1  

Vorbe-n vânt...

Te-ai simțit vreodată ca o perdea ieșită pe dinafara ferestrei, în bătaia vântului, blestemându-și închisoarea către stolul de păsări care zboară înaltul cerului? Dacă da, atunci ești omul meu... Fiind asemenea, pesemne că vorbele astea vor ajunge mai ușor către tine...

Niciunde n-am fost capabil să rostesc ceea ce simt mai bine și mai aproape de suflet decât prin scrierea vorbelor pe hârtie, căci deși am vorbit slobod, parcă tot cuvântul scrijelit cu pana pe hârtie mi-a fost mai la îndemână... Poate din nostalgia scrisului de mână - din păcate, tot mai rar astăzi - sau poate din dorința ca vorbele să rămâie undeva, întrucât cele rostite se pot pierde și uita cu ușurință pe cușmele vântului...

Am continuat să scriu, întrucât, apropiindu-mă de senectute, n-am vrut să-mi uit simțirea, mai mult pentru toate prin câte-am trecut, măcar că cuvintele sunt mult prea sărace într-a zugrăvi lumile mele...

După cum, atunci când am gura uscată ca iasca, sunt doritor într-a soarbe apă răce de fântână, întocmai la fel am simțit ca gândurile mele să poată fi rostite și altădată de altcineva...

Cuvinte scrise frumos, caligrafic, așternute cu grijă pe hârtie, cuvinte care grăiesc despre inima și mintea mea, ce-am simțit eu sau ce-am gândit eu, într-un moment aparte sau obișnuit al zilei...

Așa că am lăsat cuvintele să se zbată către oriunde, întocmai precum perdeaua de la fereastră, neînchizându-le în închisoarea lor de hârtie, întrucât am credința nestrămutată că ele vor zbura înaltul cerului precum păsările călătoare ale sufletului meu...

Eu sunt omul lor...


Categoria: Proza

Toate poeziile autorului: Shadow Man poezii.online Vorbe-n vânt...

Data postării: 18 noiembrie

Timp de citire: ~3 min.

Vizualizări: 58

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

SFÂRŞIT DE VARĂ

    În orizontul împlinit spre sângeriu amurg, 
    Cârduri de paseri repezi, lin, se scurg, 
    Dansând frenetic pe un cer fără culoare, 
    Urmând supremul razelor de soare... 
    
    De nicăieri, săgeţi întunecate le izbesc în plin, 
    Necântărind secundele-ncărcate cu venin: 
    “O, ce noroc pe mine-n astă seară, 
    Să prind câte-un lăstun în fiecare gheară!” 
    
    Într-un final străluminat în flori de soare, 
    Ce-a şters tăcerea lacrimii din zare, 
    S-a auzit, ca dintr-o mare azurie, 
    Prea-plinul cântului de ciocârlie... 
    
    O, tristă vară, ai murit în frunze pale, 
    În umbra norilor ce s-au trecut agale, 
    Lăsând în urma ta acele pagini goale, 
    Măsura visurilor mele-acum banale… 
    
    Dă-mi Doamne lacrimi ca să plâng, 
    Aşa cum plânge pasărea în crâng, 
    Să îmi alin durerea şi aleanul, 
    Dă-mi Doamne zbor să îmi înec amarul...

Mai mult...

VINO DRAGA MEA IUBITĂ…

    Vino draga mea iubită,
    La izvorul dintre sălcii,
    Să-mi laşi umbra prihănită,
    Peste tremur de flori roşii...
    
    Vino dar, nu sta o clipă,
    Te aştept şi-mi este dor,
    S-aud susur de albină,
    Să simt umbra ta de nor...
    
    Vino draga mea-n spre seară,
    Pe viers trist de ciocârlie,
    Să-mi săruţi cu gust de fragă,
    Vorbele-nşirate-n mie...
    
    Căci te vreau la pieptul meu,
    Să te frâng încă odată,
    Să-mi fii lut de curcubeu -
    Trup tăiat din curbă mată...
    
