Sensul vieții
niciodată nu m-am văzut,
Poetă eu să fiu,
Și acum fără poezii,
Nu mai pot trăi.
Sensul vieții mele,
Constă în poezii.
Poezia, focul sacru,
Ce în poem eu îl descriu.
Fără poezii viața îmi pare pustie,
Nu îmi închipui
viața fără poezii,
Și nu găsesc sensul vieții
De azi și de mâine.
Dacă nu compun poezii.
Autor Alina Zamurca 🎀
Poezia compusă pe 18.10.2024
Category: Parting poems
All author's poems: Alina Zamurca
Date of posting: 18 октября 2024
Added in favorites: 2
Views: 301
Poems in the same category
Te-am pierdut
Mi-am promis că voi avea grijă de tine,
că te voi îngriji și că te voi ghida.
Nu am vrut să te abandonez,
dar voiam să-ți dăruiesc totul:
luna și soarele și stelele
ți le-aș fi oferit.
Ce a fost demult între noi
s-a topit în timp.
A apărut ea în viața ta,
și de mine ai uitat,
m-ai abandonat...
M-ai lăsat să mă pierd prin raiul devenit iad,
m-ai rănit și m-ai ucis,
m-ai trădat și m-ai închis
în amintirile noastre de demult.
Mi-am jurat că nu te voi răni
și că voi fi alături de tine, indiferent,
și credeam că ești de partea mea,
dar te-am pierdut în raiul devenit iad.
Ai călcat în picioare tot ce am clădit
în decursul a trei ani.
Iar dacă te gândești vreodată la mine,
să-ți aduci aminte de tot ce am făcut pentru tine.
Să nu uiți niciodată că ea nu are ce am eu,
să nu uiți niciodată timpul nostru,
să nu uiți niciodată că la mine ai o aripă
sub care te poți ascunde
oricând lumea și timpul te sperie.
Trairi
In prisma gandurilor mele, ce duc la disperare
Gandesc si tremur cand privesc, caldura mainilor tale
Arunca-mi rogu-te un fir de crez, sa sper sau sa ma pierd?
Alunga-mi gandul cel nocturn si da-mi lumina-n piept.
Ma uit si vad cum totu-i sur si trist in jurul fiintei tale
Cum aura ce te cuprindea candva, dispare din a ta cale
Cat crezi ca oare mai dureaza, pana se-nsenineaza?
Cu ura si cu mult dispret privesc spre rasarit
Nu vreau sa cred c-am fost, un simplu adapost
In care Tu, ne-ai ocrotit si acum ne dai de-oparte
Nimic n-a insemnat de fapt, si totul a fost imaginat
O, Doamne, da-ne tu putere si cea dintai credinta
Astept curand un semn maret si-o ultima cainta
Trairea inimii e grea si vrea ca sa ma lase
Nu pot trai-n nesiguranta, o trista mea poveste!
Lumea ta
De ce, iubite, îți spui că vrei femei naturale,
Căci tu mă vrei pe mine așa, cu toată fragilitatea mea,
Dar când privești lumea, ochii tăi se pierd
În imagini false, în chipuri pictate, în trupuri ce nu sunt ale lor?
Le urmăriți pe toate, cu obrazele desfigurate de machiaj,
Cu buzele umflate de promisiuni și promisiuni,
Le iubiți pe cele ce nu sunt,
Dar ce-i de făcut când adevărul doare atât de mult?
Îmi spui că mă vrei fără aparențe, fără falsuri,
Dar tu privești doar la ce nu există,
Te atrag femeile dezbrăcate, cu pielea întinsă
Peste o frumusețe care nu e a lor, ci a unei mâini de plastic.
Realitatea azi e că vrei o iluzie,
Că te pierzi în formele care nu respiră,
În chipuri ce au fost sculptate cu bisturiul și cu crema
Și mă întreb, iubite, unde rămânem noi, cei adevărați?
Eu, cu imperfecțiunile mele, cu trăsăturile ce nu sunt perfect simetrice,
Sunt doar o adunătură de vise neîmplinite, un suflet fără filtre,
Dar tu, mă privești pe mine și te pierzi în realitatea lor,
Într-o lume unde frumusețea e doar o minciună răsturnată în oglindă.
