Omagiu lui Mihai Eminescu

În noaptea-aceasta grea, mă pierd,

Sub cerul tăcut, ce-n tăcere plânge,

Somnul îmi fuge, ca un vis pierdut,

Iar trupul meu în doruri adânci plânge.

Cu ochii deschiși, în abis mă simt,

Fără răspunsuri, fără alinare,

În umbre mă frâng, sub tăcerea grea,

O luptă mută, ce nu dă vreo iertare.

Boli ce mă sfâșie, încet, cu răbdare,

Îmi sug din viață, din puterea mea,

Fiecare durere mă înfrânge-n tăcere,

Și-n fața lor, nu mai rămâne vreo stea.

În clipe grele, când nimic nu mai vine,

Sufletul meu se frânge sub greul lor,

Somnul nu mă iubește, nu vrea să mă țină,

Mă lasă-n zori, pierdută, fără dor.

Vise nu vin, doar umbre mă apasă,

Un ceas ce bate fără milă-n piept,

În tăcerea lui, se scurge viața,

Și nu se sfârșește, doar se face tot mai pustiu.

Mă scufund în abisuri reci, fără de răspuns,

Pe marginea nopții, mă simt ca o umbră,

Trupul meu e o clipă ce nu mai durează,

Iar mintea, o mare ce mă înghite-n risipă.

Fiecare ceas îmi frânge speranța,

Boala mă toacă cu pași de înger răi,

Viața mea e o luptă fără balanță,

O noapte ce nu sfârșește, ce mă face să plâng din noi.

În adâncuri de noapte, fără alinare,

Aș vrea să dorm, să găsesc o chemare,

Dar insomnia mă ține strâns, ca o lanț de fier,

Și rămân doar eu, o umbră în abisul nopții, fără un cer.

Căci noaptea-mi e prietena tăcută,

Mă cuprinde-ntr-o adâncă uitare,

Și-n fiecare minut mă simt ruptă,

De viața ce mă frânge cu fiecare fior de durere.

Imi spui ca sunt puternică, ca o sa mi treacă

Ma alini cu a ta falsă durere de inima, știind prea bine ca, cunoscându-te singura durere e de a nu te pierde pe tine și atât

Căci mi-ai ucide și sufletul doar ca tu să poți trai

Imi aduc chiar și acum aminte 

Cum și câtă durere am mai indurat, doar ca tu să fi-n umbra armelor de iubire

Și sa îmi iei sufletul în palme, când odată ma iubeai, dar am uită că iubirea ta constă în a distruge ceea ce iubești, fiind slab să poți iubim autentic

M-ai iubit purtându-mi pe brațe moartea, iar cu un simplu glonț de iubire, m-ai adus-n pragurile agoniei 

Credeam și eu ca orice umil visător pe acest pământ,

Că floarea sfântă a amorului nu se ofilește niciodată,

Am aflat însă că totul e deșertăciune și goană după vânt,

Și că spinii acestui trandafir luciferic lasă răni adânci ce nu trec vreodată.

Nu doar ca petalele i-au putrezit printre zâmbetele la fel de false ca genele întunecate,

Ci inima întristată încă sângerează de pe urma spinilor ce au sfâșiat-o fără milă.

Norocul meu că am un suflet de luptător, ca pot trece eroic printre aceste momente disperate,

Și apoi, de pe înălțimea destinului meu glorios, pot să te privesc ...cu silă.

Privind cu ochii minții realizez că nu merita-i să îți oferi nici buruieni prăfuite,

Mihaela, te vedeam ca pe o zeiță olimpiană, cât aveai doar potențial de centuristă,

Din suspine mi-am făcut aripi de aur și azur să zbor spre zări nemărgite.

Tu însă râmai în mediocriatea ta ceea ce ai fost mereu, o cățea proastă și tristă.

Îți scriu să-ți spun că m-am pierdut de tine 

Destul te-am așteptat in nopțile târzii 

Cu ochii triști...cu lacrimi pe retine 

Dar m-ai uitat in gândurile-ți sidefii.