    Şi-nspre zor de zi, te-ndură,
    Să mă leşi pe-un colţ de rai...
    Un sărut grăbit pe gură,
    Să nu uiţi, te rog, să-mi dai...

Mai mult...

ŞOAPTE-N MIEZ DE NOAPTE...

    Aceste şoapte-ndepărtate,
    de unde vin, în miez de noapte... 
    că par ecouri, pierdute-n, 
    peşteri adormite-n zadar, 
    aşteptând lumina...
    
    Aceste şoapte zdrobite, 
    încearcă măcar o dată,
    iar să mai bată, 
    cu moartea luptând, 
    porţile-nchise sfărâmând, 
    să urce înalt, Izvorul cel Sfânt...
    
    Aceste şoapte rostite,
    au pierit şi s-au născut, ca stelele 
    în roua dimineţii, ce sclipeşte, 
    pe ace de brad...
    
    Aceste şoapte pierdute-n trecut: 
    cai de-argint cu coamele-n vânt, 
    flăcări adânci, macabru dansând; 
    în stepa aridă se-aud, 
    cantaţii ciudate murmurate păgân... 
    şoaptele mele, în mine plângând...


    ... şi-n mine nu-i nimeni, 
    căci ele nu sunt...

Mai mult...

TE VOI CĂUTA

   Te voi căuta mereu cu ochii închiși,
    Acolo unde, într-o mare albastră de iriși,
    Apusul de soare arde mocnit în ochii tăi,
    Iar trupul tău curge fluid în munți și văi...
    
    Te voi căuta cu mâinile întinse-nspre cer,
    Așa precum orbul își caută drumul prin ger,
    Pipăindu-te cu patimă până la lună și stele,
    Memorându-ți, pe-întuneric, fiecare petec de piele...
    
    Te voi avea cu buzele arse de setea de tine,
    Cu vinul ființei tale curgându-mi prin vine,
    Îmbătat de aroma de tei al părului tău,
    Mă plec peste tine - ca o umbră, ca un hău...
    
    Te voi avea din amurg și până în zori,
    Cu trupul ostenit pe un pat de iarbă și flori,
    Te voi avea, cu orice preț, din nou, la noapte -
    Căci în noi mocnește un jar clădit din șoapte...
    
    (Partea l-a, Ciclul „Căutări”)

Mai mult...

VERSURI PENTRU MINE...

    La ce bun aceste versuri?
    Ele s-au rupt din mine, 
    ca o tuse ce-mi arde plămânul... 
    ultim ecou al suferinţei mele 
    prin care, mândru ca zeii trec...
    
    Fi-vor, oare-n urma mea 
    pietre de hotar?
    Pentru cineva?
    Va-nvăţa cel de după mine 
    din mine – 
    din greşeli ascunse-n rime?
    
    Nu ştiu!
    Atunci, la ce bun aceste versuri?

Mai mult...

CUM AȘ PUTEA?

Cum aș putea, din a lunii tâmple sure,
O rază pe frunte, un zâmbet să-ți fure,
Întrupată cunună în flori aurite,
Cuvintele scrise pe foi, nerostite...

Cum aș putea, din a muntelui vecie,
O clipă furată din timp, eternă și vie,
Așezată în palmele tale întinse-nspre stele,
Ecou ce pulsează o inimă în rimele mele...

Cum aș putea, din a râului suspin,
O frântură dintr-un vers să pot să-ți închin,
Să-mi aștern sufletul într-o simplă scrisoare,
Neputând să pun în cuvinte culoare...

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Ce este fericirea ?

Printre atâtea, ce le vedem, le auzim, ne plac sau ne doare,

unde mai rămâne ceva timp să fim fericiți ?

     Fericirea, ce o fi ea, cum e ambalată , îmbrăcată, știu sigur,

că poate fi modestă, costisitoare, risipitoare, furioasă și în atâtea 

forme îmbrăcată, că este greu s-o găsești. Treci pe lângă ea, dar o

ignori nu o simți, nu o vezi....tot ești gol pe interior...inima sărmana 

oftează...

