Închisoare cu pereți invizibili

Am stat în gerul arzător al celui mai înalt

vârf de munte pentru a înțelege secretele ascunse

în cer și pentru a mă elibera de dureri. Căderea mea

în sus era dată de gravitația Raiului. I~am spus demonului,

"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."

Am suspendat cuvântul în acea liniște elocventă.

Am suspendat liniștea în aer. Am găsit propriul sens,

dar și antagonismul lui. Cuvintele, dar și momentele

de tăcere erau precum stelele și găurile negre.

În acel pol înghețat care își ardea spiritualitatea ,

am regăsit nopțile albe, care încă mai păstrau intacte

visele destinului meu precum și visele pierdute,

care aparțineau schimbării. Ele au devenit sentimente

amorțite într~un proces de reversibilitate. Le~am comparat

cu melodiile care își pierd versurile pentru a deveni

sunete muzicale pentru ca, după aceea, să absoarbă

cuvinte ce pot schimba sensul melodiei. În acea realitate

magică, țipătul tăcerii, un țipăt intern și pur spiritual,

a devenit ecoul unei tăceri asurzitoare, pentru totdeauna.

Destul de evident, diavolul, care făcea alpinism de sus în jos

urmând sensul lui gravitațional malefic, a strigat :

"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."

Poezie publicata, scrisa de Marieta Maglas.

Sinele ei este fluid precum razele care se scurg din stele;

aparent etern; aparent suspendat în trecerea timpului; o iluzie.

Ea știe precis că, în imensitatea acestui univers, ea nu poate întâlni

o altă ființă identică cu ea însăși; ideea de sine identic; imagine de sine;

doar porțiuni dintr-un infinit limitat; limitat doar de propria ei înțelegere;

un prag al cunoașterii, un orizont; un orizont îndepărtat, o linie fluctuantă

între mare și cer; raze de lumină dansând pe suprafața apei și reflexie.

Adâncul senin al cerului se dizolvă în privirea ei. Paleta de nuanțe albastre

din embrionii stelari crește și devine materie; fuziune, energie, forță;

natură vie și planetă albastră; meteoriți arzând și grindină înghețată precum

coada oricărei comete; stele reci, lumină și absorbție; acuitate vizuală;

ochi având în sine praf cosmic; contemplare într-un electromagnetism polarizat;

fotosinteză și transpirație; transformare; existență sedimentată și limbaj fosilizat;

viață hrănită de razele soarelui, orbitând în jurul unui Dumnezeu unic,

în această realitate a culorilor solare schimbătoare în fluxul lor heliotropic și spiralat.

Divinitatea este omniprezentă în tot ce înseamnă cuvântul memorie.

Ea îmbină aceste culori într-un caramel dulce. Numele ei este Eva și

așteaptă, cu răbdare, să fie devorată, la sfârșit de timp, de viermi necrofagi.

Poezie de Marieta Maglas

Nota: Aceasta poezie este publicata.

O lumină violetă pătrunde tot și, în special,

tot ce se crapă; buze pietrificate, sentimente

uitate, precum și stări amăgitoare de fericire.

Această lumină este o culoare, ce împodobește

urechea unei femei ; ureche, care poate auzi ;

un cântec violet ascuns în taina sânului~

frunze pentru a acoperi răni vechi; dureri după

dureri ; goliciune. Această femeie știe că tot

ceea ce strălucește nu este doar aur în universul

ei paralel ; templu, refracție, dispersie. Învață

cum să–și înfingă dinții într-un măr și-i înfinge

din nou până când acesta se crapă ; a mușca,

remușcare. Ulterior, ea mestecă pentru a se

hrăni; deschidere, transformare ; Ea are nevoie

de sentimentul conștiinței de sine; reflexie de

lumină pe marginea propriului ei abis; cruditate

lăptoasă, matitate, creștere, prăsire și maturație

de toamnă; părăsire. Subconștientul ei este un

cavou în care zace o puritate primară, puerilism.

Viața ei este o zbatere pentru nimic; o ramură

din pomul cunoașterii, care nu va înflori niciodată;

sămânță, a germina. Ea este încă existentă și vie

sub cerul ei plin de nori, îndepărtat și apatic ;

crepuscul trist. Ea are nevoie de o sărutare sfântă

pentru galaxia ei de sentimente. Aude sâsâitul șarpelui,

verde la față, și freamătul frunzelor ; mască~

fie alba, fie roșie, fie galbenă, fie cafenie. Viața ei

este întunecare. Ea nu vrea să se dezumanizeze.

Umbra ei este o formă în spațiu, una eterică.

Ea înțelege semnificația fructului interzis, pe care

îl păstrează în căușul iubirii ; zbârcire, mumificare.

Poezie de Marieta Maglas

Ea nu-și pierde speranța în timp ce se roagă.

Nu este deloc simplu,

mai ales atunci când sună clopotele

pentru tot ceea ce se poate înălța

dar nu se înalță, ci se scufundă.

Un țipăt poate însemna un coșmar

sau o frontieră pentru sfințenie

atunci când infinitul este în interior.

