Umbra ta

 

Pe zidul tău cad umbrele pieziș,

Și-un colț de lună șade spânzurat,

Cu ochii verzi, mereu deschiși,

Îmi pari smaralde c-ai furat.

 

Lumina ta se frânge-n lungi fiori,

Ce cad ca niște stele pe pământ,

Și-n bezna nopții scânteie culori,

Iar eu privesc uimit și mă-nspăimânt.

 

Sub pleoapa nopții, inima-mi tresare,

Când chipul tău se scurge prin ferestră,

Și ca un râu ce-și caută sfârșitu-n mare,

Mă leg de glezne și sar în noaptea albastră.

 

Privesc în jurul meu și lumea-i stinsă,

Și totuși focul tău, mă luminează tot,

Și sap sub zidu-ți gros cu mâna ninsă,

Căci umbra ta piezișă n-o suport.


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin poezii.online Umbra ta

Data postării: 13 martie

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 261

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Ochiul stâng

 

Întruna mi se bate ochiul stâng, 

Zăpada-n mine s-a topit, 

Pe tâmple primăveri îmi plâng, 

Și adie-un vânt ca de sfârșit. 

 

În stoluri vin tristeți mai vechi, 

Iar inima îmi cântă a singurătate, 

La capul lunii stau noaptea de priveghi, 

Și ochiul stâng întruna mi se bate. 

 

Din gânduri se ridic-un fum subțire,

Iar ochiul mi-l îndrept înspre stăpâni, 

O toamnă încearcă în mine să respire, 

Și brumă scuip din amândoi plămâni. 

 

Pe străzi tăcute plouă cu uitare,

Un clopot stins răsună-n gândul meu,

Și peste suflet împrăștii o răcoare, 

Ca un amurg din ochiul stâng violaceu. 

 

Din umbre vechi se-nalță reci tăceri,

Și fără de lumină prin sânge rătăcesc, 

De parcă toate zilele de ieri, 

În pieptul meu, deodată îmbătrânesc.

 

La geamul nopții stau privind prin ceață,

Și ochiul stâng îmi bate funerar, 

Iar peste sufletul scârbit de viață, 

Se lasă-un somn adânc, crepuscular.

Mai mult...

Pustiul vieții

 

Se frânge-n țărm amurgul ca o rană,

Iar zarea-și strânge umerii de ceață,

Și fiecare suflet poartă-n goană, 

Un drum numit de providență, viață. 

 

În urma lor rămân miresme stinse,

Ca florile uitate într-o carte,

Și clipele, de dor adânc cuprinse,

Se risipesc în pulberi fără moarte.

 

Și-n alt tărâm ce umbra ne-o înghite, 

Nu-i doar sfârșit, ci o schimbare vie,

Iar despărțirile, de noi trăite,

Sunt punți ascunse spre altă veșnicie.

 

Pe cheiul clipei, umbrele se-ngână,

Cu pași de fum și respirații blânde,

Iar dorul, ca un gin cu ochi de lună,

Își linge rana-n inimile frânte.

 

Se-nclină viața ca trestia de soare arsă, 

Sub greul nerostitelor cuvinte,

Și-n noi se cască liniștea întoarsă, 

Ca un abis ascuns pe sub veșminte.

 

Și de-ar putea tristețea să ne cânte, 

Când tot pustiul vieții e menit să-l treci, 

Atuncea jalea fiecărei inimi frânte, 

Ne va dansa cu lacrimi pe obrajii reci. 

Mai mult...

De te-aș pierde...

 

De te-aș pierde într-o zi,

S-ar sfârși și a mea viață.

Anii mei s-ar ofili,

Fără a buzelor dulceață.

 

Voi umbla c-un gol în suflet,

Și cu mintea sfâșiată,

Mă voi prăbuși în umblet,

Azi mai mult ca niciodată.

 

De te-aș pierde pentr-o clipă,

Aș zbura umil sub soare,

Și mi-aș frânge o aripă,

Ca să-ți fac din ea răcoare,

 

Să mă simți în adiere,

Cum te mângâi pe obraz,

Cum pierduta clipă cere,

Înc-o clipă de extaz.

 

De te-aș pierde pe vecie,

Eu m-aș împietri în timp,

Te-aș zidi cu poezie,

Și te-aș face anotimp,

 

An de an să vii în lume,

Peste veacuri, pe vecie,

Și să-mprăștii de pe culme,

Necitita - mi poezie.

Mai mult...

Paşi moi se aud de nicăieri…

 

Paşi moi se aud de nicăieri,

Te-ntorci şi-n jur e albastru,

Dezamăgiri îţi curg din rana ce-o porţi,

Nefiresc dar totuşi mai iubeşti.