     Fericirea e lângă noi, printre noi...de ce nu o vezi ? Înseamnă că,

te aștepți la lucruri, fapte imposibile...

-E destul să iubești și să fii iubit.

-Să fii sănătos, cu toți dragi ție.

-Să fie liniște și pace.

-Natura să ne ocrotească de dezastre.

-Să ne putem asigura traiul, cu ce avem nevoie.

-Să ocotim natura și vietățile ei.

-Să ne ajutăm aproapele.

-Să credem că Domnul Cresc, ne apără la nevoie.

Toate acestea, ne pot face fericiți.

Dacă dorim mai mult, ne pierdem omenia .

Eu cred că există un Rai și un Iad și că vom da socoteală.....

Mai mult...

No, hai!

- Da, doar că-i gravidă. Femeile, precum știți, n-au muze, ci muzi. Si orcât ar părea de amuzant, și vă asigur că este, nici ele, nici ei, nu știu carte! N-au cum să se supună testului de dictare, așa că ( fără deci între propoziții ) va trebui să găsiți altă metodă de evaluare, și vă sugerez interogatoriu sau detectorul de aversiuni ( ca soluție de avarie, desigur! ).

Fusese informat că următoarea pe listă era o pacientă„ cu ștaif”, scriitoare, și că era în luna a treia. Nu avu nicio emoție, deoarece cunoștea fauna, ultima sa nevastă cochetase și ea cu asta! Si nu numai. Nu-l induse în eroare nici chipul ei angelic, bănuind ce-i umblă prin cap. Mai fusese informat că refuzase să se dezbrace, cum era procedura, deși nu venise la stomatolog, ci la ginecolog.

- Zău că mi-e rușine, domnule doctor! îi mărturisi ea, acoperindu-și fața cu palmele.

Ginecologul o privi înțelegător.

- Nu-i nimic! Pogramăm altă vizită, deși nu-i prea indicat! Apropo, continuă el cu blândețe, în fața soțului te dezbraci?

- Hi-hi-hi! se hlizi ea amuzată de întrebare. Cum credeți c-am rămas gravidă?

- Tocmai! Dacă te-ai dezbrăcat în fața lui, de ce n-ai face-o și în fața medicului, care nu-ți vrea decât binele?

- Cu el este altă poveste,domnule doctor! Îl iubesc!

Aproape că-i dăduseră lacrimile. Rememora, în față medicului acela scârbos, diminețile când el o lua în brațe și-i sorbea lacrimile, îi resfira părul și se acoperea cu dânsul ori își îngropa fața între sânii ei, minunându-se că era acolo, a lui și numai a lui...

- Până naști va trebui să mă iubești și pe mine, îl auzi pe doctor, parcă din altă lume, ori să-și găsești pe altcineva! Să nu crezi că nu va fi tot la fel!

- Bine! oftă ea. O fac și pe asta!

Asistenta o conduse după un paravan și o lăsase singură.

O cuprinse din nou amețeala, plutea desupra grădinii lângă o pasăre și era, la rându-i, pasăre. „ Fato”, îi spunea pasărea, un fel de sticletele ( fiindcă pasărea sticlea orbitor și semăna cu un sticlete! ) ce zi frumoasă, ce gâdilitură, păcat că ești așa de mică! Ba nu! Ba nu! se pomeni protestând. Tu ești mică, la o adică! Vezi cum cad frunzele? Cum să nu le văd, frumoasa mea păsărică? Le și aud, fleoșc, fleoșc, știi tu cum!

Fiecare piesă scoasă îi provoca palpitații, dar nu avea de gând să renunțe. Pornise pe un drum fără întoarcere. „Fericite cele sărace cu Duhul, se gândi în timp ce-și scotea sutienul, vai de cocoșițele lor, Doamne iartă-mă !Na, că mi-a sărit și-un nasture, băga-mi-aș! Când e să ai ghinion, găsești un cui și-n scorbură!

