Mă chinuie vise...

Bestialitatea lumii m-a dărâmat,

Mi-a tăiat aripile în plin zbor,

A furat bucuriile ce mi s-au dat,

Oferindu-mi tristeţe şi un fals onor.

Zelul şi pasiunea mea nebună,

Vraja demonică ce am consumat-o,

Pentru a deveni o făptură mai bună,

Groteasca lume, mi-a spulberat-o.

Elanul şi ardoarea ce am risipit,

Pentru a deveni un individ strălucitor,

De otrava lumii a fost înghiţit,

În infinita-mi durere cu-n glas rugător.

Am hotărât să trăiesc la temperaturi ireale,

Unde viaţa nu rezistă, nu poate respira,

Mă voi hrăni cu bucurii imaginare,

Ca lumea să piardă puterea asupra mea.

Voi coborî din mine ca dintr-un plan secund,

Cu trupul ca un abur și capul uriaș,

Iar moartea — o fântână cu ape fără fund, 

Îmi va sorbi trăirea din ultimul lăcaș. 

Și trupul, vechi veșmânt, se va preface-n humă,

Cu un miros de toamnă și gust de început,

Iar oasele, ca niște stâlpi înalți de spumă,

Vor sprijini uitarea în care m-am pierdut.

Dar chiar în lutul rece, sub pulbere de piatră,

Va încolți o taină din tot ce-am fost cândva,

Un arc ce-nalță-n cer o ultimă săgeată, 

Ce caută lumina să se înfigă-n ea. 

Voi fi și eu o treaptă din scara cea divină, 

Pe care urcă și coboară făpturile cerești, 

O mână de țărână ce speră să devină, 

Un bulgăre de aur în soluri nelumești. 

Voi fi o risipire de sensuri clandestine,

O liniște adâncă întinsă peste-un nume,

Ca un ecou ce uită din ce strigare vine, 

Și se preface-n umbră, rotindu-se prin lume. 

Nu voi mai fi nici dorul, acela care arde,

Nici foamea de lumină din ochiul meu de lut,

Ci doar o stea căzută din mii de miliarde,

Un punct fără hotare, în cosmosul tăcut.

Odată, atunci, undeva...

Lumina ta,

Lumina mea,

Au coborât de pe o stea,

Și-a ars mocnit,

În lutul tău,

În lutul meu,

La infinit.

Atunci, undeva, deodată...

Suflarea ta,

Suflarea mea,

Cerul porni să-l străbată,

Sfârșind într-un vis,

Sub perna ta,

Sub perna mea,

Peste noi mai precis.

Undeva, odată, atunci...

Sărutul tău,

Sărutul meu,

Dădură cărnii porunci,

Devenind creatori,

De lumină,

De lut,

De sărut,

Și de tot, uneori...

M-am temut mereu de clipit,

nu de întuneric —

ci de pierderea unei frânturi

pe care doar ochiul deschis

o poate purta mai departe.

Când clipești,

dispare o parte din lume.

Poate chiar chipul cuiva

care a existat doar o fracțiune

și n-a apucat să fie salvat.

E o moarte măruntă,

fiecare închidere de pleoapă.

Și dacă în acea clipă

cineva ți-a oferit tăcerea lui —

n-o vei mai regăsi.

Așa m-am învățat

să privesc fără sfârșit,

chiar dacă privirea doare,

chiar dacă lumina

îți sapă cearcăne în suflet.

Clipitul e o trădare subtilă.

O absență scurtă,

dar uneori suficientă

să pierzi mâna care te ținea

pe marginea căderii...

De-aceea, te privesc.

Fără pauze. Fără răgaz.

Fiindcă între noi

sunt doar câteva clipe

până la dezastru.

Fără tine lumea-i tristă,

E o lacrimă-n batistă,

Fără tine viața-i dusă,

E un pas făcut spre ușă.

Fără tine sunt pierdut,

Sunt o urmă din trecut,

Sunt o aripă de dor,

Fără cuib și fără zbor

Fără tine sunt ciuntit,

Sunt un ochi fără privit,

Sunt un umăr fără braț,

Sunt ca pasărea în laț.

Fără tine-s cuib de cuc,

Nu știu unde să mă duc,

Fără tine draga mea,

Sunt ca cerul fără stea.

Fără tine… fără tine,

Sufletul e gol în mine,

Rătăcesc în lung și-n lat,

Fără tine-s râu secat.

În liniștea ce-ți leagănă ființa,

Se stinge orice zbucium omenesc,

Iar eu, străin de lume și de sens,

Îți sorb din umbră taina și credința.

Nici timpul nu mai știe să te ceară,

Se pierde-n falduri moi de vis tăcut,

Și parcă tot ce-a fost cândva trecut,

Apare neașteptat în fiecare seară.

Iar eu rămân un veghetor fără de nume,

Cu inima topită în mister,

Păzind tăcerea care te-nvelește-n cer,

Ca pe un adevăr uitat de lume.

Din somnul tău se scurge o lumină,

Ca mierea pură din faguri neatinși,

Și trupul tău, de liniște cuprins,

Respiră-ncet ca plânsul ce suspină.

Pe tâmple-ți ard tăceri catifelate,

Ca niște fluturi prinși în vis adânc,

Iar eu, la marginea ființei, plâng

De-atâta frumusețe fără moarte.

