Author Alina Zamurca

Am devenit atât de sensibil şi timbrul vocii tale aşa de aprig,

Încât mă doare pe sub piele şi-n fiecare por pragmatic.

Iubit-o, cât de tare mă seacă atitudinea ta nonşalantă,

De parcă nimic... nimic nu s-ar fi întâmplat.

Am să merg să-mi caut un leac,

Eu nu pot să mă mint...

Cum nu te-aş mai iubi... 

Doar pentru că tu ai încetat să-ngrijeşti orgoliul meu de bărbat...

Limba ta e prețioasă, este tot ce ai mai scump

Limba nu-i doar ajutorul ce te ajută să grăieşti.

Unii acceptă, alții neagă

Însă rădăcinile spun clar

Că fac parte din poporul de atâta vreme amar.

Unii vor, alții refuză

Să fie catalogați români,

Însă acest lucru se vede

Atunci când limba vorbeşte.

Unii simt ceva în suflet

Atunci când imnul se cântă,

Alții doar aud un sunet

Ce nu pare să îi mişte.

Totuşi, la finalul zilei,

Când tu stai şi te gândeşti,

Îți dai seama că acasă

Te aşteaptă tot ce eşti şi ce iubeşti.

Am târât un sac cu greutate mare,

și mă opream, și mă gândeam...

apoi,

în distanță am zărit un izvor,

curgea mai lent pe lângă mergător.

Mă dureau brațele așa de tare;

cui mai trebuia să-i cer eu iertare?!

și auzeam,

auzeam în depărtare un urlet, și nu era–

decât sufletul meu sătul, fără răbdare.

Am privit adânc la diavolul din plasă,

nu se mișca când pe jos carnea-i era trasă–

și mă înșelam singur,

simțeam că s-a trezit, și ceva, ceva mai tare–

mă ardeau puternic cele două palme.

M-am gândit atunci să-l car în spate,

și nu mă opream în a mea disperare,

și sus,

l-am luat apoi în cârcă să merg mai departe,

cu pașii mei mărunți, cu spatele la soare.

L-am tot cărat și mă uitam în zare,

să găsesc o umbră, un loc de iertare;

și-am plâns,

când mi-a luat foc spatele cu tot cu haine,

și le-am dat jos înainte de moarte.

Am trântit oroarea într-o groapă adâncă,

dup-am fugit în teroare undeva pe-o stâncă–

și-am obosit,

am obosit de picioare și m-am prăbușit aproape,

lângă un morman înfășurat de gheare.

Am privit înaintea mea să găsesc alinare,

să mă-ndrept din cădere, să urc spre altă cale,

și-am râs,

am râs în ultima-mi suflare, fără oprire,

și m-am trezit într-o vale, surzit de disperare.

Pe când m-am ridicat de pe salteaua tare,

au prins viteză spintecătoare ferocele javre–

și-am căzut,

am căzut lat, cu capul crăpat, lâng-o margine de mare,

iar picioarele-mi erau din nou trase prin foc și disperare

și mai mare...

Vreau să uit tot răul ce-a fost,

Să-mi amintesc doar ce-i frumos,

Amintirile să-și găsească un adăpost,

În mintea mea, un loc misterios.

Vreau să iubesc cum n-am iubit,

O femeie ca un înger de frumoasă,

Cum nici nu mi-am închipuit,

Că aș putea să găsesc vreodată.

Vreau să înconjor pământul,

Să mă plimb pe globul întreg,

Să mă bucur și de vântul,

Pas cu pas, continuând să merg.

Vreau să zbor ca păsările cerului,

Liber prin aer să mă deplasez,

Să fiu mai aproape de razele soarelui,

Cu ele neîncetat să mă încălzesc.

Vreau să mă apropi de Dumnezeu,

Prin rugăciunii cu El să vorbesc,

Așa cum sunt, să-i mulțumesc mereu,

Să nu uit niciodată să-l proslăvesc.

În clasa 'ntîi pășeam cu frică

Dar vocea ei mă liniști

Eram copil, eram prea mică

De toate ea ne-a ocrotit

,,

Ne-a învățat cu duioșie

Că să scriem, sa citim

Azi avem mare bucurie

Că ai tai elevi am fost sa fim....

..

Că boboceii cei de rață

Ne-ai învățat să înotăm

Și acum cu a ta povață

Probleme-n viață rezolvăm...

(Pentru profesoarele de clase primare a gim.Bahmut )

Melancolie

Ce chiot, ce vaiet în toamnă...

Şi codrul sălbatec vuieşte -

Răsună-n coclauri un bucium,

Şi doina mai jalnic porneşte.

- Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -

Ascultă cum greu, din adâncuri,

Pământul la dânsul ne cheamă...

Melankoli

For en stubbe, for en klage om høsten...

Og den ville veden hyler -

I sneglene runger en bom,

Og damen starter mer ynkelig.

- Hør, du, godt, honnig,

Ikke gråt og ikke vær redd -

Hør hvor hardt, fra dypet,

Jorden for ham kaller oss...