Epigrame XXXIV

Trăiesc cu lumina-n prăsele,

În cer am dureri de măsele,

Mă-njunghie în inimă un gând,

Trăiesc pe pământ ca-n mormânt.

Mormântul mi-l scurmă o fiară,

Mă roade omida de dud,

De la lacrima ta de aseară,

Părul îmi este tot ud.

Eşuez pe un banc de guvizi,

La căpătâi sirene-mi descântă,

Pe trup doi peştişori timizi,

Balada înecului îmi cântă.

De creştet valuri se sparg,

Spuma e ornată pe trup,

Undeva departe în larg,

Se aud urlete fioroase de lup.

Din ochi mei vii de albaştri,

Azurul încet se cromează,

Sub cerul ciorchine de aştri,

Privirea-mi siluete vânează.

Mă îneacă lumina divină,

Luceşte putregaiul din oase,

Sunt pentru gângănii tulpină,

Moartea pe mama descoase.

Mă caută cu poteri din iad,

În zori am fost topit de nămeţi,

Acum între stele eu ard,

Şi sclipesc pentru bieţii poeţi.

Pe umerii tăi bate, 

Un clopot fără grai, 

Ce arde-n carnea umbrei, 

Cu flacără din rai.

Prin pleoapa ta se scurge, 

Un fluviu de pustiu,

Și-n neantul amăgirii, 

Eu lacrimă mă știu. 

Sub pașii tăi se strâng, 

Cărări și drumuri lungi, 

Din larg necunoscut, 

La care vrei s-ajungi. 

Mi-ai semănat în sânge, 

Grădini fără hotar, 

În care cresc iluzii

Cu rodul sec și-amar. 

Și-n fiecare noapte, 

Îmi naști un alt apus, 

Din care beau lumina, 

Ca orbii, pe ascuns.

Un fulger ostenit trăieşte în mine,

Sunt sufletul golului şi inima nimicului,

Chiar şi să mor îmi este ruşine,

Căci m-am scăldat în apele misticului.

În spaţiu fără tărâmuri, n-am unde mă ascunde,

Sunt stârv şi vulcan totodată,

Cu fiecare clipă aştept să mi se-nfunde,

Să fiu şters, ca să rămân o pată.

Sunt intervalul dintre bătăile inimii,

Călău al timpului şi paznic al infinitului,

Spun poveşti de groază fie-mii,

Iar ea crede în nebunia tăticului.

Îmi irig nopţile cu groaznice coşmaruri,

Mă simt o fiinţă fără chip,

Care oferă copiilor dulciuri şi daruri,

Ce-ascund tristeţi iar bucurii nimic.

Cu întunericul ce în mine zace,

Aş putea acoperi soarele pe vecie,

Răutatea mea ar putea fi război ori pace,

Şi-ar instala peste bucurii sclavie.

Înroşesc universul cu flăcările mele,

Prepar otrăvuri dulci pentru soţie,

Sunt demon în rai şi înger în stele,

Nu am ideii, ci numai clocot, obsesii, nebunie.

Sângele mă străbate în curenţi arzători,

Fericirea mi-i fisurată de trecute clipe amare,

Privirea-mi pluteşte nebună pe nori,

Iar sufletu-mi scuipă venin peste-o floare.

Am nefericirea de a nu fi nefericit,

Mă nasc în apusuri, mă clătesc cu umbre,

Car idei şi gânduri într-un suflet pustiit,

Şi invoc lumini din cele mai sumbre …

Risipiţi-mă pe întinderea nostalgiilor,

Departe de mine şi aproape de depărtări,

Cântaţi-mi muzică din scâncetul copiilor,

Şi înveseliţi-mă cu cele mai hidoase arătări.

Reclamaţi-mă sfinţilor ce i-am iubit,

Luaţi-mi plăcerile şi striviţi fericirea,

Căci în cel ce a fost un om neiubit,

Se naşte acum, poetic, iubirea …

În clipa cea mai neagră, când sufletul se frânge,

Şi paşii mei se pierd în umbre ce cobor,

O rază parcă vine din cerul tău şi plânge,

Pe fruntea mea, ușor.