Viața este o iluzie sau o mască a unui ego

și poate că această disimulare are scopul

de a rostogoli acest ego într-un haos

mai mare decât Mare Imbrium

numită și Marea de Lacrimi.

Ea crede că atât cât are

este suficient pentru ea.

Ea este încă recunoscătoare lui Dumnezeu,

deși oarbecăiește și pare a fi un robot

care suflă în nisipul fierbinte

pentru a face obiecte de sticlă,

transparente, aproape invizibile.

Viața ei pare a fi un cristal de Murano

din care lipsește conținutul.

Poate că își dorește doar un simplu sfârșit ;

nicidecum să fie mântuită.

Poate că trebuie să mediteze

ca să înțeleagă lipsa de sens

a condiției sale umane.

Nu poate ține pasul cu nimic nou

în timp ce este blocată de acele obiecte

pe cale de dispariție -vizibilitate, viziune.

Umbra ei se adâncește în profunzimea sufletului,

se transformă într-o frică care roade

și dă contur acelei tăceri stranii,

tăcere care este absorbită de pereți.

În timp ce își digeră visele cubice,

îi este frică că se va pierde în sine ;

îi este frică de propria ei metamorfoză. 

Reîntoarcerea în propriul ei abis intern

este o târâire ciclică, inelară,

dar nu o resemnare

și poate un râs pietrificat, un rânjet.

Deasupra capului ei,

câțiva nori sunt pe punctul de a se ciocni ;

cer plin de fulgere.

Poate că are nevoie de Dumnezeu,

dar ea se gândește doar la acele întrebări

lipsite de răspunsuri; își îneacă dorințele în băutură

și cade într-un somn psihedelic,

unde nu se mai poate ruga.

Poate că a fi în brațele lui Morfeu este un refugiu.

Nu-și pierde speranța.

Poate că se va trezi în Rai.

Când se poate considera că un cuvânt este pierdut?

Poezie de Marieta Maglas

Nota : Poezia este o analiză a unui personaj din piesa de teatru Ce Zile Frumoase, scrisă de Samuel Beckett, această poezie a fost publicată în Lothlorien Poetry Journal. Mare Imbrium sau Marea Ploilor, sau Marea de Lacrimi, în latină Mare Imbrium, este o mare situată pe partea vizibilă a Lunii. Marea de Lacrimi s-a format ca urmare a umplerii unui crater cu lavă lichidă.

Am inchis fereastra plină de crăpături a diminetii.

Prima rafală de vânt adusese sunete de flaut,

de tobe și de paşi efemeri ; de explozii și de

distorsiuni; toate dispăreau încet în melancolia ploii.

Priveam atent un dans lent și, ca de obicei,

sincron cu imaginea mişcărilor din oglindă;

crâmpeie de amintiri invadau spațiul spiritual;

iubirea pe care o simțim atunci când mintea

este golită de emoțiile fierbinți ale verii.

M-am așezat lângă o vecină în vârstă

ce avusese un fiu care a luptat pe frontul din

Asia până când a fost împușcat și despicat

în două. Luptase printre cei mai buni

soldați, toti perfecționisti. Muzica s-a oprit

brusc, dar mișcarile dansatorilor au continuat

în absența notelor, accelerându-se, din când

în când, pentru a crea o anumită tensiune

cu scopul de a evoca stări de euforie precum și

emoții estetice. Acea muzica era veche, tot atat de

veche precum pianul. Ritmul mișcărilor era similar cu

cel dintr-o animație Disney care se derulează lent.

Toți dansatorii purtau eșarfe albe și executau

foarte multe piruete pentru a sugera ideea de

agitație și suspans. Fereastra s-a deschis lăsând să

pătrundă un aer metropolitan, intesat cu zgomote;

un vânt vijelios și rece care începea să aducă

infecții fatale precum sunt cele găsite în ghețarii

ancestrali; pandemii și civilizații dispărute;

o istorie care se repetă ciclic ; un vânt premergător

ploilor abundente de toamnă. Aceste bacterii sunt

reale și pot distruge totul ; un contrast pentru

desenele animate Disney; inocență; culpabilitate.

Viața este concretă în sine. Atunci când viața devine

halucinantă, un pericol ascuns și extrem de destructiv

devine real. Grindina găurea acoperișul tăcerii.

Dansatorii transmiteau semnele lui Dumnezeu prin

intermediul mimicii precum și prin fluturarea brațelor

deasupra capului; semnele semanau cu niste numere.

Numele lui Dumnezeu era preamărit. Ei au început să

se legene si sa cânte cântece religioase despre Iisus.

Dansul nu părea să fie coregrafiat. Ideea de emoție

ancestrală; ideea de a simți și de a resimți; ordine

și dezordine mentală ; emoții care pătrund sufletele

suferinde pentru a dispărea lent și pașnic in linistea noptii.

Poezie de Marieta Maglas

Nota :Această poezie este publicată.

Lumina dă strălucire aripilor magice ale fluturelui în zbor,

Zborul este frumusețea lui și încântarea anemonelor,în lumină .

