Ultima discuție

Din când în când mai trec zâmbind

Prin fața casei tale goală,

Căci poate vii și n-am să prind

Un dor ce mă omoară...

Încet, cu zilele târzii,

Vin visuri care nu mai pleacă,

Că o să vii și-o să rămâi,

Indiferent de „dacă”.

Căci noaptea vine iar și iar,

Și tu iar, niciodată,

Eu plec, dar tu când mai apari

În viața mea măcar o dată?

Din vreme-n vreme mă scufund

În amintiri ce inima-mi leagă,

Cu zile dulci și săptămâni la rând

Aștept ca timpul să ne treacă.

Să-ți văd privirea arzătoare

Când mâinile ni se unesc,

Și dorul care mă omoară

Să-l iei și să-l îneci pe veci...

În globul argintiu de gânduri

Se face zi cu dragostea-ți deplină,

Cu tine aici e liniște pe veci

Și o inimă mereu plină.

Acum, că mâinile sunt reci,

Îți mai spun „adio” iară,

Dar tu iubește-mă când pleci

Pentru ultima vară...

În locul meu… sună atât de ciudat

Și mă doare că amândoi am uitat

Că, la un moment dat,

Eu eram cea la care mult ai visat

În locul meu… azi mă dor cuvintele,

Nu mai știu cine sunt, ce fac, ce vreau de la mine,

Căci amintirea cu „noi” nu îmi dă pace,

Mă bântuie, îmi face zilele amare

Cândva eram doar noi printre lume

Și îmi plăcea că știai să mă iubești,

Fără să pară că mă înlocuiești,

Iar apoi m-am lovit prea repede

De ceea ce se numește realitate

Alt nume, alt glas, altă ființă ce îți pare divină,

Altă iubire, alt râs, altă lume senină,

Îți colorează lumea? Ciudat, și eu făceam la fel,

Dar ai uitat, nu știu cum să îți spun altfel

Pentru că eu eram singura lumină clară din al tău întuneric,

Mă venerai, eram o zeitate, himeric,

Îți deschideai lumea în ochii mei,

Mă făceai să par înger printre zmei

Și acum e ea, cea care îți dă viață,

Ai scăpat de durere, e la mine, o țin intactă,

În inima mea, fiecare problemă rămâne

Și mă apasă, cu fiecare minut ce trece

Ți-aș cere să te întorci,

Să fim iar ca înainte,

Să mă simt iubită

Într-o lume ce îmi pare străină

Dar nu vreau să vii înapoi,

Chiar dacă înlocuirea cu ea m-a durut,

Dar nu accept să îți mai dau o parte din mine

Care să ardă și să se stingă fără încetare,

Doar ca să primesc o rază de soare

Și să o pierd prea repede printre norii gri

Nu plânge că ne-a fost iubirea
Prea tânără, prea fără rost;
Așa a vrut tăcută firea,
Așa ne-a fost scris: n-a fost.

Eu te-am iubit cu dor ce strigă,
Tu m-ai iubit cu pas ușor;
Când unul arde, altul frigă,
Și nu-i păcat, nici vină-n dor.

Nu te-am cerut să fii ca mine,
Nici n-am voit să te opresc;
Doar soarta, aspră și străine,
Ne-a pus să fim… dar nu să fim.

Se-ntâmplă uneori iubirea
Ca floarea-n prag de primăveri:
Răsare-n grabă, stă-n uimire
Și moare-n vis de mângâieri.

Rămâi cu bine. Te primesc
Așa cum ești, fără cuvânt.
Te las din drag, nu te părăsesc,
Căci n-am cum lupta cu ce-i sfânt.

Și dacă-n timp, cândva, târziu,
Ți-oi trece-n suflet ca un gând,
Să știi: te-am iubit așa cum știu
Copiii… când iubesc profund.

Dac-aș vedea o stea căzând

La miez de noapte doar un gând

Va fi ce v-a întruchipa,

Dorința îmi v-a relata.

Gând ce mereu e către tine,

Gând ce crede în destine,

Dor doar ție îți revine,

Speranța nu expiră-n mine.

Sper căndva te vei întoarce,

Soare îmi vei reîntoarce,

Ce a fost atunci pierdut

Lângă chipul tău tăcut.

 (În a șaptea așteptare/ part 3)

Îți mai miros hainele a Dior Sauvage

Mai îmi porți dorul meu după tine? 

Sau tot cu el te mai îmbraci....

Nu te-aș întreba ce faci,

Că e o întrebare retorică, 

Te-aș întreba altceva, 

Când ne vom revedea, când o să bem o cafea.

Să-ți reamintesc că mi-ai zis că ne vom căsători.. 

Sa fim la casa noastră cu ai noștri  proprii copii..

Hmmm, Să mai zic , că ai vrut să-ți fiu? 

Nu ți-am fost, 

Și nici nu vom fii 

Totuși, am rămas doi foști, 

Rar se mai uită înapoi,  

Iubind cu pătimă alți doi ochi.

Suntem numai valuri ce strivesc suflete, atât ne-a mai rămas 

Căutam sensul vieții, măcar un timp, o trăire, o clipă efemeră, dar te-ai prefăcut în oceanele care înghit doar lacrimile mele

Umbre mute de noaptea care ne învăluia, intr-un soare mort, aproape perfect Iubirea ta? O "minciună făr' de păcat", căci este imposibil să suferi-n taine după ceva ce nici măcar nu a existat 

Perfecțiunea?  Un chip nexistent al dragsotei tale, căci se spune că, când iubești vizualizezi chiar și coșmarul vieții ca și când ar fi un rai infinit, fără minciunile lumii grele

Când iubești dragsotea îți luminează inima, devii doar bunătatea sublimă a cerului fiindcă doar îngerii îți mai recunosc suspinle, când oamenii văd tot ce ar putea distruge la un suflet atât de vioi și plin de viață, care poate ar fi încă supraviețuit-n amurg, deși iubirea-i moare, iar trupul plecat