Mi-e glasul greu de taină şi tremur când te strig,

Dar numai vântul urlă prin codrii fără glas,

Şi-n mine cresc ruine, cu lacrimi ce se-nfig,

În fiecare pas.

O, dacă-ai fi o umbră ce vine iar în noapte,

Să-mi ştergi din piept durerea cu mâna ta de vis,

M-aş stinge fără teamă în liniştea de şoapte,

Zâmbind că te-am atins...

Când cade-n zori tăcerea pe crucea ta de piatră,

Și roua se preface în lacrimi ce te strig,

Un vis adânc mă prinde ca o minune sacră,

Și tremur tot de frig.

Mă-nchin sub ramuri grele, în locul tău de veci,

Cu fruntea mea lipită de umbra ta tăcută, 

Și-mi pari a fi plecată pe-un drum cu pași mai reci,

Și nu de tot pierdută...

Dar simt cum ceru-și frânge durerea peste mine,

Și-n valuri iarăși urlă ce n-am putut să spun,

Iar dorul tău se întoarce ca niște rugi divine,

Și-n taină mă supun…

Rămâi în gând o rugă ce nu se mai sfârșește,

O rază ce-n amurguri tresare peste veac,

Din tine-mi curge timpul spre lumile celeste,

Tu ești al meu liman și pentru toate leac.

Și când va fi să trec și eu prin vama stinsă,

Spre locul unde cerul atinge-a morții coasă,

Să vii, o, mamă dragă, cu mâna ta întinsă,

Să mergem împreună, la tine-n noua casă.

Ce dor aprins mă arde și mă cheamă,

Din cerul plin de tainice scântei,

Căci pașii mi se pierd fără de teamă, 

Pe drumul scris în inimă de zei?

Îmi este însuși visul aripă și punte, 

Peste prăpăstii reci și necuprinse,

Și zbor tăcut spre culmi de munte, 

Ce par din dorul veacurilor stinse. 

Azi simt că stau în prag de nemurire,

Cu cerul strâns adânc în al tău piept,

Și știu că drumul nu mi-e rătăcire,

Ci un sfârșit în care-am să te-aștept. 

Simt taina nopții cum mă înconjoară,

Cu șoapte reci din stele căzătoare,

Cum dorul tău, o flacără ușoară,

Îmi încălzește inima din depărtare,

Și trec prin lumi ce nu cunosc uitarea,

Cu ochii plini de cer și infinit,

Mi-e chipul tău durerea și alinarea, 

Și fiecare gând un zbor dorit. 

Și cred, mereu, în tainica ivire,

Când nici nu mai contează că exist,

Că te vei naște din lacrimi de iubire, 

Pe un obraz nemângâiat și trist. 

În trup îmi port un univers defunct, 

Iar viața-mi tremură în gând, 

Căci după moarte nu e punct, 

Ci mii de virgule la rând. 

Atomi din stele-mi curg în sânge, 

Sub cerul greu mă plimb smerit, 

Iar moartea lacomă, mă strânge, 

Dar eu, revin mereu, din infinit. 

În liniștea ce domină printre ruine, 

Îmi simt ființa-n straturi desfăcută, 

Ca și cum timpul ar respira prin mine, 

Din nou, o viață încă ne născută. 

Nu mor, ci mă retrag în adâncime,

Unde tăcerea nu e gol, ci început,

Iar din cenușa ce-a rămas din mine, 

Se naște-un sens la fel ca cel pierdut. 

Și iar mă-nalț din propria zdrobire,

Un sac de oase într-un trup tăcut, 

O reîntoarcere mereu fără oprire,

Același suflet într-un nou născut. 

Sub pleoapa nopții ard izvoare oarbe,

Din care sorb uitarea ca pe o cunună, 

Și-n mine cresc, ca niște zeități abstracte,

Divinul foc și umbra morții împreună. 

You flow through my mind like water

Sometimes it can be a turbulent flow,

Sometimes just nice and slow.