Așa că îți pun o întrebare, iubite,
Cum poate un bărbat să caute naturalețea,
Când ochii lui nu pot să vadă dincolo de o față machiată?
Cum poate să iubească adevărul, când își dorește doar o fantasmă?
Și de ce nu îți ajunge o singură femeie?
De ce nu te poți opri, nu te poți mulțumi,
Căci în sânul meu ai avut tot ce ai visat,
Dar tu, tot pe altă cale mergi, mereu căutând, mereu pierzând?
Cum poți să iubești mai multe chipuri,
Când unul singur ar trebui să fie suficient?
Te hrănești cu iluzii, cu dorințe nesăbuite,
Cu femei ce nu sunt, cu corpuri ce nu respiră,
Căci iubirea adevărată nu poate fi împărțită în mii de fărâme,
Și totuși, tu fugi de tot ce e plin și adevărat.
Căci, iubite, îți spun acum, cu durere și cu lacrimi nespuse:
Nici una dintre ele nu va fi vreodată ceea ce eu am fost pentru tine,
Și nici un alt trup nu-ți va da aceleași fiori, aceleași clipe,
Căci am fost singura ta iubire adevărată,
Dar ai ales să te rătăcești, căutând în altele o umbră,
Și mă întreb, oare când te vei trezi din visul fals al lumii tale?
Draga mea
De mult aș vrea să ți spun
O șoaptă la ureche
O șoaptă de iubire
Și fără de pereche
Însă de as putea...
O! Dragă, de as putea...
Ti as spune mii de șoapte
Doar tu sa fii a mea.
Sunt singur, în tăcere
Și cerul tot e plin
De nouri de tristețe
Și sufletul mi e plin.
Mi e plina inima,
Iar luna nu o vad
S a dus lumina mea,
S a dus, nu pot sa vad.
Nici sa mănânc nu pot
Și nici ca as mai vrea
Cum pot sa mai trăiesc
Eu fără vocea ta?
Război cu Mine
Fac din simplu un munte ce nu-l pot urca,
Un pas ușor devine luptă grea.
Sunt prinsă-ntr-o cursă ce n-are sfârșit,
Un suflet ce trage un trup istovit.
Respir, dar parcă doar ca să treacă timpul,
Fiecare clipă îmi macină ritmul.
Sunt moartă pe dinăuntru, dar port o mască,
O față zâmbitoare ce mă tot încearcă.
Criticul din mine șoptește-ntruna,
Ești mică, ești slabă, n-ai să muți luna.
Ce vise? Ce viață? Ce scop să mai ai,
Când mâinile tale sunt doar niște clape-ntr-un pian stricat?
Știu că va veni ziua să mă ridic,
Să mă vând pe timp și să număr nimic.
Un job, o luptă, o viață-n rutină,
Dar cum să construiesc când totul se dărâmă?
Visam să fiu măreață, să schimb lumea toată,
Dar acum mi-e teamă să ies pe poartă.
Sunt un labirint de frică, o mare de dor,
Înecată în valuri de „nu sunt destul” și „nu pot să zbor.”
Dar undeva, în praful ce-mi umple ființa,
Există poate, poate… o licărire, o speranță.
Că mâine, deși astăzi sunt neputincioasă,
Voi putea să fac pași chiar și-ntr-o lume ploioasă.
Până atunci, mă lupt cu mine mereu,
Un război tăcut între ce sunt și ce vreau eu.
Poate nu voi învinge, poate mă voi pierde,
Dar supraviețuiesc – și asta e o formă de a merge.
Poesièe forcèe
Și m-ai forțat să plec iubind
Și mă privesc acum murind,
Cu fiecare clipă care trece
Mă simt pustie, tristă, rece.
Și m-ai forțat să plec iubind
Azi mă prefac că pot zâmbi,
Incerc la toate să fac fată
Dar sufletul mi-e fără viața.
