Rece ca de gheață.

Poate ar trebui să-ți scriu să-mi cer iertare 

Însă pentru tine cuvintele mele n-au valoare 

Ce sens au toate dacă tu crezi că te mint 

La mie îi mai complicat când vine vorba de cea ce simt 

Încă te păstrez în amintiri,

Nu te încadrezi la fostele iubiri,

Pentru că încă te iubesc,

Pentru că încă te doresc.

Ți-am jurat c-am să te-aștept o viață

Pași mei către tine-s precum fuga pe gheață,

Mă risc la fiecare pas, risc să mă pierd ,

Dar n-am să renunț niciodată la cea ce cred.

Eu cred și sper să am dreptate,

Pentru tine renunț la propria-mi moarte

Pentru tine aș suferi o eternitate,

Numai să te am măcar o clipă aproape.

Sunt într-un război ne-ncetat 

Lupt pentr-un vis, total demoralizat,

Vis ce mă ține-n viață 

Și mereu îmi dă speranță.....

Îmi dă speranța că poate într-o zi....

Așa rănit cum sunt lângă tine voi putea fi....

Nu știu de ce, 

Dar parcă-s blestemat 

Pe front aerul e rece 

Iar eu de regrete-s înconjurat....

Nu știu cât mai rezist 

Dar știu că trebuie s-o fac,

Sunt din ce în ce mai trist

Cu moralul la pământ stau și zac....

Mă simt ca-n iad 

Doar că-n flăcari de gheață ard

Vin-o lângă mine 

Ajută-mă să-nving 

Am nevoie de tine 

Focul rece să-l sting

Nu mă lăsa să ard singur în întuneric

Vin-o lângă mine prințesă....

Uite-mă din nou aici golind pahar după pahar 

De la atâta dezamăgire am rămas cu gust amar 

În iubire toate încercările mele au fost în zadar.

De ceva vreme am în cap un singur gând murdar 

Să renunț la toate și din lumea asta să dispar 

Fără ea și cel mai frumos vis este un coșmar.

Ce rost mai are să tot încerc la nesfârșit?

Dacă de ea niciodată n-am să mai fiu iubit 

Ce sens are să aștept dacă nu fac nimic 

O iubesc, nu vreau să-i fiu doar un amic 

Dacă nu pot să fiu cu ea mai bine renunț 

În fața justiției supreme mă autodenunț 

Merit să sufăr pentru tot răul ce i l-am făcut

Mai torn încă un pahar de vin 

Să scap de-al tău venin ,

Să uit prin tot ce-am trecut 

Să nu regret că te-am pierdut.

Mă doare pentru că mi-ai făcut rău 

De la început eu n-am fost pe gustul tău,

Pentru că gustul tău a fost amar 

Visul tău pentru mine a fost un coșmar.

Nu ne potriveam indiferent ce făceam 

Noi nu căutam fericirea, doar rătăceam 

Din cele mai banale lucruri mereu ne certam 

N-aveam dialog pentru că eu mereu tăceam 

Dacă îți spunem de la început tot 

Poate azi n-aș mai avea sufletul mort

Parcă și timpul stă în loc de când te-am pierdut 

Sau poate că eu unul niciodată nu te-am avut

Poate că așa ne-a fost scris de la bun început 

S-o luăm amândoi separați un drum necunoscut 

Să ne separăm chiar dacă n-am fost niciodată împreună 

Să nu putem să ne ținem niciodată unul pe altul de mână 

Privirile noastre inocente să nu se întâlnească niciodată 

Din iubirea noastră a ajuns ca ură și regrete să se nască

Te-ai întrebat vreodată cum se construiește un dor?

Din ce fibre invizibile se țese un suflet,

Cum fiecare absență devine mortar,

Iar amintirile – cărămizi din lut ars,

Aruncate la întâmplare într-un labirint?

Eu te-am zidit pe tine în mine.

Ai devenit coloana vertebrală a cerului meu,

O catedrală de sunete mute

Unde rugăciunile sunt doar șoapte

Pe care le murmur când toți își întorc privirea.

Dar iubirea asta nu e un templu.

E un pod suspendat,

Fragil, arcuit peste haos.

Lemn putred de regrete,

Lanțuri din tăceri ruginite,

Un pod pe care merg desculță

Căutându-te.

Mâinile tale erau arhitecți.