Uneori te trezești Într-o gară, ca asta, așteptând, să iei un gând, călătorii se-nghesuie, dau din coate, bagă de seamă, nepoate, o lume nebună-nebună, cu zei de arvună, cu vrăjitori strâmbi și îngeri hadâbi, toți te îmbie să cumperi tâmâie, nu că ai duce lipsă, dar să hie, de când cu prhohibiția asta, nu mai găsești un bob de-ambrozie, cum dracu` mai vrei, prințeso, să-nvie? E-o nebunie!

Ceasul din perete îi țăcănea în creier, țac-țac-țoc!. Nu-i mai rămăsese mult, dar de aici începea greul!

Urma piesa de rezistență. Marghiolița îi povestise cu lux de amănunte ce și cum. O năpădeau sudorile la gândul că îi va simți degetele înăuntru. Unele spuneau de toată mâna. Proastele dracului! Undesă-ncape ditmai brandul? De-abia... Tresare și-și alungă gândurile negre. Dacă ar fi așa nu s-ar mai duce nici una, ori eu văd că se întâmplă taman invers! Nu le mai poți opri! Cui naiba să i-o mai arăți... în lumina reflectoarelor, bărbații nici nu se uită! Vorba cântecului: Păsărică mută-ți cuibul și te du! Ușor de zis! O fac eu pe viteaza, pe deșteapta, însă blufez. Îi simt mâna în gât. Si-mi tremură fundul! Mă gudur. Ce motive aș avea să-i arunc tot rahatul ăsta, cu pretenții intelectuale, în față, pleosc-pleosc, dacă n-ar fi ceva? Trec zilnic pe lângă mii de oameni și nu simt nimic!

Cu chiu cu vai reușise. Nu-i mai rămasese decât să-și ia inima în dinți.

- Sunt gata, domnule doctor!

Urmă o pauză scurtă, dar care ei i se păruse o veșnicie.

- No, hai atunci!

Mai mult...

Moștenire în germană

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

 

Nachlass

 

Heute werden wir über einen besonderen Gegenstand sprechen, einen Gegenstand, der uns am Herzen liegt, denjenigen von uns, die immer noch Dinge auf dem Dachboden des Hauses aufbewahren, genauer gesagt, einem Filzhut. Der bayerische Hut, ein Hut von unbestreitbarer historischer Bedeutung, erlebte fünf Taufen, zwei Promotionen, mehrere Hochzeiten und das war’s auch schon. Einen Hut, den nur mehrere Generationen hatten, aber zum Tragen, ich glaube nicht, dass sie ihn trugen, er ist schon vor langer Zeit nicht mehr tragbar. Wie ich bereits erwähnt habe, ist es aus Filz, es ist blau (ein elektrisches Blau oder Königsblau) und an der Seite ist eine Feder befestigt.

Cecilias Urgroßmutter bestand darauf, dass sie unter den bestmöglichen Bedingungen gehalten wurde. Etwas, das passiert ist, nur der Lauf der Zeit hat das Sagen, es ist nicht mehr das, was es einmal war, es sitzt nicht mehr so, wie es einmal war. Sogar der Blauton ist nicht mehr lebendig, er wirkt schäbiger, alter, staubiger. Es eignet sich hervorragend für Vintage-Outfit-Ideen, aber ansonsten bleibt es hübsch, nur für die Kollektion.

Für Cecilia war es keine geringe Überraschung, dass der bisher so poetisch beschriebene Hut einen großen Mangel verbirgt, genauer gesagt, dass er eine Mottenfamilie beherbergt. Seien wir ehrlich: Wenn jemand einen Hut erbt, bekommt er nicht nur den Hut, sondern auch die Motten dazu.

