Pune suflet, dacă ai

... Pleacă, iarnă, vreau să pleci,

Unde vântul te alungă,

Lasă soarele să-nveci,

Lumea rece să n-ajungă.

Strânge-ți albii tăi nămeți,

Să răsară fir de floare,

Pomii goi, cu ramuri reci,

Să-și găsească iar culoare.

Lasă râul dezghețat

Să-și urmeze drumul lin,

Peste câmpul înverzit,

Să adie vântul blând.

Pleacă, iarnă, e târziu,

Primăvara bate-n poartă,

Lumea-ntreagă prinde viu,

Vestea bună să ne poarte.

Te-am iubit cu disperare,

Fără glas, fără putere,

Și-acum, în tăcerea mare,

Mi-ești doar dor și mângâiere.

Prea târziu s-a stins lumina,

Drumul tău s-a dus în zare,

Rămân doar cu amintirea,

Și cu inima-ntristată, doare.

Orașul gol

Orașul pare mai pustiu,

De când nu-ți mai trimit ce scriu.

Străzile tac, luminile pier,

Vântul îmi șoptește stingher.

Băncile vechi îmi spun de noi,

Umbre se-ntind pe trotuare goi.

Fără cuvinte, fără avânt,

Timpul se-oprește-ntr-un singur cuvânt.

Dar dacă mâna-mi va scrie iar,

Poate va fi un alt hotar,

Unde orașul va înflori,

Și tu, din nou, vei reveni.

Tu nu știi că versul scris

E un far aprins în zare,

O lumină-n cer deschis

Ce în noapte dă răbdare?

Poezia-i stea ce-nvie

Dorul blând ce ne alină,

Scut fragil de armonie

Pentru inimi ce suspină.

Ea răsare să ne-mbrace

Cu iubire și visare,

Să ne țină-n brațe, pace,

Până-n vara viitoare.

Oameni, priviți, căci lumea-i frumoasă,

De ce s-o strivim cu vorbe ce dor?

În suflet e-o flacără caldă, aleasă,

S-o-aprindem cu pace, nu cu fior.

De ce să strângem doar pentru noi?

Din palme întinse răsare iubirea,

Un zâmbet, un gest, o vorbă de-apoi

Pot naște lumina, pot șterge-amintirea.

Privește cel slab, ce-și pleacă privirea,

Întinde o mână, alină un gând.

Empatia schimbă tăcerea-n iubire,

Și-aduce speranța în chipul plăpând.

Că lumea-i un cerc ce-napoi ne întoarce,

Ce dai, vei primi, ce rănești, vei purta.

De-aceea, fii bun, căci doar binele-n pace

Rămâne pe veci și nu poate pleca.

Așează în lume mai multă lumină,

Învață să crești prin blândă iubire.

Când sufletu-ți dă, el mereu se-nclină

Spre zări mai senine, spre nemărginire.

Vrei, nu vrei, în zări se-arată,

O lumină-n noaptea toată.

Printre visuri și destin,

Steaua ta e pe deplin.

Poți s-o cauți, poți s-aștepți,

Ori s-o pierzi printre pereți,

Dar ea arde, fără teamă,

Fără glas, dar tot te cheamă.

Când e greu și drumul frânt,

Când ți-e dor și plângi în gând,

Ea te vede, ea îți știe

Toată a ta poezie.

Și-ntr-o zi, pe cerul stins,

Vei privi spre infinit,

Și vei ști că-n lumea ta,

Ai avut mereu o stea.

Iartă un prost Vasilica

Eu sunt acela despre care vorbesc!

Nu merit iertarea ce-o cer preafrumoaso,

Moartea sufletească-i blestem!

Tu ești femeie din Cer Vasilica

Ești plină de dor și mister,

Eu sunt un prost efemer frumoaso,

Iartă și da-mi un strop din ce-ți cer!

Iartă un prost Vasilica

Eu sunt acela despre care vorbesc

Nu-ți merit nici mâna,

Nici să-ți sărut piciorul,

Ce poate face un înger ca tine Cu mine un nimeni știi bine

Și obraznic cum sunt tot îți cer

Vreau să nu-mi uiți refrenul

Dragostea mea frumoasă din Cer,

Tu Vasilica mă iartă ori uită de vrei,

Eu sunt pe viață poetul,

Ce-ți cântă astăzi trist sonetul

Eu sunt doar o bucată de ceață,

Mă alungă de vrei!

(1 februarie 2024-Vasilica dragostea mea)

               - continuare-

       Poate că tata nu a fost  dragostea adevărată  a mamei,poate că

nu el trebuia să fie alesul ei.Frumusețea  mamei era umbrită  de o  trIs-

tețe  ușor vualată,iar după moartea lor aș fi putut să întreb, dar pe cine

Bunicilor  li s-a rupt  firul vieții în mod  neașteptat și brutal. După moartea

mamei, ei  umblau cerniți prin casă,cu gândurile cufundate în durere și

grija pentru viitorul meu.Câte vise și câte speranțe s-au stins odată cu moa-

tea părinților mei în acel accident tragic!Tragedia a fost resimțită profund de

bunicii mei, care știau că rămân singură pe lume,fără alte rude apropiate din

partea tatălui meu.