Și m-ai forțat să plec iubind
Cu simțurile pâlpâind,
Ce mereu mor, apoi învie
Să moară iarăși pe hârtie.
Da! M-ai forțat să plec iubind
Și mi-ai lăsat sufletul ciunt.
$i nici cea mai întunecată poezie
Nu redă durerea ce zace în mine.
Forțată am plecat, fiind
Un ultim vin în doi dorind.
Și nu trăiesc și nici nu mor
Și port în suflet răni ce dor.
Te-am pierdut
Mi-am promis că voi avea grijă de tine,
că te voi îngriji și că te voi ghida.
Nu am vrut să te abandonez,
dar voiam să-ți dăruiesc totul:
luna și soarele și stelele
ți le-aș fi oferit.
Ce a fost demult între noi
s-a topit în timp.
A apărut ea în viața ta,
și de mine ai uitat,
m-ai abandonat...
M-ai lăsat să mă pierd prin raiul devenit iad,
m-ai rănit și m-ai ucis,
m-ai trădat și m-ai închis
în amintirile noastre de demult.
Mi-am jurat că nu te voi răni
și că voi fi alături de tine, indiferent,
și credeam că ești de partea mea,
dar te-am pierdut în raiul devenit iad.
Ai călcat în picioare tot ce am clădit
în decursul a trei ani.
Iar dacă te gândești vreodată la mine,
să-ți aduci aminte de tot ce am făcut pentru tine.
Să nu uiți niciodată că ea nu are ce am eu,
să nu uiți niciodată timpul nostru,
să nu uiți niciodată că la mine ai o aripă
sub care te poți ascunde
oricând lumea și timpul te sperie.
Trairi
In prisma gandurilor mele, ce duc la disperare
Gandesc si tremur cand privesc, caldura mainilor tale
Arunca-mi rogu-te un fir de crez, sa sper sau sa ma pierd?
Alunga-mi gandul cel nocturn si da-mi lumina-n piept.
Ma uit si vad cum totu-i sur si trist in jurul fiintei tale
Cum aura ce te cuprindea candva, dispare din a ta cale
Cat crezi ca oare mai dureaza, pana se-nsenineaza?
Cu ura si cu mult dispret privesc spre rasarit
Nu vreau sa cred c-am fost, un simplu adapost
In care Tu, ne-ai ocrotit si acum ne dai de-oparte
Nimic n-a insemnat de fapt, si totul a fost imaginat
O, Doamne, da-ne tu putere si cea dintai credinta
Astept curand un semn maret si-o ultima cainta
Trairea inimii e grea si vrea ca sa ma lase
Nu pot trai-n nesiguranta, o trista mea poveste!
Lumea ta
De ce, iubite, îți spui că vrei femei naturale,
Căci tu mă vrei pe mine așa, cu toată fragilitatea mea,
Dar când privești lumea, ochii tăi se pierd
În imagini false, în chipuri pictate, în trupuri ce nu sunt ale lor?
Le urmăriți pe toate, cu obrazele desfigurate de machiaj,
Cu buzele umflate de promisiuni și promisiuni,
Le iubiți pe cele ce nu sunt,
Dar ce-i de făcut când adevărul doare atât de mult?
Îmi spui că mă vrei fără aparențe, fără falsuri,
Dar tu privești doar la ce nu există,
Te atrag femeile dezbrăcate, cu pielea întinsă
Peste o frumusețe care nu e a lor, ci a unei mâini de plastic.
Realitatea azi e că vrei o iluzie,
Că te pierzi în formele care nu respiră,
În chipuri ce au fost sculptate cu bisturiul și cu crema
Și mă întreb, iubite, unde rămânem noi, cei adevărați?
Eu, cu imperfecțiunile mele, cu trăsăturile ce nu sunt perfect simetrice,
Sunt doar o adunătură de vise neîmplinite, un suflet fără filtre,
Dar tu, mă privești pe mine și te pierzi în realitatea lor,
Într-o lume unde frumusețea e doar o minciună răsturnată în oglindă.
Așa că îți pun o întrebare, iubite,
Cum poate un bărbat să caute naturalețea,
Când ochii lui nu pot să vadă dincolo de o față machiată?