Mi-erai Soare în zi și Lună plină-n noapte

Asfințitul și răsăritu-n zori de zi

Am vrut să-ți fiu din când în când o șoaptă 

Gândul meu să-l poți simți și auzi.

Nu stiu de-ai fost vis, lecție, poveste,

Un drum oprit la margine de stele

Dar ai ramas pe suflet veșnic scris

Ca o rugăciune arsă în gânduri efemere.

Și chiar de-n timp ne-am risipit tăcuți 

Ca două ploi pierdute în pustie

În mine încă ești frumos si blând 

În taina clipei ce a fost...și n-a mai fost să fie...

Îți scriu să-ți spun că visu-i destrămat 

Rămân un gând pierdut în urma ta

C-azi plec cu inima făcută rană 

C-am așteptat destul și în zadar...

mă uit în ochii lunii,

Doresc să observ ceva,

Ea nu mă vede deloc 

Și nu știe 

Că mai exist pentru ea.

Trădare!! 

Eu am tradat-o!

Lume să auziți toți.

Autor Zamurca Alina 

Poezia compusă pe 26.12.2024

Și mă-n întrebă pentru a mia oară, cu tot același proaste ironii ale lui, unde mi s-a pierdut parfumul

Întrebarea răsună din nou și se năpustește asupra inimii mele prăfuite și a vechilor ei meleaguri 

Poate pentrucă eu nu-i sunt aleasa și cea cu care dansează e doar umbra străinei ce și-a pierdut parfumul nemaifiindu-i permis în meleagul în care obișnuia să cutreere, în cămara sufletului a prea iubitului său 

Când a realizat și a lui suflet plin de culori răspunsul la întrebările lui, a început a amuțit în tăcere, nevrând să renunțe la egoul său pentru că știa și el ca ea a fost singura care i-a inundat sufletul cu miresmele verii 

A făcut sacrificiul cel mai nobil, s-a stins și acum e cu sufletul vejtejit doar ca să-i aprindă-n abis nopții scânteie cu prețul de a rămâne nefericită pentru tot restul vieții, iar el să lumineze în splendoare culorii ce i-a stors-o din sufletul ei plin de viață fără nicio remușcare

Căci pentru el ea e doar o străină, iar pentru ea el este totul: visul ei, speranța ei, durerea și iubirea ei neîmplinită, lumina ce nu se va stinge niciodată în inima ei, chiar dacă pentru el, ea va rămâne veșnic un chip uitat în negura timpului

Eu sunt în trecere prin lume,

Nu-mi amintesc de unde vin,

Rup pașii mei, mă las de lume,

Și merg desculță, fără chin.

Eu sunt o clipă printre voi,

Îmi scutur sufletul prin vise,

Sunt vântul blând printre nevoi,

În cartea mea de doruri scrise.

Eu sunt pe chipul mamei blânde,

Fără de școală și de rost,

Și-ajung la Dumnezeu oriunde

Când iau iubire drept adăpost.

Merg braț la braț cu-al timpului mers,

Și iert de-am rătăcit cărare,

De-am pus o umbră-n univers,

Pe vreun destin sau pe o floare.

Eu am venit pe drumul greu,

În lumea asta zbuciumată,

Și par că duc un vis mereu,

Dar nimeni nu mă mai așteaptă.

Scriu vorba simplă, cum mi-e dat,

Cu mâini ce vin din lut curat,

Sub unghii port pământ bogat,

Dar inima, mi-e de păcat.

Eu sunt o trecătoare-n zi,

E drumul aspru, nu-i de mine,

Căci merg desculță printre spini,

Cu sufletul… senin din mine.

Scut de iubire

Doamne, dă-mi  scut de iubire,

Nu săgeți ce dor și dor,

Să nu rănesc în răzbunare,

Ci-n tăcere să cobor.

