Umbra ta

Într-o seară ai intrat în cameră

după ce toate lucrurile tăcuseră.

Nu spuneai nimic,

dar liniștea ta avea forma unei îmbrățișări

pe care nu îndrăzneam să o cer.

Te priveam, 

nu ca pe ceva frumos, 

ci ca pe locul în care se întorc păsările

după ce a obosit cerul.

Mâinile tale stăteau cuminți

pe marginea lumii mele și pentru prima dată nu mai voiam nimic.

Nici promisiuni, nici viitor,

nici cuvinte mari.

Doar clipa aceea... 

clipa în care respirația ta se așeza lângă a mea ca o lumină caldă

pe pervazul unei dimineți.

Erai ca o lampă aprinsă, 

într-o casă, 

în care cineva drag

trebuie să ajungă. 

Vântul mă mușcă de față, 

Într-un frig infernal mă desfăt, 

Sângele în vene-mi îngheață, 

Cu bulgări de foc mă îmbăt. 

Mi-s oasele gârbove-n coaste, 

Și văd cum prăpădul revine, 

Înfrunt a gerului oaste, 

Și simt o Siberie în mine. 

Mi-e frig și sunt rece ca gheața, 

În cristale, de mișc, mă voi frânge, 

Jăratec aș mânca dimineața, 

Și clocot mi-aș turna peste sânge. 

Mi-e frig, doar mi-e frig și îs sloi, 

Soarele nu-l mai văd nici în vis, 

Cu gerul port acum un război, 

În care focul este strict interzis. 

Sunt cea mai teribilă fiinţă din istorie,

O bestie plină de flăcări şi întunecimi,

De elanuri şi disperări, de eşecuri şi glorie,

Un abis sinistru de mari adâncimi.

Grijile lumii şi incertitudinile toate,

Într-o clipă în mine amuţesc,

Căci din pustiu şi grote nu se mai poate,

Percepe mesaje din peisajul lumesc.

Aş iubi o lume în care criteriu să nu existe,

Să nu fie nici o formă şi nici un principiu,

O lume în care indeterminarea să persiste,

Şi-n care să nu fie moralizat nici un viciu.

Nu voi veni în numele suferinţei niciodată,

Să opresc lumea de la plăceri, orgii sau excese,

Fiindcă viaţa e scurtă şi trebuie consumată,

Şi nu vreau nicidecum să mor la bătrâneţe.

Deci, vreau să beau cupa plăcerii până la fund,

Să plâng, să râd, să strig de bucurie ori disperare,

Să-mi mistui în creier orice fărâmă de gând,

Şi să sfârşesc fericit în propria-mi desfătare.

Nu mai suflă vântu-n pânze,

Ci vâslesc mereu din greu,

Toamna dorm pe pat de frunze,

Învelit în curcubeu.

Norul umbră nu-mi mai face,

În răcoare mă visez,

Stau ca puiul în găoace,

Și aștept să eclozez.

În văzduhuri uliul țipă,

Se rotește vreme lungă,

Viața mi-o adun în pripă,

Moartea trebuie s-ajungă.

Se bat cuiele-n sicriu,

Numai ploaia mă mai plânge,

S-a făcut așa târziu...

Vântul suflă iar în pânze.

Amar venin mai port în cârcă,

Murdar destin mi s-a ursit,

Dar sufletul mai toarce încă,

Al vieţii fir iezit.

Nu pot s-accept drumuri închise,

Nu pot umbla pe nicăieri,

Vreau să străbat acele visuri,

Ce ascund speranţă şi mister.

Mi-e silă şi de faima ce o port,

De mersul ce mă-nţeapă în călcâie,

Mi se oferă o şansă de confort,

Dar fug ca dracul de tămâie.

Pribeag îmi e sortit să umblu,

Să vântur false idealuri,

Să îngurgitez un viitor prea sumbru,

Şi apoi să port cununi de lauri.

M-am rătăcit printre genii

cu abecedarul în mână.

Ei scriau pe raze de stele,

eu încă țineam hârtia albă

ca pe o rană.

În jurul meu mirosea a cer.

Am înțeles atunci

că geniile nu se nasc din oameni,

ci din fulgere, iar tunetul lor

e tăcerea profundă. 