Eine Familie würde im Hut leben. Familie?, so zahlreich?, Dynastie vielleicht, es hat auch einen König und einen Monarchen und so ziemlich alles, was es braucht, um eine vollwertige Monarchie zu sein. Aber wie kann einem das gefallen? Seit wann gibt es keine Mottenkugeln mehr? Seit wann wird Pronto zur Schädlingsbekämpfung eingesetzt? Eine wütende und grüblerische Cecilia stellt sich diese Fragen ständig. Wie bei all der scheinbaren Sorgfalt, die jeder auf sich genommen hat, der Hut letztendlich in diesem Tempo zerfällt. Wenn diese Urgroßmutter es wüsste und noch am Leben wäre, wäre sie äußerst wütend. Cecilia sitzt und sitzt und denkt über eine Lösung nach, wie sie ihren Glanz ein anderes Mal wiederherstellen könnte.

Er hat es gefunden, er weiß, was zu tun ist, er wird eine Lösung finden, die sie tötet, und nachdem sie gestorben sind, wird er den Teil des Materials nehmen und herausschneiden, der entfernt werden soll.

Gehen Sie wie beschrieben vor. Erst indem er die Schnittpartie immer weiter ausspielt und vertieft, erreicht er mit der Schere die andere Seite des Materials. Gute Leute, Sie besitzen es seit vier Generationen. Woher wissen Sie, wie Sie mit einem Vermögen umgehen sollen, das Ihnen jemand hinterlassen hat? Sie hat es dir nicht gegeben, um dir eine Verantwortung aufzubürden, sie hat es dir gegeben, weil sie dachte, es wäre schön für dich, etwas zu haben, das ihr sehr gut gefällt. Du hast wirklich die Grenze zur Frivolität überschritten! Wir verstehen, dass Ihnen der Hut selbst eigentlich egal ist, aber interessiert Sie nicht auch die Urgroßmutter, die ihn Ihnen anvertraut hat?

Cecilia begann mit dem Nähen aus Garn, das eine ähnliche Farbe hatte wie die ursprüngliche Mütze. Was ist der Sinn? Es gibt keine perfekte Synonymie, weder in den Farben noch in den Worten, leider war die Farbe einzigartig, sie war unersetzlich. Cecilia denkt bei +1,75 Dioptrien, dass es die gleiche Farbe hatte. Wir wissen nicht, was wir sonst noch sagen sollen... die Absicht war gut... „seinen Glanz ein anderes Mal zurückzugeben“, aber aufgrund zu großen Eifers war das Ergebnis etwas daneben. Cecilia, wir wissen das zu schätzen Kümmere dich darum, dass du es getragen, desinfiziert, gereinigt und gepflegt hast, was immer geschätzt wird, aber wenn du nicht so viel Spaß beim Ausschneiden gehabt hättest, wäre es immer noch sehr gut gewesen. Es ist immer ratsam, die Balance zu wahren alles. Warum ist es gut, unsere Handlungen und Entscheidungen zu messen? Denn sagen wir, wir fahren und müssen abbiegen, wir haben eine Kurve vor uns, wir müssen unsere Geschwindigkeit messen (denn zu viel könnte uns abschrecken). die Straße, weicht von unserem Weg ab), der Wunsch, mit dem wir diese Kurve überwinden wollen, egal wie lange es dauern würde, wie schnell, wie geschickt, was ich weiß nicht was.. was zählt, ist wie harmonisch und wie sicher wir durch alles zu kommen wissen. Niemand applaudiert uns, wir sind einfach wir selbst und wir brauchen keinen Applaus.

Auch im vorliegenden Fall hätte der geerbte Hut unversehrt bleiben können, es wären keine Eingriffe, Reparaturen, Renovierungen, Retuschen nötig gewesen, wenn unsere liebe Cecilia ihn nicht so leidenschaftlich hätte verbessern wollen. Erwägenswert ist auch, dass oft keine radikale Änderung erforderlich ist, um zu funktionieren. Eine teilweise oder nur eine vierteljährliche Änderung würde genauso viel helfen.