Cum poate să iubească adevărul, când își dorește doar o fantasmă?
Și de ce nu îți ajunge o singură femeie?
De ce nu te poți opri, nu te poți mulțumi,
Căci în sânul meu ai avut tot ce ai visat,
Dar tu, tot pe altă cale mergi, mereu căutând, mereu pierzând?
Cum poți să iubești mai multe chipuri,
Când unul singur ar trebui să fie suficient?
Te hrănești cu iluzii, cu dorințe nesăbuite,
Cu femei ce nu sunt, cu corpuri ce nu respiră,
Căci iubirea adevărată nu poate fi împărțită în mii de fărâme,
Și totuși, tu fugi de tot ce e plin și adevărat.
Căci, iubite, îți spun acum, cu durere și cu lacrimi nespuse:
Nici una dintre ele nu va fi vreodată ceea ce eu am fost pentru tine,
Și nici un alt trup nu-ți va da aceleași fiori, aceleași clipe,
Căci am fost singura ta iubire adevărată,
Dar ai ales să te rătăcești, căutând în altele o umbră,
Și mă întreb, oare când te vei trezi din visul fals al lumii tale?
Draga mea
De mult aș vrea să ți spun
O șoaptă la ureche
O șoaptă de iubire
Și fără de pereche
Însă de as putea...
O! Dragă, de as putea...
Ti as spune mii de șoapte
Doar tu sa fii a mea.
Sunt singur, în tăcere
Și cerul tot e plin
De nouri de tristețe
Și sufletul mi e plin.
Mi e plina inima,
Iar luna nu o vad
S a dus lumina mea,
S a dus, nu pot sa vad.
Nici sa mănânc nu pot
Și nici ca as mai vrea
Cum pot sa mai trăiesc
Eu fără vocea ta?
Război cu Mine
Fac din simplu un munte ce nu-l pot urca,
Un pas ușor devine luptă grea.
Sunt prinsă-ntr-o cursă ce n-are sfârșit,
Un suflet ce trage un trup istovit.
Respir, dar parcă doar ca să treacă timpul,
Fiecare clipă îmi macină ritmul.
Sunt moartă pe dinăuntru, dar port o mască,
O față zâmbitoare ce mă tot încearcă.
Criticul din mine șoptește-ntruna,
Ești mică, ești slabă, n-ai să muți luna.
Ce vise? Ce viață? Ce scop să mai ai,
Când mâinile tale sunt doar niște clape-ntr-un pian stricat?
Știu că va veni ziua să mă ridic,
Să mă vând pe timp și să număr nimic.
Un job, o luptă, o viață-n rutină,
Dar cum să construiesc când totul se dărâmă?
Visam să fiu măreață, să schimb lumea toată,
Dar acum mi-e teamă să ies pe poartă.
Sunt un labirint de frică, o mare de dor,
Înecată în valuri de „nu sunt destul” și „nu pot să zbor.”
Dar undeva, în praful ce-mi umple ființa,
Există poate, poate… o licărire, o speranță.
Că mâine, deși astăzi sunt neputincioasă,
Voi putea să fac pași chiar și-ntr-o lume ploioasă.
Până atunci, mă lupt cu mine mereu,
Un război tăcut între ce sunt și ce vreau eu.
Poate nu voi învinge, poate mă voi pierde,
Dar supraviețuiesc – și asta e o formă de a merge.
Poesièe forcèe
Și m-ai forțat să plec iubind
Și mă privesc acum murind,
Cu fiecare clipă care trece
Mă simt pustie, tristă, rece.
Și m-ai forțat să plec iubind
Azi mă prefac că pot zâmbi,
Incerc la toate să fac fată
Dar sufletul mi-e fără viața.
Și m-ai forțat să plec iubind
Cu simțurile pâlpâind,
Ce mereu mor, apoi învie
Să moară iarăși pe hârtie.
Da! M-ai forțat să plec iubind
Și mi-ai lăsat sufletul ciunt.
$i nici cea mai întunecată poezie
Nu redă durerea ce zace în mine.