           Dimineața ce a răsărit pentru mine părea frumoasă ,dar s-a sfârșit într-un

mare necaz.Atunci eu nu cunoșteam frământările lor și nici nu știam că contractul

cu viața se apropie de sfârșit.Bunicul ,după moartea mamei,avea sufletul sfâșiat.

Blajin și credincios ,se îndoia de existența lui Dumnezeu,întrebându-se cum a pu-

tut El să hotărască ca eu să rămân singură pe lume.aîal auzeam în fiecare seară

imlorând cerul să-l  mai țină în viață încă o vreme ,ca să mă vadă crescând.

              Tristețea învăluia acum casa noastră.....unde era râsul,privirile voioase și

lumina din ochii încrezători în destin și în viitor/? Totul era cernit în casă,în suflet, în

inimă.Chiar și venirea primăverii ,nu mai avea nici un farmecToate aceste momente

se contopesc în amintirile mele.M-am trezit într-o de după masă ,când soarele își

căuta drumul spre apus,în mijlocul unui grup de necunoscuți care se purtau ciudat

de tăcuți, comunicând doar cu ochii și prin semne.Nu știu de unde a avut bunicul

puterea să organizeze totul conform obiceiurilor tradiționale.

              Pe peluza din fața casei erau aliniate două sicrie ,descoperite cu capacile

alături.Bunica se apropie ca o umbră ,plângând cu durere ,așezând cu grijă voalul

alb pe chipul mamei,care părea că doarme.O vânătaie îi urâțea fața altădată lumi-

noasă.Părul mamei ,frumos încadra fața ca o coroană pe prrna albă cu volănașe.

Bunica ,împietrită ,își plimbă ochii de la cap la picioare,simțind că nu era așezat totul

cum trebuie R ămâne lângă sicriu ,atingându-l din când în când ,parcă voind să se asigure

că mama era încă acolo.

                 Mai târziu ,am  realizat că alături în alt sicriu  era și tata,care părea străin de tot

ce era în jur.Apoi au venit ajutoare și sicriele au fost duse în camera mare ,unde nu de mult

petrecusem  zilele de Paște ,unde mama cântase la pian și unde ciocneam ouă roșii,făcând

mare haz atunci când reușeam să-mi păstrez oul întreg,spărgândule pe celelante.

Niște vecini acopereau oglinzile, tablourile cu pănză albă ,iar la capătul celor două sicrie

se aprindeau lumânări. Pe poarta larg deschisă cineva punea o pânză beagră cu două

nume scrise  pe ea.Știam să citesc și,cu tristețe am văzut numele mamei  și al tatălui meu

pe care apoi le-am văzut scrise pe piatra de pe mormânt sub fotografiile lor..Au trecut zile

de rătăciri ,întrebări,plâns și chemări iar în a treia zi ,într-o zi de vară frumoasă  preoții

făceau slujba de înmormântare.

               În cimitirul de pe coasta pădurii se dechidea o groapă mare și neagră ,primitoare

pentru cele două sicrie.îl văd pe bunicul cu mișcări de robot ,strângând pământul reavăn și

arucândul peste cele duoă sicrie bătute în cuie.apoi cu un -adio-îndurerat aruncă un buchet

mare de flori  care se resfiră în umbra gropii. Bunica se prăbușește pe marginea gropii,iar

bumicul se repede spre ea,căzând în genunchi și tânguindu-se cu glas sugrumat.Abia acum

își manifestă durarea, pare că uitase totul.Mă durea ceva profund în inimă care a rămas mult timp

Timpul a trecut cu lacrimi ascunse și candele aprinse pe acel mormânt dublu .cu flori proaspete,

lumânări și tămâie.

                   Viața a continuat,iar bunicul ,cu toată durerea a găsit puterea să își ordoneze tre-

burile lumești.A mers la notar și a căutat soluția cea mai bună pentru viitorul meu A găsit pe

cineva  care să se ocupe de mine și după ce a predat ștafeta s-a liniștit, și s-a înseninat.

A prdat gospodări și tot ce a agonisit într - o viață să-mi asigure viitorul.

Când norii se-adună pe-al vieții hotar,

Și gândul aleargă spre-un vis depărtat,

E dorul ce arde, ca focul mocnit,

O flacără-n suflet ce nu s-a stins nicicând.

În șoapta tăcută a nopții târzii,

Se naște un cântec din amintiri vii,

E glasul iubirii ce-n urmă-l păstrez,

Un far luminos pe-al timpului crez.

Și chiar de mă poartă pe drumuri străine,

Dorul mă cheamă să vin iar la tine,

Cu pași nevăzuți, dar cu inima plină,

Spre clipa de-acasă, sub cerul de lumină.

