Desen

Sunt doar un dor ce inima-ți înmoaie,

În trupul tău de vis nepământesc,

Și, rătăcind prin neguri de văpaie,

Îți ard călcâiele-n suavu-ți mers.

Mă-mbraci în tine, ziua mă înghite,

Ca un pocal ce nu se vrea golit,

Iar timpul se destramă în ispite,

Lăsându-ți trupul tânăr, dezgolit.

Și m-aș dori pe ramul tău o frunză arsă,

O umbră prinsă-n vântul de apoi,

O floare ce în zorii zilei își revarsă,

Parfumul dulce peste sânii-ți goi.

De-ai ști ce grea e clipa fără tine,

Cum cade cerul frânt în trupul meu,

Și toate gândurile-mi sunt străine,

Și-n stoluri vin mereu, mereu...

De ești aproape, lumea mea e vie,

Nu sunt destin, și nici sentință,

Ci doar un om ce-și scrie pe hârtie,

Un vers, ca pe o ultimă dorință.

Nu-ți cer nimic, rămâi precum ești încă,

Același nor, ce se dezlănțuie-n potop,

Și-atunci când apa, va fi din nou sub stâncă,

Să-mi fii pământul în care-am să mă-ngrop.

Metamorfoză

Leit Cleopatra arată-n pat,

Zgândărind al meu hormon,

Dar după ce s-a demachiat,

Am zis că-i Tutankamon.

Plată şi răsplată

M-a pus să-i cumpăr scumpe rochii,

Şi lenjerie fină de bumbac,

Că dacă-o fi să mă apropii,

Ca s-o dezbrac e musai s-o îmbrac.

Unui contabil

N-a avut discernământ,

Zilnic făcând compromis,

Și-a plecat de pe pământ,

Cu bilanțul... neînchis.

Unei vânzătoare

Fura la cântar sever,

Vămuind tot ce-a putut,

Însă când s-a dus în cer,

Vămile, nu le-a trecut.

Pe mormântul lui Stefan cel Mare

Aici zace Ștefan Vodă,

Cel mai mare domnitor,

Care-a instaurat o modă,

Unde dormi, faci un fecior.

Pe mormântul lui A. I. Cuza

Aici doarme Cuza Vodă

Care, când făcea safteaua,

Îmbrăca domneasca robă,

Şi te prindea cu ocaua.

Unui speolog

A plecat un speolog,

Şi-a ajuns în toiul serii,

În patul unui omolog,

Lângă peștera Muierii.

 Visuri

Cocoșul meu cânta întruna,

Visând, bătu-l-ar vina,

Că va petrece toată luna,

Pe vârful muntelui Găina.

Prohibiție pe Siret

Plecă cu barca în aval,

Să pescuiască în secret,

Şi-l răsturnă c-un val,

Siretul pe șiret.

 Dorință - varanul are doi ficați

Mi-aș dori varan să fiu,

Când mă duc să beu,

Să am prins în circuit,

Doi ficați și eu...

Surpriză

O discutau pe ulicioară,

Că ar fi femeie ușoară,

Dar nu știe nimenea,

Că de-o lună, ea e grea.

Nu cere viață neschimbată,

Și nici iubirea ce s-a frânt,

Acestea vin numai odată,

Și doar o clipă pe pământ.

Dar cât durează, strânge-n suflet,

Tot freamătul și-al ei parfum,

Căci amintirea ei te-ndeamnă,

Să fii și tu, cândva, un drum.

Și-n loc s-aștepți lumini de ceară,

Ce se topesc ori ard într-un oftat,

Mai bine-i focul să te piară,

Chiar de-i târziu, chiar de-i păcat.

Căci ce-i iubirea, dacă-i lege?

Ce-i dorul, dacă-i jurământ?

Sunt visuri ce nu pot rămâne,

Ci trec, ca umbra, pe pământ.

Deci nu te-nchide-n amăgire,

Nici nu-ntreba de ce s-a dus,

Fii bucuros de-a ta trăire,

Căci totu-i răsărit și apus.

