De vorbă cu frica

Aveam o presiune între coaste,

Când venea o întrebare despre el,

Mă cam arde ,și m-apasa în piept,

Eu am zis că nu îl mai aștept.

Apoi am trecut pe lângă un felinar,

M-am așezat comod pe-o bancă 

Am început în a da câteva lacrimi,

Toți m-au sunat,scris,deranjat.

Astfel eu nu i-am vrut să vadă cât m-am sfărâmat. 

Mi-am dat telefonul pe modul avion,

N-am vrut să încerc să lupt iar,

Am luat un singur bagaj așa cum era, 

Știindu-se povestea în care fata aceea din  trecut,de dor s-a sufocat.

Te-ai dus pe trepte nesfărșite ,
Către drumul fără-ntors,
Către lumea fără margini,
Către Raiul cel frumos .
Te-ai dus și odată dus
Drumul nu-ți mai poți da-n lături
Doar în gânduri și în vise,nouă ne poți fi alături .
Ai plecat cu multe doruri și regrete ,se-nțelegere
C-ai plecat mult prea devreme ,însă n-ai putut alege.
Doar Domnul acel’de sus,a putut face socoata,
Și-ales ca pentru tine,viața aici să spună:”Gata”
S-a sfârșit precum nisipul ce se scurge în clepsidră
Asa și ție ți-o trecut vremea,prea repede și-ntr-o clipita
Astăzi se fac doi ani de când,ai plecat și am înțeles,
Că n-o să ne mai vedem vreodată,dar te vom iubi pe veci!

Să te-ntreb oare ce-a fost în capul tău

când m-ai lăsat întunecată și rece?

Gândurile mele sunt

reflexia fiecărei mișcări pe care tu ai săvârșit-o.

Te port în jur, împrejur și sub mine.

Câteodată te văd trecând prin fața ochilor,

îți tânjesc pielea pe pielea mea, iar după-mi revin.

Cuburi de gheață crăpate pe fața mea

unul câte unul. Simplu; eu te las,

Iar tu te întorci de o mie de ori mai puternic.

Plâng în pumni, suspin, mă gândesc la ce-am fi fost

Dacă… Poate dacă soarele era mai mic,

Iar culoarea lunii era mai abstractă.

Sau poate dacă întunericul nu era atât de proeminent.

Aruncăm bila problematică a vinei de la sistemul solar

la tot ceea ce se află nedefinit.

Tu nu-mi înțelegi poezia, durerea, cuvintele.

Probabil nu-ți scriu în limba ta maternă, deși mi-ar plăcea.

Dar nu se poate.

Voi rămâne o umbră în interiorul tău, iar tu-mi

Vei fi schimbarea sufletului pentru o vreme.

Rochia de dantela sta abandonata pe umeras,

Ascunzand in ea amintirea acelei nopti,

Inca prea vie, inca neslefuita de timp.

Ma tai in cioburile ei in incercarea absurda 

De a reconstrui-o pe fata cu galaxii-n zambet.

N-o mai incap pantofii, rochia,

Nici macar propriul corp, propriul zambet

Ma inghesui intre cuvinte nerostite

Care-mi zgarie iar disperate obrazul

"Cuvinte naive, nu ne va asculta nimeni!"

Le amagesc promitandu-le ca "poate maine"

Le voi lasa sa tipe, poate le aude cineva.

Ele inca nu stiu cat de usor sunt de ignorat

Inchid usa dulapului fara sa scot rochia

Repetandu-mi nonstop ca "poate maine",

Poate maine o voi purta din nou.

Ma invelesc si-mi dau brusc seama

Ca sunt una cu rochia si cuvintele.

Toate asteptam acea zi de maine,

O zi de maine a vazut anotimpuri nascandu-se.