Aripile flutură libere arcuindu-se delicat; parcă s-ar legăna,

Legănare de dans învață el pe florile albe, cu a lui aripă.

Briza îl găsește printre roz ~înfloriții copaci,

Copacii îi propulsează spiritul inocent și pur în briză.

Dansul farmecă floarea pentru a o pune în transă,

Transa este stilul lui de a aduna polen pentru a putea dansa.

Visele fierbinți devin purpurii, atunci când dulcea floare strălucește,

Strălucirea soarelui în zori, pe cer, da profunzime îndrăgostitului visător.

Fermecându-l, ea ii spune povesti pentru a se putea arunca în brațele lui.

Brațele lui redevin aripi atunci când caută cu frenezie si alte farmece.

Poezie de Marieta Maglas

Nota: Aceasta poezie este publicata.

Ia-mă dragă mare
Du-mă cu valurile tale,
Du-mă în locuri de neuitat
Unde nimic nu merită ratat,
Unde soarele continuu răsare
Și frumosul nu dispare,
Unde primăvara e veșnică
Și iubirea e pașnică.
Te rog, du-mă departe
De speranțele deșarte,
De regretele adunate
Și durerile purtate.

Albastră ți-e înfățisarea
Și puternică îmi e chemarea
Să vin la tine neîncetat
Să uit de tot răul îmbrăcat.

Ia-mi tot ce mă apasă,
Tot ce înghit și nu mai pot trăi.
Mare iți e splendoarea
Și sufletul mi-l tot învii.

Melancolie

Ce chiot, ce vaiet în toamnă...

Şi codrul sălbatec vuieşte -

Răsună-n coclauri un bucium,

Şi doina mai jalnic porneşte.

- Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -

Ascultă cum greu, din adâncuri,

Pământul la dânsul ne cheamă...

Depurð

Þvílíkur stubbur, hvílíkt væl á haustin...

Og villti viðurinn æpir -

Ómar í kúlunum uppsveiflu,

Og frúin byrjar aumkunarverðari.

- Heyrðu, þú, allt í lagi, elskan,

Ekki gráta og ekki vera hræddur -

Heyrðu hversu hart, úr djúpinu,

Jörðin til hans kallar okkur...

Parcurile, au înverzit, văd bine

Albinuțele-s la treabă

Cântăreți vin la cuiburi,

Atmosfera ne îmbie 

Să plecăm în drumeție 

Să vedem cât de frumoasă,

Este - Țara Românească-

Primăvara a sosit,

Primele plante au ieșit.

Cu vălul alb ghioceii,

Atârnă ca cerceii.

|

Un cer albastru-i clar prea simplu

Fără paravanele de vapori.

Cerbii-aleargă fără suflu

Printre multe, multe flori.

|

Dar uite un nor!

Uite un paravan umblător!

Steaua vieții-i-n varful mării,

Iar căldura vestește că e timpul schimbării.

|

Printre grăunțele pământului

Ghioceii își găsesc calea

Puful zboară pe calea vântului

Și cerul-i albastru ca marea.

|

Oamenii se luminează

Și frigul se diminuează

Aerul se-mprospătează

Graurii se instalează

Și casele se renovează.

Moku: "năvoade întinse -

lumina se prinde-n ochiuri,

barca nu mișcă."

un pește auriu

se zbate-n mreje-

dorințe-ncolțesc în suflet.

Moku: "pescăruși coboară

în spirală peste valuri -

spuma ia forma."

sirene

domesticesc depărtările-

aici e liniște.

Moku: "pașii lasă urme

pe nisipul nesfârșit -

briza le șterge."

castele din nisip

umbresc țărmurile-

cuvinte fără rod.

Moku: "încă atinge fundul mâlos,

în tăcere, un crab

se întoarce."

pe catarge,

cormorani fixează cu privirea

orizontul.

Moku: "soarele apune

în hubloul ruginit -

nimeni nu strigă."

vântul scutură velele,

nori negri umplu

golul uitării.

Moku: "algele urcă

pe stânci ude și reci -

timpul nu trece."

din uimire-n uimire-

stabilopozi 

țin piept abisului.

Pe cupola turchez-senină a cerului,

Soarele răsare, sărutând pământul.

Păsările din copaci slobozesc cântul

Și aripile lor dau frâu liber zborului.

Florile își deschid spre cer corola,

Copacii falnici freamătă-n păduri,

Berzele cu puii se întorc la cuiburi,

Și gâzele în roiuri crează hiperbola.

În liniștea atmosferii, căldura se lasă,

Vântul bate cu adieri ușor armonioase,

Clătinând coroanele multor rășinoase,

Deranjând păianjenii pânzele să țeasă.

Ce zi luminoasă de vară-mbrățișăm!

Pe cer admirând salba de nori,

În grădini ne încântă straturile cu flori

Și-n curte, sub umbra nucului ne furișăm.

Și așteptăm, tăcuți, s-apară înserarea,

Ca'apoi din înaltul cerului brăzdat de stele

Să iasă luna plină, care ispitește spiritele

Iar magic, să se ivească și înflăcărarea.