V-am văzut bătrâni,

V-am văzut plângând,

Cu atâtea răni,

Toate lăcrimând.

M-ați văzut plecând,

Fără bun rămas,

Umbra-mi tremurând,

La fiece pas.

V-am văzut prin fum,

Umbre pe pământ,

Dorul vostru, scrum,

Risipit de vânt.

M-a chemat spre voi,

Glasul greu, tăcut,

Și am plâns cu ploi,

Dintr-un ochi de lut.

Eu, rămân străin,

Prins de-un timp hain,

Și, cu-al meu suspin,

Vă port în destin.

Pașii voștri grei,

Liniștea-mi zdrobesc,

Umbrele de ieri,

Prin mine trăiesc.

Dar tot ce-ați pierdut,

Eu port în cuvânt,

Fiindcă am tăcut,

Ca un vechi mormânt.

Tristețea râmă-n pieptul meu,

Și înfulecă porcește bucurii,

Mă uit spre cer la Dumnezeu,

Și cred că râde de ai Săi copii.

Îmi plânge-un nechezat de cal pe umăr,

Soția-mi scrie zilnic acatiste,

M-așez la rând dar nu mă număr,

Și-mi arvunez la parastas soliste.

Îmi ară moartea carnea aburindă,

Să semene spre toamnă un pui de viață,

Și stau cu leșul atârnat de grindă,

Tocmindu-mi viitorul ca la piață.

Mi s-a umflat și scândura de pe sicriu,

De plânsul viermilor ce mă așteaptă,

Nu pot să mor, căci mi-e sortit să scriu,

Că moartea-i sinceră iar viața e nedreaptă.

Ne este vorba caldă și mieroasă,

Dar zilnic jefuim morminte,

Trădăm pe fratele din casă,

Și-n spovedanii siluim cuvinte.

Avem și măduva stricată-n oase,

C-am  adoptat noi legi și ritualuri,

Iar simțurile calde și frumoase,

Le-am înecat voit în false idealuri.

Ologilor pantofi le-am comandat,

Iar ciungilor mănuși brodate,

Apoi i-am prins și spânzurat,

Pe acei ce ne-au cărat în spate.

Ne ard biserici zilnic din senin,

Și căutam prin ceruri piromani,

Prescura ni-i dospită cu venin,

Și totul se rezumă doar la bani.

De-i negru, tu trebuie să spui că-i alb,

De e bărbat, tu minți, ea e femeie,

De-i frig, gândește că ți-e cald,

Dă foc la cărți, la tuș și la condeie.

Va trebui să ne-ascundem toți în hrube,

Aceasta cred că-i unica salvare,

Ne-om curăța de mucegai și bube,

Plângând pe acei rămași sub soare.

Măicuța mea, a ta grădină,

Ce ai ales-o dintre toate,

E astăzi fără de lumină,

Și-i plină de urât și de păcate.

Măicuța mea, fecioară sfântă,

Grădina ta cu har și bunătate,

Creștinătatea astăzi înspăimântă,

Căci florile sunt ofilite și uscate.

A năpădit în inimi buruianul,

Iar volbura ajunge pân la cer,

Icoana lor este acuma banul,

Și toți se-nchină doar la vistier.

Măicuța mea, a ta grădină,

E plină de scaiete și de pir,

Iar grădinarul e și el de vină,

C-a predicat cuvântul ca un zbir.

În casa ta, bisericuța sfântă,

Costrei și volbură se aștern,

Iar din amvon nu se mai cântă,

Ci se citesc decrete de guvern.

Tu varsă lacrimi, Maica mea...

S-o uzi cu mir și har divin,

Să înflorească pururea în ea,

Doar prunci cu suflet de creștin,

Să taie buruiana-n carne vie

Iar în altarele cu spini și mărăcini,

Lumina sfântă să o reînvie,

Smulgându-i chiar din rădăcini.

Poezie -mi dai savoare 

Și sădești în mine floare.

Mă destăinui ție, muză 

Și te pictez pe -o frunză.