"Poate maine" voi fi o noua eu,

Ciobirile vor deveni doar sclipici

De aplicat la finalul machiajului

Si rochia roz imi va imbratisa trupul

Stergand atingerile si amintirea asta

Cu miros insomnii si poezia asta

Pe care o voi da uitarii odata cu tine

Sau, "poate maine",oricand va fi maine

In sfarsit nu va mai fi: "prea personala"

Cu speranțe din zgomotul unei lacrimi

Am învățat din nou să merg inainte

Te-am așteptat înfruntând nopți de patimi

Printre zeci de versuri... mii de cuvinte...

Zile-au trecut ca frunzele-n toamna târzie 

Păstrându-te în suflet cu speranțe o mie

Sperând tăcerea să nu însemne sfârșit 

Ci doar un răgaz... să revii într-un asfințit.

Să revii... ca o umbră venită de departe

Să te prefaci în suflet într-o noapte

Să mă strângi cald la pieptul tău gol

Să simți cum eu, te-am respirat mereu.

Dar ai rămas în lumea fără urmă 

Și nu-mi mai ești...nu vei mai veni

Dar poate vei simți o clipă, o fărâmă 

Intr-o zi și tu din lacrima cuvântului "a fi"...

Tu, cel ce mi-ai stârnit iubirea-n piept,

Ce-ai ars ca un foc ce părea înțelept,

Mi-ai promis cerul, stelele, raiul divin,

Dar tot ce-ai dorit a fost trupul străin.

M-ai făcut să cred în povești nemuritoare,

Că noi suntem altfel, că dragostea doare,

Dar nu-i așa, nu dragostea rănește,

Ci omul ce minte, ce doar te folosește.

Cuvintele tale erau mângâieri,

Dar mâinile tale căutau doar plăceri.

Privirea-ți părea adâncă, curată,

Dar ochii tăi mă priveau ca pe-o pradă furată.

Eu te iubeam, cu tot ce eram,

Și-n brațele tale credeam că rămân.

Dar tu ai plecat, cu inima mea zdrobită,

Lăsând în urma ta o iubire rănită.

Acum mă întreb, ce-ai simțit, de fapt?

A fost ceva real, sau doar un păcat?

Eu ți-am dat suflet, tu mi-ai luat doar trup,

Și-ai plecat râzând, lăsându-mă sub lup.

Dar știi ce? Nu-ți voi mai plânge trădarea,

Voi lăsa timpul să-mi vindece zarea,

Căci dragostea mea a fost adevărată,

Iar tu doar un actor, cu o mască stricată.

Azi nu te mai vreau, nici nu te mai chem,

Mi-ai arătat ce-nseamnă un suflet de lemn.

Și poate cândva, vei înțelege târziu,

Că ai pierdut o iubire ce n-ai să mai știi.

tout le monde est en colère contre nous parce qu'on s'aime

une rose fanée, un soleil rouge et avec eux des poètes extraterrestres.

Le vin rouge est notre faiblesse 

mon rêve, toi. 

Je vous dis le mot « amour » dans toutes les langues.

l'hiver est fini.

Je l'aime toujours.

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 23.10.2024.

E noapte.

Eu ascult liniștea totală, 

Din odaia mea, spre fereastră,

Simt că îmi este cald,

Și deschid puțin fereastra, 

Aud fiecare răsuflare, 

Și aerul cum îl înghit, 

Diferite gânduri sentimente, 

Mă atrag la noaptea asta, 

Ceasurile se topesc, 

 În liniștea totală din casa mea,

Aud șoaptele mele spuse în gând, 

La care nu am curaj, să le spun mai tare. 

Pleoapele mi se închid, 

Sunt în stare de parcă vreau să adorm, 

Dar nu pot să fac asta,

încontinuu vreau să privesc noaptea,

Noaptea asta nu-i ca altele,

E  deosebit liniștită și mare, 

Lungă și frumoasă, 

Stelele deosebit să luminează. 

Peste o vreme vine și primul răsărit,

Și adorm tristă, uitând de noaptea asta.