Cecilia ... Cecilia ... entweder hattest du keine sichere Hand, oder der Hut war dir zu wichtig.

Mai mult...

VA FI ȘI UN RĂSPUNS?

-TU ce mai faci, pe unde mai alergi?...
EU, de vrei să știi, mereu alerg zi de zi să culeg clipele rătăcite…
Alerg în ritmul timpului, urmând cărarea către amurg, fruntea plină de trecut să mi-o atingă
cu a lui voal de culori, unele vizibile, altele ascunse, așa-i destinul în amurg. Privindu-l,
primesc extazul nuanțelor care, înlocuiesc tăcutul trecut.
Am să-ți trimit la noapte vise de mine pictate și câteva stele din galaxie luate,dacă vei vrea …
-TU ce mai faci, pe unde timpul te aleargă? Hai, oprește-te un pic, în amurg să ne întâlnim,
să mărturisim sub culorile înserării ,despre noi,despre copilărie și despre trandafirul trecut
printr-un inel, uitat, sau lăsat să rătăcească-n timp …
Când nu mai avem cuvinte, fiecare să iscălim ziua care a trecut și să facem un nou pact
pentru încă o zi când amurgul se stinge în noapte...
-TU, ce mai faci, pe unde mai alergi? EU, am ajuns în amurg și el mă privește , cum aș fi vrut
să fiu privită …
Deși am vrut amurgul să fie mai târziu , el este amurgul vieții și nu se poate amâna…
La lumina palidă a serii
Am vrut să scriu câteva rânduri
Amurgului să-i scriu
S-ar fi învolburat noaptea
Și stelele s-ar stinge-n vis… - Tu
ce mai faci, pe unde viața te alergă ?…
E ora când stele s-au stins și întrebarea a rămas fără răspuns…

Mai mult...

Taina melcilor

Porumbul o crescut mare cât un stat de om, înghițind cu totul cărarea până la fântână, devenind peste noapte o junglă greu de trecut de nu mai puteam alerga poteca din pricina frunzelor mari și verzi, tăioase precum baionetele, de-mi păreau niște ostași gata să-și apere glia căzută sub călcâiele mele cotropitoare...

Și deși își întorceau către mine buzunarele pe dos, arătându-mi comoara de știuleți înveliți în mătase ivorie, tot n-aveam încredere în cinstea și sinceritatea lor: tăieturile de pe gambele mele stăteau mărturie mișeliei lor! Dar tot trebuia să ajung la fântână să-i sorb înțelepciunea căpătată într-un veac de singurătate, căci nu mă săturam niciodată de apa-i răce și bună în arșița zilelor de vară...

Rugii de fasole verde, cuibăriți printre rândurile drepte ale lanului de porumb, își șopteau către mine secretele pocnindu-și păstăile gălbui și dezvăluindu-și luminii ochilor mei nestematele de ametist... le culegeam una câte una, cercetându-mi buzunarul plin, irosind către glie boabele care nu-mi făceau cinste:

-Mă, nu mai strica fasolea ceea!, s-aude un ecou îndepărtat.

Dar eu tac, chitit între rândurile de porumb care, brusc, îmi deveniseră vasali și ostași credincioși, apărându-mă de prigoană. Râd pe înfundate și mă strecor mai departe către vișinii din fundul grădinii...

Vișinii, îngăduitori, își întind către mine ramurile pline de mărgele roșii și dulci, mă cuprind de mijloc și mă înalță sus către apusul lor de soare... binecuvântat fie rodul lor acrișor pe care îl simt năvălindu-mi prin vene...

Cu vârful degetelor, desfac un bumb de culoarea chihlimbarului, rășina lipicioasă de pe coaja unuia dintre vișini: îmi trebuie căci voi să repar căsuța fisurată a unui melc mare, pe care l-am cules de prin peregrinările mele din grădină. 