Ești oglinda virtuală,

Ce mă udă cu cerneală,

Scoate rime pe gură,

Mă reflectă în alură.

Mă spovedesc ție, magie,

Înșir emoții pe-o hârtie.

Ești sfetnicul meu tainic,

Al simțurilor paznic.

În zile sumbre,alinare 

Să mă pună pe picioare.

Ori delirul ce m-aväntă,

Când nimic nu mă frământă.

Ești mantie de ploaie,

Ce lăcrimează pe-o foaie.

Ești curcubeul ce răsare 

Într-o clipă de visare.

Ești patimă și artă,

Ce n-o găsesc pe hartă.

Ești tărâm ce tipic,

Mă expune liric...

Cândva,de mult, am întâlnit

într-un pustiu nedefinit

un ecou prăbușit

din neantul cerului…

Era orb, neputincios,

surd și cu puteri târâte

scrijelea pe un petic de nisip

cuvinte din strigăte nedeslușite:

Salvați oamenii,

salvați și glasurile

ce prin pustiu le-am rătăcit!

De atunci printre dune de gând

caut cuvinte în nisipuri zăcând…

Se zguduie cămașa de plânsul tău uitato,

Iar lacrima îți curge ca ploaia prin uluc,

Cu ultima scrisoare ce astăzi ți-am furat-o,

Voi face un foc imens, cămașa să-ți usuc.

Vor arde dulci cuvinte, vor scoate pălălaie,

Va geme tot pământul de-un foc fără cenușă,

Și-n ochii tăi albaștri sub pielea ta bălaie,

Se va surpa odaia de dincolo de ușă...

Va plânge macu-n floare sub vântul ce adie,

Iar rana ta deschisă pe toamnă va-nroși-o,

Toți strugurii din vie vor fi ce n-au să fie,

Iar vinul lor sorbindu-l îți voi rosti...Adio!

Și grabnic se vor strânge toți norii de pe cer,

Să plouă și să stingă scrisoarea ce-am furat-o,

Să-ți mai rămână-un petic ce zboară prin eter,

Pe care vei citi, că te-am iubit nespus...uitato!

pe aceeași pală de vânt, o mirare a firescului în sine,
despre-o nu știu ce fandosită de fantezie
a culorilor a descris o traiectorie
ciudată de spirit, prin oceanele unei materii cenușii...

trecea, împopoțonat, un maistru de ceremonii...
în liniștea aceea de granit, dăltea zelul
trepte spre cer, câte trei, câte cinci, șapte, nouă,
oglinda purta soarele în ea și doamnă, chiar luna!

Prometeu, apoi, i-a dat un foc
bătrânului cu pipa și nu mare i-a fost
uimirea unui altfel de răsărit,
cu trandafirii pe rouă și cu bătaia vântului în jilț...

și-o șoaptă de-un tinitus infernal
înmărmurită într-un semn de întrebare,
într-un final de portativ dement,
din care, rând, pe rând chei sol, diezuri și chei sol...

focul, firesc, îmbie negrul de fum să acceadă
într-o quantică iubire a unui android
dezumanizat, în dans cu însăși natura
demonică a unei frumuseți de lut...

pe rândul al doilea, cu ochelari,
totul pare atât de pur și de sofisticat
printre valurile de minute contradictorii,
că până și încheierea poate dura eoni!

că vers, după vers, linii paralele se apropie,
într-un infinit tern și plictisitor,
iar depărtarea poate fi martoră
a cât de mult ne-am fi dorit acum, punct!

o demult uitată parte dintr-un pahar pelin,
parodiază o senzație în tâmple și sub pleoape
și-un sorb strident în oglindă îmbie
înspre o licoare ce pretinde-se a fi un vis.

cu toate că par așezate mai viclean
din călimară, cuvinte și tot felul de fluturi mov
inundă spațiul dintre lumi, într-o notă
de spectacol absurd și cam atât!

Roz culoarea fericirii,
Este clar si a iubirii,

Cu totii o privim mereu,
este ca si un fel de zeu,

Rozu' este expresiv,

Ca si cum ai fii in vis.