Am tendința să iubesc în semne de exclamare. Atunci când simt că ceva mă apasă, pun semnul exclamării la finalul emoției sperând să sperii gravitatea ei cu altă gravitate.

În teorie se spune că dacă nu ai nimic bun de spus, să taci… dar tot în teorie se spune că inversul cuvântului depresie este expresie. Și atunci ca să respecți ambele teorii iei din prima teorie partea cu “nimic bun de spus” si din a doua partea cu “expresie”

și iese ceva ce nu ar trebui spus, dar care are nevoie să existe în cuvinte concrete.

Poate pentru că tăcerea doare când se tace . Se construiește singură din durere, se așază în cele mai întunecate colțuri și începe să vorbească când prinde ocazia. Iar când în sfârșit prinde glas, cuvintele nu mai ies ordonate, ies obosite, frânte, uneori prea dure. Nu pentru că așa vrei, ci pentru că așa știe tăcerea care a tăcut prea mult să vorbească.

Tăcerea care nu a fost întrebată niciodată ce o face să tacă atât este catalogată ca fiind rea și niciodată ca durere. Poate de aceea ne grăbim și judecăm oamenii atât de ușor după felul în care izbucnesc și nu după felul în care au rezistat până să izbucnească. Astfel se naște un poem ce se vrea a fi întreg, dar de fapt ai văzut și tu, iese un dezastru.

Eu nu pot să înțeleg multe din câte se întâmplă în lume, nu pot să înțeleg de exemplu cum unii spun că animalele nu au suflet doar pentru că nu știu să vorbească… nu știu cum unii își înving frica si învață să piloteze avioane… cum unii încearcă să cucearească Everestul știind că a omorât atâtea persoane… cum te-am lăsat singură crezând că nu vrei să vorbești cu mine pentru că pentru tine (știu că o să sune dramatic) sunt o povară.

dar știi ce știu să fac?

Știu să îți scriu scrisori bune de dragoste, știu să îți scriu poezii în care fiecare cuvânt se luptă să rămână cât mai mult pe buze la tine, știu să fac rime în gândul meu înșiruind lângă numele tău unele dintre cele mai frumoase cuvinte, știu și să accept că locuiești în interiorul meu mai mult decât oricine, mai mult decât mine.

Sper că știi că nu sunt un om rău și nici nu consider ca tu ești sau ai fost. Nu am vrut niciodată să te rănesc, dar dacă am făcut-o (și știu că am făcut-o)… îmi pare așa de rău. Îmi pare rău că în loc să am grijă de inima ta, au existat momente în care am apăsat exact acolo unde te durea.  Îmi pare rău că am devenit omul care te-a făcut să suferi. Că poate te-am făcut să te simți neînțeleasă, singură și vinovată. Dacă aș putea aș lua toate astea înapoi instantaneu.

Singurul lucru pe care nu-l retrag totuși…

Orgoliul tău e un pic mai mare decât al meu 😉

Te iubesc sufletul sufletului meu.

Prima mea poezie

Umbra Tăcerii

Am căutat liniștea

în oameni,

dar oamenii

erau mai pierduți

decât mine.

Pe cerul înnourat,tulbure și întunecat,

zboară o biată pasăre cu aripa frântă.

S-ar opri și ar bea apă,că sufletu-i însetat,

Însă nu se oprește că inima a bucurie nu-i cântă.

A fost prin șapte sate pentru o fărmitură de pâine,

Ca să hrănească puțin sufletele celor zece pui ai săi.

Dar dintr-un tufiș a ieșit un dușman de câine,

Si a distrus aripa păsării cu dinții cei hapsâni și răi.

Aripa distrusă de un fir de os îi atârnă,

Iar sângele negru se scurge pe florile uscate.

Nu vrea ca copiii fără mamă să rămână,

Si își privește aripa cu o mare vanitate.

Îi distusă aripa sau sufletul îi distrus?

Nici asta nu mai știe,biata mamă.

Ahhh !!! De i-ar fi cuibul puțin mai sus,

N-ar mai face ea  din asta o dramă.

Acum zboară biata pasăre,tristă și îndurerată,

Nu o doare aripa,ci sufletul îi se destramă.

Nu,nu va lăsa inima copiilor înfometată,

Chiar dacă vuietul morții o cuprinde și-o cheamă.

E încătușată dragostea-n piept și n-are cum să explodeze,

Copiii o așteaptă acasă străini,singuratici și înfrigurați.

Îi sunt flămânzi și nu,nu are cum să cedeze.

Offf!!! De i-ar ști hrăniți și săturați.

La doi metri de cuib se auzi o împușcătură,

Bufff!!! Si pasărea nu-i...

Puiii speriați au luat-o la alergătură,

Căutând acei doi ochi blânzi,căprui.

Pasărea strigă cu o voce stăină și stinsă:

- Veniți,puii mamei,mâncați și fiți sătui !

Copiii urlau cu inima arsă și plânsă :

-Cui ne lași,mamă???! Cui?