Autoare Alina Zamurca

Poezia compusă pe 30.10.2024 

Nu pot să număr stelele până la urmă,

doar un lucru pe care-l știu bine,

este iubirea fără limite.

Amorul nu se compară

nici cu floarea,

nici cu cerul albastru.

AMORUL trăiește odată și de mai multe ori

cât noi iubim.

privind amorul în față 

deschizi noile părți,

ale lumii tale.

Focul tot întregului tău, 

este AMORUL ce arde,mereu în inima ta.

ochii tăi îți vorbesc ca dragostea,

drumul noilor sentimentele 

se deschid odată ce simți 

IUBIREA.

Autor:Alina Zamurca 🎀 

Am compus poezia (08.10.2024)

Am pregătit pentru ea, un trandafir, 

Roșu și pufos,cu spini lucioși.

Trandafirul cela îmi părea foarte perfect pentru ea,

Am luat după muncă trandafirul,

Și cu pași repezi 

Am plecat la ea.

Când m-a văzut pe mine,

Ea nu s-a bucurat, 

Eu i-am întins trandafirul,

Ea la luat, și a plecat  cu el în bucătărie,

 A luat un chibrit,

A venit spre mine, 

Și în fața mea a ars trandafirul.

Cu ochii înlăcrimați, am plecat din casa ei.

Și eu tot mă întreb,

Pentru ce a ars ea trandafirul?

Atât de frumos,și parfumat,

Care a fost pentru ea?

Autor Alina Zamurca 🎀 

Poezie compusă pe 18.10.2024

oasele îmi zboară pe perete, 

De dor si de plânsete amare, 

Nu am puteri să mă ridic, cad iarăși 

Sunt tristă mereu, oftez de dor mereu 

Ascult singură în camera mea, muzică 

Îi las pe toți prietenii,

Mi-i  comod singură.

Nisipul din pustiul meu, 

Se umple și pustiul devine lumea mea,

În care singură sunt.

Vinovată că sunt singură ? 

Nu. 

Pur și simplu,

toți s-au dat într-o parte de mine,

Am răspuns cu aceeași monedă. 

sufăr e corect,

Dar minciunile ascunse sud adevăr,

Nu pot să le mai ascult, 

M-am săturat de ele. 

Singură pe mine, 

Niciodată n-o să mă mint,

Adevărul meu este adevărat,

Dar a lor este doar o iluzie,

În care nu am timp, 

Să cred. 

Autoarea Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 01.11.2024

Pereții albaștri  și coridorul lung,

Mă amețesc când îi văd.

Pentru că-mi amintesc ceia ce a fost în trecut,

Cum bunica a vrut să mă ia cu dânsa,

Și lacrima cristalină îmi joacă în ochi,

Când iarăși la acest lucru mă gândesc.

S-a întâmplat asta demult,

Când aveam vreo cinci sau patru anișori,

Eu stăteam în spitalul mamei și copilului,

Și mama lângă mine plângea,

iar eu trist priveam la ea,

Nu înțelegeam ce se petrecea,

M-am făcut galbenă la față, sub ochi eram albastră,

Și atunci eu am întrebat de mămica 

-Mămica,eu am să mor?

Ea mi-a zis cu voce blândă,

-Va fi totul bine,Alina!

Mămica s-a speriat,

La medic m-a dus,

Dar într-o minută,

Mămica speranța a pierdut-o,

- încă puțin și eu, plecam după bunica!

Un cunoscut de-al tatei,

Mi-a adus o iconiță,

mămica mi-a pus-o sub pernă,

Și peste o perioadă ,

am scăpat de pereții spitalului.

Eu casa mea dragă am pășit-o cu drag!! 

Și sunt fericită că vie am rămas,

Le mulțumesc doctorilor și iconiței,

Pentru că m-au salvat,

Să nu fi ele,nu respiram nici azi!

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 25.10.2024