Dă-mi o inimă ce iartă,

Chiar când sufletu-i sfâșiat,

Să rămân lumină-n noapte,

Nu cuvânt întunecat.

Nu-mi da arme de dreptate

Dacă dorul e prea greu,

Dă-mi răbdare și blândețe,

Și puterea din cuvântul Tău.

Să fiu pace în furtună,

Să alin, nu să strivesc,

Chiar când inima-mi suspină,

Să iubesc… și-n rău, și-n chin, smerit.

⸻

Ploaia cade blând pe stradă,

Vântul suflă și mă-ndeamnă,

Să mă pierd printre uitare,

Într-o lume înșelătoare.

Tristețea curge pe alei,

Pașii mei sunt tot mai grei,

Norii joacă peste mine,

Ca un gând ce nu mai vine.

Dar din ploaie, printre stropi,

Se arată raze-n topi,

Și-n tristețea care doare,

Se ascunde-o alinare.

Căci și norii când dispar,

Lasă cerul iar hoinar,

Și tristețea ce mă-mparte,

Va pleca, ca ploaia-n noapte.

Pot ieși din gânduri multe, dar indiferența, nu,

E ca umbra ce te-ajunge, chiar de-ai fugi spre alt drum.

Pot să uit chemări de vânturi, să-nchid uși fără regret,

Dar când sufletu-i tăcut, totul pare incomplet.

Pot să râd cu jumătate, să vorbesc doar de decor,

Dar când simt un gol în mine, totul pare fără zbor.

Indiferența nu-i povară, dar nici aer n-are-n ea,

E tăcerea ce rănește mai adânc decât ceva.

Pot ieși din amintire, dintr-o clipă fără glas,

Dar rămâne colț de suflet ce mă ține în impas.

Indiferența nu m-apasă, dar nici vie nu mă lasă,

E un dor ce nu mai plânge, e un foc ce nu mai arde-acasă.

E ca o floare care-a înflorit

Sub cer senin, dar vântul a strivit,

E-ncrederea ce-ai dat-o fără teamă,

Și-ai regăsit-o spartă-n prag de seară.

E-un drum pe care-l vezi în depărtare,

Dar pasul tău nu-l poate mai urma,

E-un vis ce pare-a fi la îndemână,

Dar dispare ca umbra-n marea grea.

E-un glas ce-ți spune că-i totul frumos,

Și dintr-o dată cade, e minciună,

Un strop de speranță stins pe jos,

Ca o iluzie ce-abia mai sună.

Dezamăgirea-i ochiul ce-a-nvățat

Să vadă adevărul, chiar amar,

Și inima, ce-n taină, s-a schimbat,

Mai înțeleaptă, dar și plină de amar.

Și totuși, în tăcerea ei rămâne,

O poartă către altceva mai bun,

Căci dezamăgirea te îndeamnă,

Să te ridici și să-nveți un nou drum.

A plecat tata-n taină, fără veste, într-o zi,

Lăsând în urmă dor și amintirile lui vii,

O tăcere grea s-a lăsat peste noi,

Parcă totul e altfel, nimic nu-i ca-napoi.

Prea brusc s-a stins lumina în pragul său drag,

Prea repede s-a rupt al vieții fir frag,

N-am apucat să-i spun cât de mult îl iubesc,

Nici să-i mulțumesc pentru tot ce primesc.

Îl caut în vis, în tăceri și-n amintiri,

În serile lungi și-n vechi amăgiri,

Îl simt printre lacrimi, în suflet, ascuns,

Ca o flacără vie ce n-a fost de-ajuns.

Unde ești, tată, de ce-ai plecat așa,

Lăsând în urmă doar umbra ta?

În inimă port durerea, dar și-al tău chip,

Și-n gânduri mă-ntorc la al nostru timp.

Rămâi cu mine-n suflet, călăuză mereu,

Chiar dacă-ai plecat spre cerul tău,

Căci iubirea ta, tată, în mine va fii,

Și-așa îți voi păstra amintirea vie-n fiecare zi.