cât sufletul unei lacrimi  

Osândit am să-mi fie.  

A  fi poet  e 0 încântare

Să reușești  a spune-n  versuri

Sentimente și  trăiri

Să fii măreț ca Eminescu

Falnic ca Alexandri

Șugubăț ca Topârceanu

Și ca alții mii și mii.

Astăzi ce-i poeza?

Înșiruiri de cuvinte,

Mai nobile ,mai hulite

Însă rămân necitite.

Nu-ți fie teamă

Că am să plâng, cerând iertare,

Iertare ,pentru ce?

Că te iubesc cu înflăcărare?

De câte ori am așteptat

Răspuns la întrebare ?

Vrei să fii mireasa mea ?

Tu ,ce-ai făcut ?

M -ai  refuzat !..

De cine vrei ,să fii aleasă?...

Te -am răsădit în vreme de toamnă

În grădină sub fereastra mea

Ești firav și tremur la gândul

Că gerul iernii te va îngheța!

Crești floarea mea dragă,mare,

Și ai să-mi mulțumești c-o  floare,

Flori albe de liliac cu parfumul  tău dulceag

Și de-s tristă să-mi zâmbești

Șăgalnic zefirul adie

Intreaga suflare e vie,

Natura surâde în soare

Gătită de sărbătoare .

Urâtul cu ploi sunt departe

Răsună pădurea de cântec

Astrul  nopții veghează ...

Totul e plin de mister...

Eterna iubire e trează !...

Tatăl meu iubitor și drag

Demult n-am mai vorbit cu tine

Tu ești o umbră ,dar a mea

Tu ești copacul ,eu ramul tău

Tu ești cel pe care-l știu

De unde vii ,din care grai

Și acolo unde te-ai oprit

Când pe Ileana ai întânlit

Neamul tău a tot crescut

Ramuri noi cu suflet viu

Ai fost lumină ,ai fost stea

Un trecător pe acest pământ

Ai fost ,încă suntem noi

După noi rămâne doar istorie

Cine o scrie ?

Cine o mai citește ?

E istoria neamului nostru

A  Moldovei !...

Continuare

Spre seară,l-am găsit pe Robert în parcare,lângă mașina lui, un Opel de culoare cărămizie.

De cum am urcat,am observat pe bancă o sacosă. Curioasă, am descoperit în ea o sticlă de

vin și niște nuci,uitate de cineva.Aproape se ănsera când am plecat la drum.Traseul nostru

era  prin partea deluroasă a Moldovei.Eram încântată să călătorim noaptea, nu mai făcusem

asta niciodată.Ne am urcat în mașină și ne-am făcut comozi..Se scufundase în asfințit.

O boare răcoroasă ne scălda fața și ne învăluia părul.Mă odihneam în gândurile mele.Din când  în

când ,priveam spre Robert.Ceva din  atitudinea lui mă mira.Părea și el prins de gânduri,dar simțind

privirea mea , mă  surprprinde cu mirarea din ochi și îmi zâmbește nevinovat.

Eram la vârsra când îmi puteam  permite orice,să fiu zvăpăiată,spontană, cu tendințe de alint.

Îmi plăcea  să vorbesc . Vorbele mele curgeau limpede,fluide,învolburate ca apa unui izvor de munte.

Deodată începem o conversație doar din priviri.Privirea lui Robert era profundă,greu de descifrat.

Cred  însă că el m-a citit,fiindcă  mă lăsam  descifrată ca o carte deschisă.

Simțeam  o detașare și o stare de bine  în compania lui