Camera

Stăteam pe canapeaua din sufragerie.
A nu știu câta discuție din ultimele luni.
Și încercam să înțeleg ce se întâmpla
Cum puteai să fii așa de rece.

Stăteai în fața mea.
Și acum îți aud vorbele
îmi răsună în gând ca o casetă veche:

„Nu mai simt nimic."
Dar poți aprecia sinceritatea
Nu-ți spun să pleci, dar nu voi lupta
Nu-ți promit nimic
Tu poți sta…
dar "nu ma voi schimba"

Și un vuiet se aude în mine,
Strigând
Dar când? De când? De ce?
Putem repara ceva?

Nu.

Sunt cuvinte ce-mi spulberă
și acum interiorul.

Să fie oare doar sinceritate?
Cum poate cineva să fie
atât de aspru cu iubirea?

Nu știu....

Nu-mi cere să rămân când vremea pleacă,
Nici să mai ard în jarul ce s-a stins;
Iubirea noastră, blândă și săracă,
S-a dus încet, cum vine-un gând neînvins.

N-a fost trădare, nici păcat anume,
Ci doar oboseala unui vechi „noi doi”;
Se rup iubiri mai mari decât o lume
Și cad tăceri mai grele decât ploi.

Te-am iubit simplu, fără jurăminte,
Ca pe-o icoană pusă lângă pat;
Dar timpul, crud și fără luare-aminte,
A șters culorile ce le-am păstrat.

Rămâi cu bine. Nu te plânge, nu;
Durerea trece, dorul se mai coace.
Ce-am fost odată n-om mai fi, și nu
E vina ta că inima mea tace.

Iar dacă-ntr-o amiază, fără nume,
Ți-oi trece-n gând ca un trecut ușor,
Să știi: te-am dus cu mine-ntreagă-n lume
Și te-am lăsat acolo… fără dor.

Nu mă pot împăca cu gândul

Că tu ochi albaștri,păr roșcat 

În astă lume rea mai lăsat.

Mai lăsat în lumea largă

Când îmi erai mai dragă

Iar timpul a stat în loc

Când am aflat că ți-ai bătut joc.

Uit să te uit

Dar nu mereu

Asta e doar atunci

Când dorul m-apasă rău.

Te las la casa ta

Căci eu mă retrag din ea

Rămâi cu bine

Dulce-amară amintire.

Doar un an mai vreau să ți simt atingerea-i fierbinte,

Să cred măcar un ceas ca “el nu mă mai minte”.

Să mi iei mâna și să mi-o pui la tâmplă,

Ochii mei să nu mai vadă ceea ce se-ntamplă.

Iubirea mea-i pe moarte,însă,

Iar tu mă faci să mă simt atât de strânsă,

Mă faci să zbier atât de aprind și prelung,

Ale tale vorbe grele și tăioase,a mea inimă străpung.

Și nu uita,te rog,acel “te iubesc”,rostit în șoaptă,

Și nu ți lăsa a ta inima să plângă în timp ce-așteaptă.

Nu mă uita,te rog,atât de repede și de tăios,

Și nu uita iubirea-ntreaga ce între noi a fost.

Mai uită-te din când în când la lună și la stele,

Și nu,te rog,nu mă compara cu ele.

Mai ține-mă aproape,lângă a ta inima ostilă,

Și mai miroase câteodată,a mea voce volatilă.

Ochii tăi albaștri ca valurile mării-nvolburate,

Mă lasă să mai sper la ale tale schimbări deșarte

ce-mi afundă-n suflet adânci amoruri moarte

iar tu ca un zeu ce-omoară ale vieții inimi

transformi sufletele triste-n heruvimi.

Acum ca plec și uit să mă întorc,

Tu tragi de mine doar o treaptă  să te urc.

Iar eu cu ochii-n lacrimi și înroșiți de dor,

Te privesc atât de aprind,în timp ce ale mele sentimente mor.

N-am mai scris povești de ale mele

Am realizat ca nu le mai citești

N-am mai scris dulcele poeme

Și asta m-a distrus.

Ți-aș fi scris și fără să le simți

Dar n-ai prețuit amorul meu…

N-ai simțit nici măcar un pic

Că sufletul meu nu mai e al meu.

Crede-mă, te-aș fi iubit și-așa

Dar inima nu vrea

Și trupul nu mă lasă.

Ți-aș fi căzut la picioare

Dar inima mă apasă

Și trupul forță nu mai are

Ca să iubească.

Te doare?

Pe mine m-a durut

să te iubesc atât de mult

și tu să treci cu nepăsare.

Caut ceva adânc în subconștient,

Tu apari ca ghioceii în martie...

Sortez amintiri, mă mișc foarte lent,

Tu apari ca stelele-n noapte.

Găsesc în final o falsă trăire,

Te bucuri de fericirea mea...

Cad într-un abis orbit de iubire,

Te vezi, eu nu ma văd în ea.

Rămân zăpăcit în cătunul uitat,

Știu cum te uitai la mine...

Trec prin orașul acum pictat,

Și mi se scurg lacrimi de melancolie.

Mă regăsesc, mă ridic și merg,

Nu mai contezi pentru mine.

Cad în oglinda pe care o sparg,

Am loc pentru beatitudine.

Și astfel am devenit mai atent

Mai mult ca niciodată,

Să nu mai caut în subconștient

Clipele de altă dată.

mă uit la tine,

dar parcă nu te mai observ la fel;

mai ești aceeași, oare?

sau te-ai schimbat inevitabil?

mă tot gândesc cum ar fi fost să nu se

fi-ntâmplat.

oare, m-ai uitat?

întrebarea mă apasă,

căci stai la mine-n gând ca într-o așteptare, iar eu nu știu ce să-i spun.

și oare, a fost ușor să-mi pierzi pâna și amintirea?

fiindcă tu treci pe lângă mine de parc-aș fi doar un străin.

dar cum pot să-ți fiu într-un anume fel, când eu țin la tine, iar tu la mine nu?

ne fac pe noi ceva a fi sentimentele neîmpărtășite?

căci tu nu mai știi nimic din ce-mi aparține, dar eu te am în minte,

ești ca un gând ce parcă nu-mi mai trece, stând scris pe o pagină citită de zeci de mii de ori.