Artistism

Vorbesc în limba mea

pe care nimeni n-o înțelege

și n-o scrie în foile, numai eu.

Cuvintele sunt scrise ambiguu

cu sensuri variate

de cele clasice și fără leagăn.

Frazele sunt abstracte, dar ușoare,

când se cunosc cu-amănuntul,

cuvânt după cuvânt,

literă după literă.

 

Când scriu, oamenii respiră

ca ființe vii și pipăite

și sunt o societate cumpătată

cu norme și principii.

Nescriind, timpul se oprește:

nimic nu se mișcă, nici măcar nimicul.


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Sergiu P. Cassian poezii.online Artistism

Data postării: 14 noiembrie

Timp de citire: ~1 min.

Vizualizări: 23

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Înțelepciunea nebunului

Ceea ce eu știu puțini percep

și ei mă consideră un nebun,

dar nu mă supăr,

că asta-i natura lor umană.

 

Eu mă smeresc de tot ce văd,

de tot ce aud și nu mă supăr,

e firesc.

 

Însă mă simt închis în cușcă

și nu există ieșirea.

Pereții sunt din fier și fără fereastră,

nu văd păsările, soarele, chiar și oamenii.

 

Vă rog, dați-mi libertatea să știu,

căci eu sunt bolnav

și îmi trebuie izvoarele

să le beau,

altminteri mă voi seca.

 

Omul este efemer și tipic

și face ceea ce fac alții,

cunoaște ceea ce cunosc alții,

vorbește ceea ce vorbesc alții

și pleacă așa cum pleacă alții,

dar eu nu.

 

Eu sunt alt om..

Nu om, dar spirit,

care plutește printre voi fără să-l vedeți,

glăsuiește fără să-l ascultați.

 

Din afară sunt ca voi,

dar dinăuntru sunt eu.

Mai mult...

Tu mi-ai schimbat trupul

Fulgerul și cutremurul erau amicii mei

de când pășesc pe covorul gri,

plin de noroi și schițe moarte

și tare îl prețuiam, de nu mai puteam.

 

Culorile se ascundeau sub umbră,

lor era frică să mă vadă, ucigașul lumii,

care păream să fiu pregătit de un război,

să ucid totul și să rămână cenușă.

 

Așa a dorit zeul în mine - diavolul -

înainte să te întâlnesc la un parc,

lângă un stejar care ne acoperă cu frunzele

de arșița ce mistuie iubirea.

 

Eu nu-mi cunosc numele și trupul,

nici măcar mâinele nu se cunosc.

Ochii-mi sunt diferiți de toate,

percep culorile și lumina Soarelui.

Stelele se bucură de un nou prieten

pierdut într-o peșteră nemărginită

ca un artist fără scop, fără viață.

Și cine este autorul cărții noi?

Tu ești cea care m-a scris cu pana dragostei,

cu buzele nemușcate și cu pielea catifelată?

 

Tu m-ai înviat din moartea crudă,

tu mi-ai schimbat gândul,

tu mi-ai schimbat inima,

tu mi-ai schimbat viața,

tu mi-ai schimbat trupul…

Mai mult...

Noaptea

Bolta neagră a învelit Pământul

Și flacăra se stinge într-o clipă.

Eu, obosit de la munca câmpului,

Caut liniștea mea, dar nu există.

 

Sunt nevoit s-o caut cu prudență,

Ca să nu mă dau într-o groapă mare.

Privesc cu atenție la o sectă,

Care omoară pe-o pasăre - pace!

 

Ea nici nu a fost, de când eu m-am născut.

Ah! cineva a luat-o pe furiș…

Cine este hoțul? De ce a făcut?

Cu tot cu pacea, oamenii au murit.

Mai mult...

Fugi de la mine

Din oricare nucleu răsare

o radiație

care strecoară-n omul

și-l strivește treptat

cu chinuri mari și neoprite.