Am pus abecedarul pe frunte, 

și s-a deschis o ușă spre un câmp necunoscut.

Nu literele erau fascinante, 

ci cuvintele care se închegau.

Poate că rătăcirea,

e doar greutatea primului pas,

ori tremurul primei silabe

pe care o spui fără să știi dacă 

te va înălța sau te va arunca 

mai adânc în tine.

Am suferit călduri și frig, demult,

Când mă iubeam cu stelele și luna,

Acum, când glasul nopții îl ascult,

Privesc spre cer, și-mi e totuna.

Mai dau câteodată, în albe nopți,

Cu pleoapa de la ochi în raza lunii,

Și-aud suspine sus pe bolți,

Și-mi spun că-i plâns de stele, unii.

De multe ori am stat cu mâna-ntinsă,

Ca luna să-mi ofere tot pustiul ei,

Și să-l arunc subit în inima încinsă,

S-o fac să se gândească la femei.

Dar mă-mbrăcau în aurori celeste,

Iar trupu-n infinite raze l-am simțit,

Și pătrundeam în noapte prin ferestre,

De aceea-am fost de ele îndrăgostit.

Doamne, la Tine, vin prin rugăciune
Și știu că Tu, ești cale, adevăr și, viață,
Pe fiul Tău iubit, Tu, l-ai trimis în lume
Omul să fie mântuit, de binele-l învăță.

Cu Duhul Sfânt, trupul, ni l-ai însuflețit
Care ne-a devenit apoi, Acoperământul,
Un scut Ceresc, de răutăți să ne ferească
Până ne înnălțăm și-om părăsi pământul.

Treime Sfântă, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh
Fă, ca inima să-mi fie, un izvor de apă vie,
Care neîncetat să curgă lin... cu bunătate
Din care eu gustând, credința să-mi învie.

De Sus, Tu, Doamne, viată ne-o veghezi
Și semne ne trimiți, ca noi să înțelegem,
Că, doar fapta și nu vorba, ne e salvarea
La judecata de Apoi, unde cu toții... mergem.

Acum, Ție Îți cer, să nu mă pedepsești
Ca-m încălcat adesea... poruncile Cerești,
Dar, sunt un om și, păcătos pe ăst' pământ
Doamne, milostiv rămâi și, fapta să-mi sporești!

LOCUL UNDE RĂMÂNEM

Există un loc

în care nu ajungem cu pașii,

ci cu tot ce am fost

și n-am spus.

Ne lăsăm grijile

la marginea inimii

și păstrăm doar 

ce a știut să iubească,

ce a știut să aștepte,

ce n-a rănit.

Frumusețea acestui loc

nu se vede,

dar se simte:

îi liniștea care nu doare,

e pacea care nu cere explicații.

Și poate că toată viața

nu e decât drumul

spre acest loc

unde rămânem

fără să ne pierdem

când gândul tău tace,
cine rămâne să asculte?

Renunță pentru Dumnezeu la gândul de mărire,

Smerenia e drumul drept, izvor de nemurire.

Modest e cel ce-n taina Lui își poartă alinarea

Și-n loc de aur pământesc primește iertarea.

Iubește-ți aproapele și-ți cinstește părinții,

Că-n lacrima lor caldă stau comorile sfinte.

Nu-n bogății pieritoare, ci-n darul iubirii

Se înalță sufletul curat spre cerul mântuirii.

Caută-n toate pacea și lasă dor lumesc,

Că-n cele cerești ascunde Domnul tot ce-i firesc,

Cine renunță lumii, spre El călătorește

Și-n harul cel divin, o viață nouă înflorește.

Așa cum culoarea din pensula pictorului,

Are nevoie de un suport sau de o pânză

Pentru a prinde viață,

La fel vorbele rostite de cineva,

Au nevoie de altcineva..

Dar ce se întâmplă cu gândurile exprimate și neauzite?

De câte ori nu vorbim singuri?

Ne aude oare cineva?

Ne aude propria conștiință...

Dar ne mai aude și altcineva....

Să fie Dumnezeu,demonii?

Nu cumva chiar și un monolog nerostit are pe cineva spectator?

(10 ian 2023 H.S)