Rece ca de gheață.

Să te-ntreb oare ce-a fost în capul tău

când m-ai lăsat întunecată și rece?

Gândurile mele sunt

reflexia fiecărei mișcări pe care tu ai săvârșit-o.

Te port în jur, împrejur și sub mine.

Câteodată te văd trecând prin fața ochilor,

îți tânjesc pielea pe pielea mea, iar după-mi revin.

Cuburi de gheață crăpate pe fața mea

unul câte unul. Simplu; eu te las,

Iar tu te întorci de o mie de ori mai puternic.

Plâng în pumni, suspin, mă gândesc la ce-am fi fost

Dacă… Poate dacă soarele era mai mic,

Iar culoarea lunii era mai abstractă.

Sau poate dacă întunericul nu era atât de proeminent.

Aruncăm bila problematică a vinei de la sistemul solar

la tot ceea ce se află nedefinit.

Tu nu-mi înțelegi poezia, durerea, cuvintele.

Probabil nu-ți scriu în limba ta maternă, deși mi-ar plăcea.

Dar nu se poate.

Voi rămâne o umbră în interiorul tău, iar tu-mi

Vei fi schimbarea sufletului pentru o vreme.

În urma mea

nu las niciun cuvânt.

mai bine îl las în minte,

și tot doar pentru mine.

Autor  Alina Zamurca 🤍 🎀 

10.09.2024

Cu ochii-n largul mării, poposesc pe malul pierii cu sângele tău ce mi pulsează otrava-n vene

Și, la sfârșitul vieții mă întreb, cum poate zâmbetul tău sa rânească?

Cum poate gura cu grai dulce-suav sa ma sfâșie?

O fi blestem sau legământ?

Sa te dau naibii, ca poate te uit sau poate tu încă nu ești om.

Căci cu ochii dulci de zâmbete și miresme vii de fiori ai mimat suspinul adânc din inima mea, prefăcându-te ca iubești, ca știi sa fi bărbat

Emotii, dor, batai de inimă accelerate

Toate-s cuprinse în paradisul meu

Unde serile imi pun în gând speranțe 

Ca intr-o zi voi mai gusta din vinul tău...

Căci mi-ai rămas amprentă-n suflet

Și m-ai blocat să-ți fiu doar in tacere

Unde scrisul mi-e singurul urlet

Ce strigă în versuri a mea durere.

Mi l-ai lăsat dorință veșnică 

Intr-un pahar gol in eternitate

Îmi e intens in amintire... încă 

L-ai interzis... sa-l lași ca amintire

Ti s-a părut o... ilegalitate?!

Mă doare că nu am spus când trebuia,

Cuvintele au rămas, rătăcite, în gât,

Și tăcerea mea a fost un zid înalt,

Care ne-a despărțit fără să vrem, fără să știm.

Mi-a fost frică să-ți spun că te iubesc,

Că fiecare bătaie a inimii mele era pentru tine,

Și că, în fiecare clipă în care nu erai,

Mă simțeam ca un vers neînceput,

Ca o poveste care nu avea final.

Te-am privit în tăcere, mândră și înfrigurată,

Iar tu, fără să știi, erai totul pentru mine.

Te-am lăsat să treci prin viața mea

Fără să îți dau ce aveam mai bun –

Fără să îți spun că aș fi murit pentru tine,

Că aș fi dat totul ca să te am aproape.

Știu acum că nu se poate întoarce timpul,

Că nu pot retrage cuvintele nespuse,

Dar îmi pare rău. Îmi pare rău că nu am avut curaj,

Că am lăsat iubirea să tremure în colțurile gândurilor,

Fără să o aduc la lumină, fără să o trăiesc.

Și acum, în acest gol imens,

Mă gândesc la toate momentele în care te-am pierdut,

Fiecare secunda fără tine e un ecou,

Un strigăt mut, care nu ajunge niciodată la tine.

Îmi pare rău că nu am spus,

Că am lăsat tăcerea să vorbească pentru mine,

Și că, acum, rămân doar cu amintirea unui „noi”

Care nu a fost niciodată complet.

Mă satur de promisiuni risipite-n vânt,

De jurăminte goale, de cuvinte pierdute,

Tu, cu ochii tăi de gheață, m-ai ținut captivă,

Într-o capcană de doruri ce acum se destramă, se frâng în tăcere.

Fiecare cuvânt pe care mi-l șopteai atunci,

Era doar o mască, o minciună ce se îmbrăca-n flori,

Iar eu, credulă, am înghițit fiecare frază,

Ca pe un leac ce-mi alina rănile, dar mă omora încet.

Cât m-ai folosit, cât m-ai chinuit cu dorul tău străin!

M-ai îmbrățișat cu mâinile reci, ca un vânt de toamnă,

Ți-am dat sufletul, dar tu nu m-ai simțit,

Ai jucat cu el ca pe o piesă de șah, sacrificându-l pentru o mutare.

Minciunile tale au fost ca un parfum de iasomie,

Lipsit de substanță, dar atât de dulce în aparență,

M-ai promis că ești al meu, că doar eu sunt steaua ta,

Dar ai uitat să îmi spui că erai orb la iubirea mea.

Tu nu știi cât m-ai rănit, cât m-ai sfâșiat în adâncuri,

Căci iubirea mea nu a fost decât o pradă pentru ego-ul tău,

Ai folosit-o pentru a te hrăni cu speranța mea,

Și acum mă lași să mă usuc în acest pustiit „noi” fără început.