Cu ele ai modelat o lume,

Dar ai lăsat zidurile nefinisate,

Ferestrele deschise către un nicăieri,

Și m-ai lăsat să privesc,

De pe marginea golului,

Cum pleci.

Acum stau pe dărâmături,

Reconstruind fiecare clipă.

Pereți din dorințe,

Acoperiș din promisiuni frânte,

Și o poartă prin care tu n-ai să treci.

Te-ai întrebat vreodată cum se demolează un dor?

Eu nu știu.

Dar fiecare piatră pe care o ating

Mă lovește din nou

Cu absența ta.

Amar

Și acru e gustul înfrângerii

Când nu am luptat suficient

Și aripa durerii m-a învăluit

Ca un giulgiu de mătase, peste rănile deschise

Mi-e frig

Și mi-e foame

Nu pot scăpa din pânza de păianjen

Pe care deznădejdea a țesut-o

Perfid

Iar noaptea va aduce iar amintiri dureroase

Nu am știut cum să te mint

Și am pierdut

Mi-e gura uscată, iar lacrimile au uitat să se prelingă

Pe obrazul împietrit de teamă

Căci sufletul doare mai tare ca o tăietură de cuțit

Mi-au luat luni întregi să anulez

Gândul ce zbura în neștire la tine

Și nici acum parcă nu realizez

Tăcerea ce ai așternut peste mine.

Atâtea speranțe... toate au apus

Deși sufletul luptă în continuare 

Aș vrea să resetez tot timpul trecut

Dar mi-e teamă să uit a ta îmbrățişare.

S-a făcut și April, târziu în mine

Si recele lui mi-a înghețat inima

Și chiar de uneori mi-e dor de tine

E prea tarziu pentru ce n-a fost... cândva.

Atât de târziu... totul în jur arde a neșansă

Mult prea târziu finalul să-l mai plâng 

Deși ritmul inimii nu mi-e în balanță 

Că-i prea devreme... să pot, să te uit. 

Ca un vis de mult uitat,

Ca o stea din noapte,

Ce cu timpul și-a pierdut,

Lumina sclipitoare.

Ca o strofă neînțeleasă,

De mulți poeți rătăciți,

În aceea listă fiind trecută,

Numele meu și multe poezi.

Parcă te-am cunoscut, însă te-am uitat,

Odată cu memoria mea pierdută,

Tu, femeia cu care stau în pat,

Cu care am stat o viața lungă. 

O poză văd, e de la nunta noastră,

Ușor parcă îmi amintesc...

Dar atunci amnezia, mintea-mi controlează,

Și nu pot sa mă razvrătesc.

Cu tine, privesc în taină prin prismele tăcerii, acolo unde vânturile hoinăresc fără hățișuri, dar evită să pătrundă în sanctuarul meu.

Ești esența, suflarea ce-mi hrănește ființa, dar te-ai topit prea devreme în oceanul lacrimilor mele, fără să găsești izbăvire.

În tine trăiam o viață deplină, acum supraviețuiesc doar în aridul pustiu al inimii, plângându-ți numele cu suspine îndurerate.

De ce ai plecat când erai lumina ce îmi lumina iubirea și temeiul în care mă regăseam?

Îmi este tare dor de tine acum, casa mea, căci în reflexiile tale se oglindesc amintiri care mă umplu de dor, fiind tu singurul loc care mă înțelegea pe deplin.

Iar iubirea ta mă apăra de criticii lumii, care mă tachinau neîncetat spunând că tu nu ești adevărata mea iubire și că nu suntem meniți să fim fericiți.

Dar tu nu ai fost doar o casă pentru mine ci singurul meu acasă în această lume străină.

Mă aflu-n mintea mea spurcată,

Mă uit la marea necurată

Și mă gândesc cu gând amar

La cea de peste hotar.

Privesc la valurile tulburate,

Nu pot să dorm,cât sunt pe moarte

Și chiar de mâine voi muri,

Noi într-o zi ne vom găsi.

Mă aflu în mijlocul unui cuvânt,

Departe sunt de tine,

Aștept să vii la al meu mormânt

Sau măcar să-mi spui “Iubire”.

Și poate cerul va-ngheța

Căci vocea ta n-o pot uita,

Mă-nvăluie liniștea târzie,

Trupul tău aș vrea să fie lângă mine.

Sub valul rece și tăcut

Te-aștept, tu dorul meu pierdut,

Și-n noaptea care vine,

Te strig pe nume,a mea iubire.