 

Paşi moi se aud de nicăieri,

Te-ntorci şi adie doar vântul,

Lacrimile-ţi cromează obrajii pierduţi,

În iubiri ucise de sunet de harpă.

 

Paşi moi se aud de pretutindeni,

Te-ntorci şi în jur sunt doar eu,

Venit să-ţi alin durerea cu cântec,

Să-ţi îngrop supărarea în sterpe pământuri.

 

Paşi moi se aud cadenţat …

Ne-ntoarcem şi-n jur totu-i sihastru,

Se văd stoluri negre plecând,

Lăsând urme de negru şi albastru.

 

Paşi moi se aud de nicăieri,

Mă întorc şi în jur e albastru,

Dezamăgiri îmi curg din rana ce-o port,

Nefiresc, dar totuşi te mai iubesc.

 

Mai mult...

Destin

 

M-am prăbușit cu capul pe genunchi,

Și plâng ca un copil ce-și pierde mama,

Iar toate zilele le-am strâns mănunchi,

Ca să le dărui unui muribund de-a valma.

 

Și-mi strig destinul ca să-l iau la rost,

Și tac în gura mare că omenesc n-am voie,

Mi-e trupul dat a fi un simplu adăpost,

Și apoi să-l car pe brațe oriunde am nevoie.

 

Și-n fiecare zi îmi umplu palmele de sânge,

Că lacrimi nu-mi mai curg, ci numai jertfă,

Mă mistui pe picioare și osul mi se frânge,

Și am nevoie de-un transplant sau de o grefă.

 

N-am mai dormit de când eram un biet copil,

Ursit mi-a fost să lupt, ce pentru altu-i gratis,

Iar poftele mi le-am ținut uitate într-un exil,

Și am primit spășit ce-n soartă mi-a fost scris.

 

M-aș plânge neîncetat până în fundul gropii,

M-aș plânge pe coșciug și nefiresc pe cruce,

I-aș plânge pe diaconi, pe dascăli și toți popii,

Și-apoi tot drumul morții, oriunde mă va duce.

Mai mult...

Viaţa

 

Pe eșafod stă și m-așteaptă viața,

Cu ștreangurile puse-n rând,

De aceea merg pe fir întins ca ața,

Echilibrist pe moarte pedalând.

 

Mă-mbrac și-n clovn câteodată,

În orice număr la nevoie figurez,

Căci viața într-o zi m-așteaptă,

Să fac un salt mortal de la trapez.

 

Înot mereu pe sub năvoade,

Și am lansări de bumerang,

Târâș mă-ndrept spre eșafoade,

Ca umbra-mi s-o agăț în ștreang,

 

Să păcălesc pe viață și pe moarte,

Să fiu uitat aicea pe pământ,

Și zilnic să-ntocmesc rapoarte,

Cu toți acei ce intră în mormânt.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Exil

 

Nu mă legați de mâini și de picioare,

Precum un mânz lăsați-mă să zburd,

Căci două aripi am avut, ca fiecare,

Dar le-am pierdut la un pariu absurd.

 

Goniți-mă în iarna cruntă de la poluri,

Smulgeți-mi barba ca gerul să m-atingă,

Să plece lunile de toamnă-n stoluri,

Sub ochii-mi triști ca din infern să ningă.

 

Să fiu o ploaie prinsă-n nori de vată,

Să-mi târâi dorul printre cruci de fum,

Să-mi muște noaptea carnea vinovată,

Din stele, mai apoi, să plouă numai scrum.

 

Să-mi ferecați privirea-n sticlă spartă,

Să-mi sângereze visul ne-mplinit,

Iar mâna mea, tristețe să vă-mpartă,

De la-nceputul vieții până la sfârșit.

 

Să-mi toarne ceasul clipe de otravă,

Să-mi crească-n piept păduri de plumb,

Pe lună s-o răpesc, să-mi fie sclavă,

Sub cerul meu de noapte s-o ascund.

 

Abandonați-mă pe trepte de ruine,

Cu spini în loc de carne și de os,

Să fiu străin de tot ce-mi aparține,

Iar pentru voi un suflet de prisos.

 

Să mă îngroape viforul sub ghețuri,

Să-mi sape frigul veșnic un mormânt,

Pe sub zăpezi să scormonesc după verdețuri,

Să-i fac un ceai bătrânului pământ.

 

Mai mult...

Luna

 

Luna mângâie fereastra deschisă,

Și-ncet raza ei pătrunde-n odaie,

Mi-e galbenă fila și slova ucisă,

Iar ochiul înghite a nopții văpaie.

 

Las cartea din mână, perdeaua să trag,

Dar brațele-mi simt, înghețate și grele,

Mă uit pe fereastră și-atât mi-e de drag,

Căci luna mă-nvață cititul în stele.