Like water you have stages,

Where your mad, then your sad,when you cry, then you laugh.

I don’t get you, i dont.

But sometimes, i cant think straight  when i dont hear your bubly vocal cords.

I dont get you, i dont.

But i feel like its just us in the whole world.

We flow, we fall, we cross each road we pass.

We never get tired of the waterblast.

You tend to pour your problems on me,

expecting to evaporate them just like warm tea.

I dont get you, i do.

I listen to every gush you have, to every little pond you have.

You flood my mind with words you say, with your problems within each day.

I dont get you, but oh how i do.

My mind when i talk to you is all blue.

All blue like the sea, until it turns black when your in missery.

I try to keep you clean, but each time there’s another plastic in your sea.

Your all soaked, from your tears you have leaked.

I try to offer a towel, but it just gets wet from your sorrows.

From your past wishes and hopes,how i wish i could just swim,

Through each of your dreams, and slowly make them appear, like a little fish swimming in the sea.

I dont get you, i dont.

But i cant help but admire your flows and waves, each time you slowly sway.

You flow through my mind like water,

And yet again you never seem to bother.

Știu tată că nu m-auzi..

Că ești trist si-ndepartat..

Totusi,tată in zori de zi,

Sa ști ca eu nu te-am uitat.

Mă uit tată la copii,

Cum se joaca cu părinții

Cum zâmbesc si sunt iubiți 

Tu tată,nu ești aici..

Ma doare tată,dorul tău

Ma doare ca nu m-auzi 

Tată,si eu sunt copilul tău,

Dar tu,nu vrei să m-auzi..

Eu tată,am obosit..

Să te scriu și să te caut..

Aștept tată,un răspuns,

Chiar dacă nu e de ajuns.

diminețile mele-s parcă niște felii din sticlă
acoperite de rouă și de petale de flori,
eu însumi am devenit fluid și transparent ca
o bulă fierbinte de sticlă,
din care mă recompun zilnic de o mie de ori.

Si lumea din juru-mi e translucidă
Ca un balon de aur, prăvălit dintre nori,
gravitez nesigur printre stele bolnave
din sticlă
printre oameni cu fețe sticloase și ochi incolori.

Mă rog în gând să nu plouă cu gheață
să nu cadă vreun fulger răzleț printre brazi,
ca un meșter Manole care zidește
din sticlă
mă rog să nu-mi vină iubita nici azi.

Blestemul lui Zeus de azi-noapte-i
ușor redundant, apocrif:
ori îmi zidesc iubita-ntre ziduri
de sticlă
ori o iau mereu și etern de la capăt,
precum neobosituL Sisif.

Sunt oameni în fața cărora 

Sufletul meu trebuie sa poarte armura.

Mi-e teama de săgețile ochilor lor,

Otrăvite de ura..

Și sunt oameni pentru care 

Inima mea își deschide porțile toate ,

Și blânda strălucire din privirea lor 

O umplu cu lumini atât de minunate..

Ochii, ferestre ce nu știu să mintă,

În ei, adevărul se ascunde și se simte.

Poți ascunde cuvinte, poți pune zâmbet fals,

Dar ochii trădează orice suflet ars.

În priviri se văd doruri și răni ce nu dor,

Cuvinte nespuse ce strigă în cor.

Poți să-ți ascunzi lacrima sub masca de fier,

Dar ochii nu mint, ei vorbesc fără cer.

În ei, se citesc povești nespuse,

Iubiri trecute și inimi distruse.

Poți râde, dar ochii spun alt adevăr,

Un suflet ce plânge sub zâmbet stingher.

Când privirile se-ntâlnesc fără cuvinte,

Acolo se vede tot ce sufletul simte.

Fără mască, fără teamă, fără vreun cuvânt,

Ochii spun povestea, curat și profund.

Adevărul, de-l cauți, nu-l găsești în glas,

Ci în ochii ce tac, dar spun totul de îndată.

Căci inimile pot să mintă, vorbele să-nșele,

Dar ochii... ochii nu mint niciodată.

MCG