Forțată am plecat, fiind
Un ultim vin în doi dorind.
Și nu trăiesc și nici nu mor
Și port în suflet răni ce dor.
Other poems by the author
Nu. Blestem
Foaia și pixul,
Nu vă blestem,
Sunteți prietenii mei,
Nu pot pleca fără voi,
Nicăieri absolut.
Autoare Alina Zamurca
Poezia compusă pe 19.10.2024
Tristețea mea
Muzica îmi cântă în căști,
Ochii îmi par triști,
Liniștea curge în plânsetul meu rău,
Lumea merge și nu stă pe un loc,
Am multe gânduri
Și toate-s diferite.
Dar...
Luna bate-n geam
Și de a câta oară eu nu ies?
Cred că ei,
Parcă îi este milă de mine.
Lui nu i-a fost milă, deloc
A uitat de mine, de parcă
Nu am existat măcar odată.
Autor Zamurca Alina
Poezia compusă pe 26.12.2025
Iconița sub pernuța mea
Pereții albaștri și coridorul lung,
Mă amețesc când îi văd.
Pentru că-mi amintesc ceia ce a fost în trecut,
Cum bunica a vrut să mă ia cu dânsa,
Și lacrima cristalină îmi joacă în ochi,
Când iarăși la acest lucru mă gândesc.
S-a întâmplat asta demult,
Când aveam vreo cinci sau patru anișori,
Eu stăteam în spitalul mamei și copilului,
Și mama lângă mine plângea,
iar eu trist priveam la ea,
Nu înțelegeam ce se petrecea,
M-am făcut galbenă la față, sub ochi eram albastră,
Și atunci eu am întrebat de mămica
-Mămica,eu am să mor?
Ea mi-a zis cu voce blândă,
-Va fi totul bine,Alina!
Mămica s-a speriat,
La medic m-a dus,
Dar într-o minută,
Mămica speranța a pierdut-o,
- încă puțin și eu, plecam după bunica!
Un cunoscut de-al tatei,
Mi-a adus o iconiță,
mămica mi-a pus-o sub pernă,
Și peste o perioadă ,
am scăpat de pereții spitalului.
Eu casa mea dragă am pășit-o cu drag!!
Și sunt fericită că vie am rămas,
Le mulțumesc doctorilor și iconiței,
Pentru că m-au salvat,
Să nu fi ele,nu respiram nici azi!
Autoare Alina Zamurca
Poezia compusă pe 25.10.2024
Poate??!
poate e prea târziu,
să privesc apusul
poate ??! e prea devreme,
să nu privesc deloc răsăritul.
Poate e timpul să-mi termin gândul,
Și să pun punct la poezie.
Poate?? Mai am ceva de spus,
Și de scris,
Dar nu pot să mai adaug ceva,
Mă oprește punctul pus,
În poezia mea.
Autoare Alina Zamurca
Poezia compusă pe 20.10.2024
Lui Eminescu
Te plânge România, te plânge și poporul tot în voce tare,
Că ne-ai lăsat aşa devreme, sub văpaia albastră a visării.
Codrii de dorul tău, se vestejesc şi mor suspinând,
Apusul de soare roşu din nou dispare visând.
Izvoarele îți cântă cu glas înlăcrimat,
Lipsa ta e o rană, ce cu vremuri nu s-a vindecat.
Pe cer, stelele palide te caută iar,
Când visul tău se-nalță spre hotar.
Numai, teiul bătrân şi frunza ştiu cât suflet ai lăsat,
Iar vântul şopteşte, versurile tale ce devreme le-ai lepădat.
Ai fost un cântec, un dor neîmpăcat,
Un geniu pe care poporul în inimi l-a purtat.
Din paginile nenumărate, renaști cu fiecare glas,
Eşti veşnicul Luceafăr, ce sparge timpul de ceas.
Şi chiar, de te-ai stins în lumea noastră trecătoare,
Tu vei rămâne viu, sub fiecare apus de soare.
de Zamurca Alina
Poezie dedicată lui Mihai Eminescu în cinstea zilei sale de naștere care a fost ieri pe15 ianuarie.
