Minte pustie

Te-am întâlnit pe-un ţărm de rătăcire,

Sfioasă îţi trădai nedumerirea,

Dar ascundeai sub zâmbet o iubire,

Şi-ţi împărţeai cu soarele lucirea.

Cu ale tale urme în nisipul încă ud,

Şi umbra-ţi sub un soare pofticios,

Îmi conturau renascentist pe trupu-ţi nud,

Esenţa femeiască a corpului prea crud.      

M-am aruncat în ale vremii valuri,

Ca să împart cu tine acelaşi timp,

Să fim prezenţi la aceleaşi baluri,

Să dănţuim ca mirii pe acelaşi ritm.

Să pot la miez de noapte să te fur,

Şi să te port pe ape neumblate,

Să te iubesc ca un nebun şi să îndur,

A ta iubire şi vorbe deocheate.

Apoi de pruncii noştri să îngrijim,

Şi vremea peste noi să ningă,

Iar noi ca la-nceput să ne iubim,

A noastră dragoste planeta să încingă.

Mi-e sângele o lacrimă-ngheţată,
În care tinerețea întruna țipă,
Iar inima — o pasăre vânată,
Ce zboară numai cu-o aripă.

Pe tâmpla mea trecutul se răsfrânge,
Ca o zăpadă neagră peste gând,
Şi-n suflet o fiinţă moartă-mi plânge,
Cu vocea mamei venită din pământ.

Sunt muntele ce urlă în cădere,
Cu prăbuşirea-n el crescută lin,
Iar sufletul prin trup e-o adiere,
Ce zilnic mustră pârdalnicul destin.

Mă-ntind în mine ca o rădăcină,
Într-un pământ cu apele uscate,
Și mă târăsc din hrube spre lumină,
Cărând păcatu' originar în spate.

Culori bizare îmi pătează chipul,

Amestecuri de negru, negru, negru…

Cunosc infernul şi nimicul,

Şi-l cânt în propriu-mi marş funebru.

În criptă arunc cu silă un ort,

Buchetul de azalee ofilit,

Amarnic plâng, apoi mă-mbărbătez cum pot,

Iar la priveghi îmi povestesc cum am trăit.

Filozofii împrăştii unde n-am ascultători,

Sunt bucuros dacă mă ascult doar eu,

Invoc blesteme peste muritori,

Ca să-L provoc pe Dumnezeu.

Îmi place să mă certe, ca să-nvăţ,

Îmi place să mă bată, ca să plâng,

În faţa Lui să mă răsfăţ,

Şi în iluzii coroana să i-o frâng.

Întruna mi se bate ochiul stâng, 

Zăpada-n mine s-a topit, 

Pe tâmple primăveri îmi plâng, 

Și adie-un vânt ca de sfârșit. 

În stoluri vin tristeți mai vechi, 

Iar inima îmi cântă a singurătate, 

La capul lunii stau noaptea de priveghi, 

Și ochiul stâng întruna mi se bate. 

Din gânduri se ridic-un fum subțire,

Iar ochiul mi-l îndrept înspre stăpâni, 

O toamnă încearcă în mine să respire, 

Și brumă scuip din amândoi plămâni. 

Pe străzi tăcute plouă cu uitare,

Un clopot stins răsună-n gândul meu,

Și peste suflet împrăștii o răcoare, 

Ca un amurg din ochiul stâng violaceu. 

Din umbre vechi se-nalță reci tăceri,

Și fără de lumină prin sânge rătăcesc, 

De parcă toate zilele de ieri, 

În pieptul meu, deodată îmbătrânesc.

La geamul nopții stau privind prin ceață,

Și ochiul stâng îmi bate funerar, 

Iar peste sufletul scârbit de viață, 

Se lasă-un somn adânc, crepuscular.

Am înălțat iar ziduri între noi,

Și am dat foc la pieţe și la parcuri,

Închiși stăm ca-ntr-un mușuroi,

Şi plângem peste catafalcuri.

Pizmaș proscris-am și pe neamuri,

Zâmbind i-am hăcuit în sânge,

Odraslele ni le purtăm în hamuri,

Și-i învățăm a râde ori a plânge.

Instinctele din noi le-am suprimat,

Și ne-am robotizat până-n genom,

Gândim global dar mergem separat,

Și nu mai arătăm a om.

Pe răzvrătiți i-am internat pe la ospicii,

Ne judecăm, deși, avem verdictul pus,

Guvernul ne împarte gratis vicii,

Iar noi strigăm că nu sunt îndeajuns.

Al nostru nume e acum un număr,

Deși nu stăm închiși prin pușcării,

Şi ridicăm neștiutori și umili din umăr,

Când năzuim un viitor pentru copii.

Va veni ploaia, croncăne corbi,

O zdreanță e haina ce mândru o port,

Iar norii-s albaștri în ochii mei orbi,

Și vântul în spate, îl car și-l suport.

Va veni ploaia, cerul e negru,

Mai negru decât îmi e dat ca să văd,

Toamna își cară cortegiul funebru,

Pământul din urmă urlă a prăpăd.

Ploaia va șterge cărările roase,

Și frunzele roșii ce zac în noroi,

Bastonul agăț de crengile joase,

Pădurea șoptește cu voci de strigoi.

Sub smogul de ceață poiana e mută,

Tăcerea își duce veșmintele reci,

Suflarea pătrunde prin scoarța căzută,

Să-și caute-n taină locuri de veci.