Melcul doarme dus în buzunarul meu, alături de boabele de fasole. Îl scot cu grijă, să nu-i tulbur somnul, și analizez cu profesionalism fisura cochiliei sale: nu-i grav, îmi zic, uite aici!, și aplic un strat generos de clei, după care, suflu încet să se întărească.

Trezit din somn, melcul își scoate cornițele și mă salută lent: mulțumesc pentru ajutor!, îmi zice el, lăsându-mi în palmă o dâră lipicioasă și argintie. Îl așez în iarbă și-l petrec cu privirea cum se îndepărtează încet. Deodată se întoarce către mine, mai verifică încă odată trăinicia "reparației" mele, și mulțămit, dă din căpșorul lui văzându-și de treabă.

E sară. După ce luna se stinge, plecând și ea să se culce, dar nu înainte să-și acopere cerul cu plapuma înstelată, mă vâr și eu între așternuturi gândindu-mă la melcul meu: ce-o mai fi făcând? S-o lipit bine streașina cochiliei lui? Ce strâmtă ii e căsuța, el nu poate primi musafiri, n-are "antreu" să puie chiselnițile cu dulceață de trandafiri.

Închid ochii, și îndărătul pleoapelor mele, văd sătucul de melci împrăștiat într-o văioagă printre crăișorii ce cresc în gradinuța bunicii mele. E dimineață și melcii au ieșit din căsuțele lor la soare, primenindu-se în mărgăritarul primelor boabe de rouă...

Iată, taina lor, se dezvăluie ochilor mei cercetători: din rouă li se desfac pe spate aripi colorate de fluturi, iar curcubeul se frânge brusc și frenetic în aplauze, zeci, poate chiar sute de petale se întorc către soare venerându-i razele, strălucirea și căldura.

Cocoșul își înălță și el aripile către văzduh, cântând imnul dimineții. Mă trezesc cu fruntea mângâiată de umbra răcoroasă a salcâmilor care mi-au vegheat întotdeauna somnul și visele, pășind nesigur, cu picioarele goale, pe lutul gălbui al ogrăzii: pe pământ, dâre argintii, șerpuiesc către niciunde. De aceea cochiliile de melci sunt goale...

 

Mai mult...

ZIUA TUTUROR SFINȚILOR

I. Lumina tuturor Sfinților

 

În fiecare an, la trecerea dintre ziua de 31 octombrie și ziua de 1 noiembrie, putem privi spre sfințenie ca spre o mare lumină care nu se stinge niciodată. Este un timp al amintirii, al recunoștinței și al rugăciunii, în care ne îndreptăm gândul către toți oamenii care și-au închinat viața lui Dumnezeu și au devenit exemple de credință, iubire, răbdare și nădejde.

 

Sfinții nu sunt doar nume scrise în cărțile Bisericii. Ei sunt oameni care au trecut prin încercări, prin bucurii și prin suferințe, dar care au ales să rămână aproape de Dumnezeu. Unii au fost împărați, alții au fost oameni simpli. Unii au fost călugări și pustnici, alții au fost părinți de familie. Unii au fost martiri, alții mărturisitori, ierarhi, preoți, monahi sau oameni obișnuiți care au trăit cu o credință profundă.

 

Ziua Tuturor Sfinților ne amintește că sfințenia nu aparține unei singure epoci. Ea nu a existat doar în trecut. Sfințenia este o chemare permanentă către bine, adevăr, iubire și apropiere de Dumnezeu.

 

---

 

II. Seara de 31 octombrie – începutul sărbătorii

 

Când se lasă seara peste lume, iar lumina zilei începe să se retragă, poate începe în sufletul omului un timp al liniștii.

 

31 octombrie devine, în această celebrare simbolică, ajunul Zilei Tuturor Sfinților.

 

Este o seară în care oamenii sunt chemați să lase pentru câteva clipe zgomotul lumii și să privească spre cer. O lumânare aprinsă poate deveni simbolul credinței care rămâne vie chiar și atunci când în jurul nostru este întuneric.