Poezie compusă pe 13.01.2025
Nu. Blestem
Foaia și pixul,
Nu vă blestem,
Sunteți prietenii mei,
Nu pot pleca fără voi,
Nicăieri absolut.
Autoare Alina Zamurca
Poezia compusă pe 19.10.2024
Tristețea mea
Muzica îmi cântă în căști,
Ochii îmi par triști,
Liniștea curge în plânsetul meu rău,
Lumea merge și nu stă pe un loc,
Am multe gânduri
Și toate-s diferite.
Dar...
Luna bate-n geam
Și de a câta oară eu nu ies?
Cred că ei,
Parcă îi este milă de mine.
Lui nu i-a fost milă, deloc
A uitat de mine, de parcă
Nu am existat măcar odată.
Autor Zamurca Alina
Poezia compusă pe 26.12.2025
Iconița sub pernuța mea
Pereții albaștri și coridorul lung,
Mă amețesc când îi văd.
Pentru că-mi amintesc ceia ce a fost în trecut,
Cum bunica a vrut să mă ia cu dânsa,
Și lacrima cristalină îmi joacă în ochi,
Când iarăși la acest lucru mă gândesc.
S-a întâmplat asta demult,
Când aveam vreo cinci sau patru anișori,
Eu stăteam în spitalul mamei și copilului,
Și mama lângă mine plângea,
iar eu trist priveam la ea,
Nu înțelegeam ce se petrecea,
M-am făcut galbenă la față, sub ochi eram albastră,
Și atunci eu am întrebat de mămica
-Mămica,eu am să mor?
Ea mi-a zis cu voce blândă,
-Va fi totul bine,Alina!
Mămica s-a speriat,
La medic m-a dus,
Dar într-o minută,
Mămica speranța a pierdut-o,
- încă puțin și eu, plecam după bunica!
Un cunoscut de-al tatei,
Mi-a adus o iconiță,
mămica mi-a pus-o sub pernă,
Și peste o perioadă ,
am scăpat de pereții spitalului.
Eu casa mea dragă am pășit-o cu drag!!
Și sunt fericită că vie am rămas,
Le mulțumesc doctorilor și iconiței,
Pentru că m-au salvat,
Să nu fi ele,nu respiram nici azi!
Autoare Alina Zamurca
Poezia compusă pe 25.10.2024
Poate??!
poate e prea târziu,
să privesc apusul
poate ??! e prea devreme,
să nu privesc deloc răsăritul.
Poate e timpul să-mi termin gândul,
Și să pun punct la poezie.
Poate?? Mai am ceva de spus,
Și de scris,
Dar nu pot să mai adaug ceva,
Mă oprește punctul pus,
În poezia mea.
Autoare Alina Zamurca
Poezia compusă pe 20.10.2024
Lui Eminescu
Te plânge România, te plânge și poporul tot în voce tare,
Că ne-ai lăsat aşa devreme, sub văpaia albastră a visării.
Codrii de dorul tău, se vestejesc şi mor suspinând,
Apusul de soare roşu din nou dispare visând.
Izvoarele îți cântă cu glas înlăcrimat,
Lipsa ta e o rană, ce cu vremuri nu s-a vindecat.
Pe cer, stelele palide te caută iar,
Când visul tău se-nalță spre hotar.
Numai, teiul bătrân şi frunza ştiu cât suflet ai lăsat,
Iar vântul şopteşte, versurile tale ce devreme le-ai lepădat.
Ai fost un cântec, un dor neîmpăcat,
Un geniu pe care poporul în inimi l-a purtat.
Din paginile nenumărate, renaști cu fiecare glas,
Eşti veşnicul Luceafăr, ce sparge timpul de ceas.
Şi chiar, de te-ai stins în lumea noastră trecătoare,
Tu vei rămâne viu, sub fiecare apus de soare.
de Zamurca Alina
Poezie dedicată lui Mihai Eminescu în cinstea zilei sale de naștere care a fost ieri pe15 ianuarie.
Poezie compusă pe 13.01.2025