 

Și-n liniștea rece ce-mi cade pe umeri,

Aud cum se leagănă gânduri uitate,

Ca pașii tăcuți ai unei umbre prin vremuri,

Ce caută sens în clipe sfărâmate.

 

Pe cer se deschid nevăzute cărări,

Iar sufletul meu le atinge în taină;

Din pulberea nopții se nasc întrebări,

Ce ard fără flacără, fără prihană.

 

Și stau între umbră și margini de vis,

Cu inima strânsă de-o dulce mirare;

În ochii mei cerul rămâne deschis,

Iar luna se schimbă într-o altă culoare.

 

Rămân la fereastră cu noaptea aproape,

Și simt cum tăcerea se-așază deplină;

Din umbrele mele se nasc alte ape,

În care se scaldă o nouă lumină.

 

Iar când dimineața mușcă din noapte,

Cu zorii ei limpezi veniți dinspre soare,

Simt că din mine, sentimentele toate,

Sunt duse de lună spre infinite hotare.

 

Mai mult...

Treptat, treptat...

 

Treptat, treptat prin viață trecem toți,

Cu un destin ce-i scris la fiecare-n cer,

Mai bravi, mai harnici, mai netoți,

Și fiecare pas de-al nostru e-un mister.

 

Privim spre cer, și cerul nu răspunde,

Ne poartă doar pe drumuri de uitare,

Și glasul nostru, stins, în noi pătrunde,

Ca un ecou ce-și caută scăpare.

 

Ne duce viața ca un vânt printre ruine,

Prin labirintul zilelor de fum,

Și întrebăm ades stihiile străine,

De ce-i noroi și spini pe-al nostru drum?

 

Ne-apasă întunecimi și mari înfrângeri,

Dar mai apoi, sfârșim râzând în cânt,

Iar râsul ne apropie de îngeri,

Și ca o adiere ni-i viața pe pământ.

 

Și tot ce suntem, trup și suflet,

Va fi în veșnicie ca un tainic vis,

O cruce va marca al nostru umblet,

Și-un nume ce în ceruri va fi scris.

Mai mult...

Luna

 

Se aude un plânset în noapte,

E luna lovită de-o stea,

Se întoarce Pamântul pe-o parte,

Să absoarbă durerea din ea.

 

Se întrezăreşte o pâlpâire fadă,

Regina Nopţii e aproape moartă,

Viral se răspândeşte un zvon pe stradă,

Că Soarele şi-ar fi găsit altă consoartă.

 

Privim cu totii înspre Lună,

Dar jinduind, doar eu şi tu,

Să-i vindecăm durerea sa nebună,

Şi sentimentul… Déjà Vu.

 

Să-i recreem o trena argintie,

Să-i geometrizăm un “clar” …

De-a pururi pentru noi să fie,

Cel mai romantic loc stelar.

 

Mai mult...

Să ne doară frumos...

Mi-a rămas atârnat soarele.
Da.
Acel soare al copilăriei,
care nu știa să apună
și nu cerea explicații.

 

Încă ne atârnă de pleoape cerul.
Îl purtăm când clipim,
când ne prefacem maturi,
când ne legăm șireturile zilei
și ieșim în lume ca și cum
n-am fi învățat frica pe de rost.

 

Noi
suntem pluralul unei singure inimi.
Ne amintim împreună,
ne doare la fel,
ne vindecăm pe rând.

 

Norii nu se mai rețin.
Trec.
Ne traversează copilăria,
ne udă genunchii juliți ai memoriei,
dar nu mai pot strica zorii.
Zorii sunt deja în noi.

 

Noi am crescut din firimituri de lumină,
din mesele unde tăcerea era rugăciune,
din „mai așteaptă puțin”
și „o să fie bine”.

 

Noi știm cum sună lipsa.
Are vocea mamei strigându-ne seara,
are ecoul pașilor care n-au mai venit,
are gustul pâinii rupte egal
ca să ajungă tuturor.

 

Noi purtăm timpul ca pe-o haină prea mare,
cu mânecile pline de trecut,
dar refuzăm să o scurtăm.
Pentru că acolo, în tiv,
stă ascuns soarele.

 

Și da,
încă atârnă de pleoapa ochiului.
Îl lăsăm acolo.
Să ne doară frumos.
Să ne lumineze când uităm
cine am fost
și de ce continuăm
să fim
împreună.

Mai mult...

O frunză...

O frunză cade liniștită,

La a mea fereastră.

E ciudată și ruginită,

Ca și viața noastră.

 

O frunză se desprinde,

Ușpor de ramul întristat.

Pică și se stinge,

ca și sufletul îndurerat.

 

O frunză mucegăită,

A trecut în zbor.

Plânge că e zdrobită,

Ca și viața omului trecător.

 

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