 

Simt în mine o radiație

de patimă,

gata să te iubească omorând

pe tine

cu chinuri mari și neoprite.

 

Dăunător universului,

precum o radiație.

Te rog, iubito,

fugi de la mine.

Mai mult...

Lui Eminescu

Sub soarele veșnic în viața vremelnică,

Unde totul este pustiu și fără sens,

Tu ne-ai dat un cuvânt sublim ca o predică

Și noi l-am răspândit de la Vest spre Est.

 

O filă albă, ce avea aceeași față

Nu se compara cu nimeni, era tipic.

Dar cine a adus în sala gri o lampă?

Tu, Eminescu, eroul nostru liric.

 

Poetul neschimbat și frumos ca-un heruvim,

Ești lăudat de toți, chiar și de grafomani.

Nimeni n-o să te schimbe, căci tu ești erudit,

Nici măcar cel ce te-a urât, un hoțoman.

 

Scrisorile tale învelite cu aur,

Dragostea absolută unui Luceafăr

Și strigătele jalnice - totul este pur.

Citesc cuvintele cântând la o harfă.

 

O filă albă, ce avea aceeași față

Nu se compara cu nimeni, era tipic.

Dar cine a adus în sala gri o lampă?

Tu, Eminescu, eroul nostru liric.

 

Iar noi, epigonii, pășind pe acest pământ,

Vom spune că acest poet nepereche

A reușit să manifesteze un avânt,

Creând un cuvânt de grație ca un meșter.

 

O filă albă, ce avea aceeași față

Nu se compara cu nimeni, era tipic.

Dar cine a adus în sala gri o lampă?

Tu, Eminescu, eroul nostru liric.

Mai mult...

Muzica, ce mă leagănă

Leagănul meu veșnic este muzica,

de orice gen, din orice epocă.

Oricât ar fi șubredă și monotonă

și azi, și mâine,

eu o voi asculta cu profunzimea,

s-o văd, s-o ating, s-o simt.

Notele mlădioase, îmbinând o gamă,

înlesnesc jugul

care este înfipt de gâtul meu,

arătându-mi focul dulce, dar rece.

 

Șapte îngeri îmi îngână speranța

și dragostea reală și complicată

cu trâmbițe dumnezeiești,

ce mistuie vechiul și naște noul

în mine, în noi toți.

 

Sunt motivat să ascult și să cânt

oarecare muzică,

căci asta este menirea mea,

în această epocă șubredă și monotonă:

să aduc melodia

în urechile spiritelor pierdute

în timpul nopții,

când totul doarme.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Paradoxul lui există

Există început!

Exista sfârșit!

Există și nesfarșit!

Există și neînceput!

Exista doar Există!

Există și Neexistă!

Și eu,tu,noi!

Și nimeni!

Există și nimic!

(6 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Mai mult...

Cititorul drag!

E noapte adâncă, târzie

Somnul, îndărătnic, nu vine,

Muza mea s-a rătăcit și nu vine,

Eu încerc să-i scriu ceva pe-o hârtie.

 

Celui ce se ceartă cu insomnia 

Și crede că-i trece, de răsfoiește o carte

A-și  vrea să-i sugerez o melodie,

Să uite de ziua ce-a  fost, de păcate.

 

Cititorule drag, să mă crezi, dacă vrei

Lumea noastră, e plină de buni eroi 

Dar nu cei ce apar pe ecrane,

Doar cei ce sunt simpli, ca noi.

 

Iscodește-ți mintea și te va ajuta,

Soluții sunt multe, să mergi înainte

Când somnul nu vine și grija te doare,

Roagă-te cerului, că-ți vin ajutoare.

 

Îmi doresc să-ți trimit,  doar un rând

Care să te încarce doar pozitiv.

Oamenii, doar cei greu încercați,

Nu plâng, doar merg înainte,

Avându-l pe Domnul în minte!!!

Mai mult...