Va veni ploaia căci frigul pătrunde,

Sub zdreanța mea veche, subțire,

Iar drumul de mine parcă se-ascunde,

Și începe să plouă a despărțire.

Șiroaiele curg sub pasu-mi stingher,

Talpa-mi frământă în clisa amară,

Plânge al meu umblet pierdut în eter,

Și ochiu-mi înghite întuneric din seară.

Parfumați ,inepți și aroganți

Armură le este bogăția,

Dezertori din adevăr și inflamați

Sădesc satanic sărăcia

Cochilii le sunt falnice palate

Bijuterii umbresc acrilica lor piele,

Comori, absurde adunate

Condiment și drog, pentru un dans de iele

Făpturi fatidice și albe de făină

Creaturi cu ochii de cărbune,

Încetați voi ! azi , și căutați lumină

Dișcipoli falși și demascți de rune

Eternitatea nu va cuprinde în a ei cunună

Suflet curb pocit în vad,

Cenușa nu-ți va odihnii în urnă

Fabulos cavou ,te va conduce în iad

Primăvara, cu sufletul vibrând,

Fericirea o așteptăm visând,

Iar în toamnă, când speranțe mor,

Ne rămâne un nor,

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce nu mai vin,

Legănând doar un vis fugar

Noaptea pururi cer senin,

Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,

Dar în cor vedem că tot a fost un vis.

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce tot dorim,

Atât nu mai vin!

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce atât dorim

Atât nu mai vin!

Keväällä sielun värähteleessä,

Odotamme onnea unelmoimalla,

Ja syksyllä, kun toivot kuolevat,

Meillä on pilvi jäljellä,

Me kaikki odotamme turhaan

Onni, joka ei koskaan toistu,

Kehto vain ohikiitävä unelma

Yöllä taivas on aina kirkas,

Liidämme hullun kaipuun paratiisiin,

Mutta kuorossa näemme, että se oli silti unta.

Me kaikki odotamme turhaan

Onni, joka karkaa meidät

Ja sielussaan ne seulovat katkerasti

Ajatukset, jotka pettävät meitä,

Turhaan me anomme,

Odotamme turhaan

Onnea, jota aina haluamme,

En tule enää!

Me kaikki odotamme turhaan

Onni, joka karkaa meidät

Ja sielussaan ne seulovat katkerasti

Ajatukset, jotka pettävät meitä,

Turhaan me anomme,

Odotamme turhaan

Onnea haluamme niin paljon

En tule enää!

Puneți-mi hățuri și căpăstru,

Și în manej loviți-mă cu biciul,

Am să nechez pentru deliciul vostru,

Purtând pe carne sacrificiul.

Mi-e pielea de furtună tăbăcită,

În frunte sunt țintat cu praf de stea,

Pământul plânge sub a mea copită,

Iar vântul șuieră prin coama mea.

Aruncă-mi sacul cu ovăz din iesle,

Și pune-mi o tipsie cu jăratec,

Ca să îmi crească aripi lungi, celeste,

Să pot zbura într-un ținut sălbatec,

Să bat pământul reavăn cu copita,

Cu spume în zăbală să-mi înfrâng trufia,

S-ating în zboru-mi cerul cu aripa,

Și-apoi să-mi car în spate toată herghelia,

Să zbor cu ea în galop peste planete,

Să paștem iarbă de pe Jupiter și Marte,

Și tolăniți apoi, să urmărim comete,

Cum trec la trap, ducându-se spre moarte.

Cuvinte pline in inimii zbuciumate

Ce bat laolaltă in seri parfumate

Litere legându-se intr-un vals mlădioas

Poezie cu iz primejdios

Fiecare cuvânt aiurit liniștește

Și sufletul necopt înflorește

Asemenea unei flori in miez de primăvara

Ce ridica de pe umeri o povară.

După o iarna grea, plină de zile osândite

Vara aduce slove inedite

Ca intr-o pânza totul se țese frumos

Și viața începe sa prindă sens prețios.

Sunt pomul care-a crescut în zadar, Doamne.

Am înverzit la vreme,

dar rodul meu a fost otravă.

Poamele mele sunt acre —

nimeni nu le gustă fără să se strâmbe.

Nici cerul, nici omul nu se bucură de mine.

Mi-ai dat ploaie la rădăcină

și soare pe frunză,

dar eu am rodit mândrie,

am scos frunze de vorbă și flori de aparență,

iar în inimă — viermele!

Sunt omul nerodnic,

acela pe care-l cauți în zori printre vii

și-l găsești dormind între spini.

Am avut vreme,

dar mi-am petrecut-o adunând păcate în coșuri frumoase.

Și acum — iată-mă —

în picioare, dar putrezind pe dinăuntru.

Dacă vrei, taie-mă, Doamne,

să nu mai ocup locul în pământ!

Dar dacă ai milă,

curăță-mă cu sfântul Tău cuțit,

și dă-mi un an, o zi, o clipă

în care să pot rodi lumină.

Tu ești Grădinarul.

Tu știi unde e măduva strâmbă,

Tu știi dacă în mine mai poate încolți

un adevăr, o lacrimă, o rugăciune.

Nu mă lăsa să fiu o pildă de rușine,

ci fă-mă, prin foc și durere,

o pildă de har.

Chiar de va fi ultima dată

când îmi porți privirea printre ramuri —

fă-mă să nu Te mai întristez,

ci, să-Ți pot dărui

din roadele mele.

Cade lumina
în inima golului –
un răspuns fără întrebare.

Iubirea nu cere,
nu pleacă,
doar este.