Doamne al luminii fără seamăn,

cel ce ești și vei rămâne,

plec genunchiul, frâng îndemnul

firii mele spre țărână.

N-am nimic să-Ți pun pe masă

decât vina mea cea grea,

inima, o candelă arsă

și puterea de-a ruga.

Am  greșit știind că doare,

am tăcut când trebuia

să mă fac o lumânare

pentru crucea Ta cea grea.

dar Tu, blând în judecată,

nu m-ai lepădat nicicând,

mi-ai lăsat deschisă poarta

spre iertare și Cuvânt.

Spală-mi, Doamne, gândul frânt,

vindecă-mi privirea seacă,

fă din mine lut cuminte

în palmele ce-l leagă.

Și de va veni sfârșitul

fără fapte, fără rod,

ia-mi căderea drept strigăt

și ridică-mă din ea.

Că nu cer răsplată, slavă,

nici cununi de biruință,

ci să fiu, în ceasul morții,

scris în mila Ta și-n sfinți.

Un iubitor de vise, am devenit în timp

Și un poet oniric, rareori lucid.

Frenetic când pe brațe, se contopesc încet,

Pixul și cu foaia, mirific sentiment.

Mă plimb spre orizonturi, vagi, imaginare

Și îmi urmez visele cuprins de alienare.

Străbat în lung și-n lat un drum rece, pustiu

Un drum de țară vechi ce pare alotriu.

Prin nori de praf și ceață o lumină se vede,

Ce-n fiecare seară spre apus purcede,

Apare dimineața, calea mi-o luminează,

Mintea ostenită permanent mi-o ține trează.

Lumina ei m-apasă, mi-e în suflet astenie,

Corpul mi-e obosit dar pixul încă scrie.

Și când ajung aproape de-ambiție condus,

Se mistuiește-n zare iar eu mă simt răpus.

În fiecare noapte, mă pierd în întuneric.

Tot mai agitat, am devenit coleric.

Vise deșarte, mă poartă spre apus,

Exteriorul mi-e intact dar sufletul distrus.

Focul nu arde singur —
îi trebuie aer, lemn,
și o mână
care a uitat să tremure.

Dimineața începe

cu un ecran care știe deja

ce vis n-am terminat.

Lumina albastră mă învață

cum să deschid ochii

fără să mă privesc.

Omul a fost cândva

o întrebare simplă:

Cine sunt?

Acum e un formular

cu câmpuri obligatorii

și opțiuni luminate.

Ne mișcăm prin oraș

ca printr-o aplicație prost optimizată:

reclame în loc de cer,

zgomot în loc de liniște,

pași grăbăți sincronizați

cu semafoarele.

Tehnologia nu doarme.

Ea numără, compară, prezice.

Știe ce-mi place

înainte să-mi placă,

știe ce voi evita înainte să aleg.

Eu încă încerc

să-mi amintesc

cum arată plictiseala,

acea libertate ciudată

în care nu se întâmplă nimic

și totuși se naște ceva.

Relațiile se încarcă lent.

Unii oameni sunt șterși

fără avertisment,

alții rămân ca fișiere corupte

într-un folder numit „poate”.

Ne spunem „sunt bine”

prin semne verzi,

deși în interior

buffering-ul nu se mai termină.

Omul își măsoară valoarea în reacții,

în cifre care urcă și coboară

ca niște emoții artificiale.

Și  totuși, uneori,

într-o pauză neprogramată,

când bateria scade și semnalul dispare,

se întâmplă ceva straniu:

respirația devine reală,

gândurile nu mai sunt grăbite,

iar tăcerea nu mai cere nimic.

Poate viitorul nu e mai rapid,

nu e mai inteligent,

mai conectat.

Poate viitorul e momentul

în care omul își amintește

că nu trebuie

să fie optimizat ca să existe.

Și închid ecranul nu ca să fugă

ci ca să rămână.

Trup de lut

Crăpat și pierdut 

De suflet înstrăinat 

Despicării destinat 

Întristat și fisurat 

În umbră însingurat 

Și crăpat ca o consencință 

A a să eternă suferință.

Ia-mi tot, Doamne.

Despoaie-mi viața de hainele ei moi.

Rupe-mi pâinea în două

și lasă vântul să mi-o fure.

Să nu mai am nimic —

nici nume, nici masă, nici vis.

Fă-mă frate cu Iov,

cel ce a rămas doar țipăt și cenușă,

dar n-a pierdut cerul din priviri.

Dacă Tu ești mai mult decât toate,

arată-mi asta luându-mi totul.

Dacă dragostea Ta e mai tare ca durerea,

lasă-mă să o cunosc în lipsă, nu în belșug.

Dă-mi fierberea întrebării lui,

răbdarea zdrobită,

tăcerea când prietenii-l judecau

și nădejdea aceea care nu se stinge,

chiar când nimic nu mai are rost.

Să învăț că viața e mai mult decât a trăi.

Că sufletul e mai prețios decât carnea.

Că Tu ești acolo și în cenușă,

și-n tăcere, și-n rana care nu se închide.

Ia-mi tot.

Dar nu-mi lua glasul

cu care Te pot striga.