O veche noapte

 

Pe tâmpla mea apune-un soare stins,

Pierdut sub vraja ochilor tăi duși,

Iar dorul, ca un cavaler învins,

Își scutură armura de cenuși.

 

Sub pleoape ți se mistuie un vis,

Ca fumul alb din vetrele străvechi,

Și-n carnea serii, blând și indecis,

Coboară-un înger, cu pașii în perechi.

 

Mi-e noaptea căpătâi de asfințit,

Mi-e gândul frânt ca apele-n izvoare,

Și-n tine, fără rost, m-am rătăcit,

Ca-ntr-un blestem de stele căzătoare.

 

Dar zorii vin, cu ochiul lor de jar,

Și-n tremurul luminii se destramă,

Pe limbă simt al nopții gust amar,

Și te cuprind în brațe ca pe-o mamă.

 

Chemările ne scutură în sân,

Fiori dintr-o mai veche noapte,

Și atuncea, ca un pom bătrân,

M-aplec să-ți dărui fructe coapte.

Mai mult...

A doua zi de Crăciun

Crăciunul nu apune, el se-ntrupează
în pașii mei, în aerul de-afară.
Hristos rămâne. Nu se retrage. Veghează
în tot ce-i smerit și merge fără grabă.

 

Nu-i vuiet sfânt, ci lege luminoasă,
ce face dintr-un om un loc ales.
Iubirea Sa, adâncă și frumoasă,
se mută din minune în firesc.

 

Pe masă stă rânduiala începută,
iar iarna ține cerul mai aproape.
Nu-i sărbătoare, e viața ținută

de mâna Lui, prin zile simple, șoapte.
A doua zi ne-nvață, fără teamă,
că Dumnezeu rămâne, și ne cheamă!

Mai mult...

Casa de păpuși

 

Am ochi de sticlă care se sparg în cioburi

Și un zâmbet pictat cu lame stoluri

Purtând o rochie roz, ruptă franjuri

Pe obraji lacrimi căzând din nimicuri

 

Stai acolo mă privești ca pe-o jucărie

Dar țip că sunt vie, dar crezi că-i doar o porcărie

Mă ridic și-ți îndrept mâna care trosnește în gol

Tu îmi spui că joc doar un simplu rol

 

Mă tragi de mâini și de picioare

Și-mi legi mâinile-n noduri grele apoi speri să zboare

Îmi coși gura cu ață îmbibată-n sare

Apoi te-ntrebi de ce-i liniște apăsătoare

 

În camera asta e totul roz și frumos

Numai din tine curge un sânge ciumos

Îmi pieptăni părul cu perii din sârmă ruginită

Stau cum vrei tu, înțepenită

 

Mă forțezi să-ți zâmbesc deși știi că doare

Și-mi spui că iubirea cere răbdare

Iar când încerc să fug, mă lovesc de uși închise

Tu doar rănile mi le-ai ținut deschise

 

În loc de ochi mi-ai pune nasturi negrii

Și mai apoi m-ai arunca în josul scării

Sunt păpușa ta, acum nu pot pleca

În casa de păpuși mă vei păstra.

Mai mult...

Ca să vezi….

Ce e greșit și ce-i corect?

Astăzi vorbim și mâine nu,

Tot ce rostim are efect,

De vină eu sau poate tu...

 

Ba îmi vorbești, ba esti tăcut,

Când ne certăm te faci ca plouă,

Și dar iar vina pe trecut,

Aștepți o oră,poate două...

 

Nici timpul nu ține cu noi,

Pe ceas arată ora zece,

Mă uit cum este iară joi,

Orgoliul tău nu vrea să plece.

 

Poate că sunt eu vinovată,

Pentru ce ți se-ntâmplă ție,

Mai rup din mine o bucată,

Și timp să mă destăinui mie.

 

De ce alegem mereu drama?

Când totul e atât de simplu,

Cuvântul și-l va spune karma,

Iar restul ne arată timpul.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