Te-ai risipit în mulțimea lumii, fără o urmă de regrete,

Iar eu am rămas un ecou în mine însămi, pierdută, uitată,

Căci nu sunt decât un vis al unui „noi” care nu a fost,

Și mă topesc, în adâncul meu, în tăcerea unei iubiri îngropate.

Dar, în ciuda tuturor, voi învăța să mă ridic,

Să las în urmă aceste ruine ce le-ai construit cu mâinile tale,

Căci în final, tu nu mă vei auzi, nu vei ști niciodată,

Cum m-ai lăsat să ard în flăcările unei iubiri ce nu a avut nicio șansă.

Poate n-a știut să te iubească,

N-a fost suficient să te dorească,

Poate că este prost,

Ai vărsat lacrimi fără rost

Din pricina unui prost,

Dar el așa iubește,

Fără tine înebunește,

Iartă-l te rog că greșește.....

Este prost,

Nu crede că se poate schimba,

Chiar dacă poate-i fără rost,

Îți promite că va încerca🥺🥺

Strig în tăcere căutând o cale 

Să fac parte și eu din visele tale

Trandafiri de durere rămân fără petale 

Nu m-agăț de iubiri ocazionale

Nu-mi trăiesc viața, mă pierd în vise

Toate despre tine, toate interzise,

Debusolat total caut cu disperare 

O cale să nu pierd iubirea ce dispare.....

Nu știu ce-i cu mine, parcă înebunesc,

Trăiesc un coșmar, vreau să mă trezesc.....

Blocat în spațiu timp răsăritul nu mai vine 

Blocat în spațiu timp mă gândesc numai la tine....

Iubirea doare tare și eu simt că nu mai pot 

Iubirea doare tare de asta am ales să-i pun stop 

Tot ce-am îndurat am îndurat degeaba, sa dovedit că n-avea rost 

Ce sens are să tragi tare dacă tragi fără ca măcar să ai un scop

Nu poți să iubești pe deplin dacă ai sufletul pe jumătate mort 

Fără ea te simți al nimănui, singur și incomplet 

Așa te-ai simțit mereu, în viața ta n-a fost nimic perfect 

Ți-ai pus speranța în ea pentru că o vedeai fără nici un defect 

N-aveai de unde să ști că asta îți va aduce cel mai mare regret 

N-aveai cum să ști c-ai s-ajungi să plângi seară de seară 

Nu credeai că iubirea asta blestemată te va lăsa cu inima goală 

Nu credeai că sentimentele tale față de ea pot să fie o greșeală 

Nu știai că vorbele dulci pot să-ți facă viața amară

Inima încet îți moare,

Pierderea iubiri doare,

Cuvintele nu mai au valoare 

Acum sunt doar vorbe goale.

Orice ai face timpul nu-l poți da-napoi 

Stai și plângi seară de seară cu ochi goi 

În suflet ai mereu furtuni și ploi 

Oare se opresc dacă se întoarce înapoi?

Oare o să fie bine dacă lângă tine o s-o vezi 

N-o să-ți fie teamă zi de zi că ai s-o pierzi?

Nu ți-e teamă căci la nervi ai să cedezi 

Și fără să vrei fapte grave o să-i reproșezi?

Crezi c-ai să poți trece atât de ușor peste tot

Poți trece peste fapta ce ți-a făcut sufletul mort?

Sunt convins că o iubești, dar te rog gândeștete

Nopțile în care ai plâns nu le poți număra pe degete.

Te cred că o vrei înapoi, știu că te doare 

Dar nu uita că inima din cauza ei îți moare 

Nu uita că tot ce te-a dărâmat a fost a ei trădare

Ce sens ar putea avea acum încă o încercare? 

Nu uita că nu v-ați despărțit doar o singură dată 

Cred că a sosit momentul să-ți alegi altă fată 

Opreștete acum cât timp n-ai inima complet moartă 

Îmi pare rău însă n-am cum să mă opresc 

Ști destul de bine că doar pe ea o iubesc 

Ști destul de bine , doar pe ea mi-o doresc 

Ști destul de bine că fără ea înebunesc 

Mereu ne-am despărțit doar din vina mea 

Ea este cea care mereu uita și mă ierta 

Ea era singura care absolut oricând mă susținea 

Ultima dată m-a lăsat pentru că nu mai putea 

Lângă un prost ca mine n-avea cum rezista 

Eu sunt singurul vinovat în toată povestea 

Așa că nu știu despre ce trădare vorbești 

Știu că și tu la fel de mult ca mine ți-o dorești 

Tu ești singururul care a trădat cu adevărat 

De asta acum intri în război dezarmat 

Ști destul de bine că tu ești singurul vinovat 

Ști că noi iubire nu am meritat

În miezul nopții 

Sufletul îmi plânge 

Chemarea morții 

Încet și sigur din urmă m-ajunge 

La fel ca hoții

Mi-ai luat tot și inima-mi plânge

Ți-ai înfipt colții

Sufletul din mine încet se scurge 

Mi-am pierdut speranța 

Încet mi-am distrus viața 

Brusc se lasă ceața 

Aștept să vină dimineața 

Poate la răsărit îmi recapăt speranța...

Poate îmi reconstruiesc viața 

Poate la răsărit totul o să fie bine 

Poate la răsărit o să te-ntorci la mine 

Sau poate răsăritul este doar un alt apus

Ș-am degeaba speranțe acolo unde nu-s

Poate că n-am dreptul să te privesc

Poate că n-am dreptul să te iubesc 

Poate că n-am dreptul să trăiesc

Dar am toate drepturile să-nebunesc...