 

Flacăra lumânării este mică, dar lumina ei poate fi văzută de departe. La fel este și credința: uneori pare mică și fragilă, dar poate schimba inima omului.

 

În această seară ne putem aminti de Sfinții Apostoli, de Sfinții Evangheliști, de marii ierarhi ai Bisericii, de mucenici, de cuvioși, de pustnici, de mărturisitori și de toți cei care au trăit în sfințenie.

 

Dar ne putem gândi și la acei oameni sfinți pe care istoria nu i-a consemnat în întregime.

 

Există oameni ale căror nume nu le cunoaștem, dar ale căror fapte de iubire au rămas înaintea lui Dumnezeu.

 

---

 

III. Sfinții cunoscuți și necunoscuți

 

Când spunem „toți Sfinții”, nu ne referim numai la cei ale căror vieți sunt cunoscute.

 

Există Sfinți ale căror nume sunt cunoscute de milioane de oameni: Sfântul Apostol Petru, Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Apostol Ioan, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Sfântul Nicolae, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Serafim de Sarov, Sfântul Serghie de Radonej, Sfântul Paisie Aghioritul și mulți alții.

 

Fiecare dintre ei a avut o viață diferită și o chemare diferită.

 

Unii au predicat Evanghelia.

Unii au apărat credința.

Unii au îngrijit bolnavi și săraci.

Unii au trăit în pustie.

Unii au fost prigoniți.

Unii au murit pentru credință.

Unii au slujit Biserica prin cuvânt și rugăciune.

 

Dar există și sfinți pe care noi nu îi putem numi.

 

Poate a existat un om simplu care a ajutat un copil flămând. Poate a existat o femeie care și-a crescut copiii cu multă iubire și credință. Poate a existat un bătrân care s-a rugat în tăcere pentru întreaga lume.

 

Dumnezeu cunoaște toate aceste vieți.

 

De aceea, această sărbătoare poate deveni și un omagiu adus sfințeniei ascunse, acelei sfințenii care nu caută aplauze și nu cere recunoaștere.

 

---

 

IV. 1 noiembrie – Ziua Tuturor Sfinților

 

Dimineața zilei de 1 noiembrie poate fi privită ca o dimineață a luminii.

 

Soarele răsare, iar omul își amintește că, după fiecare noapte, vine o nouă zi.

 

În această zi, gândul nostru se îndreaptă către comuniunea Sfinților și către exemplul lor de viață.

 

Sfinții ne învață că adevărata putere nu înseamnă să îi stăpânești pe ceilalți, ci să poți stăpâni răul din propria inimă.

 

Ei ne învață că adevărata bogăție nu constă numai în lucrurile pe care le avem, ci în iubirea pe care o dăruim.

 

Ei ne învață că adevărata victorie nu este întotdeauna victoria asupra unui dușman, ci victoria asupra urii, egoismului, mândriei și deznădejdii.

 

Ziua Tuturor Sfinților devine astfel o chemare către fiecare om:

 

Să alegem binele.

Să iubim.

Să iertăm.

Să ajutăm.

Să ne rugăm.

Să păstrăm credința.

Să nu uităm de Dumnezeu.

 

---

 

V. Sfinții ca modele pentru oameni

 

Fiecare Sfânt poate fi privit ca o lecție vie.

 

De la Apostoli învățăm curajul mărturisirii.

 

De la Mucenici învățăm statornicia.

 

De la Cuvioși învățăm rugăciunea și răbdarea.

 

De la Ierarhi învățăm responsabilitatea și slujirea.

 

De la Sfinții doctori fără de arginți învățăm să ajutăm fără să punem iubirea noastră în slujba câștigului.

 

De la Sfinții împărați și conducători învățăm că puterea trebuie folosită pentru dreptate și bine.

 

De la mamele și tații sfinți învățăm răbdarea, responsabilitatea și dragostea față de familie.

 

Sfinții sunt diferiți, dar au în comun aceeași orientare: apropierea de Dumnezeu și iubirea aproapelui.

 

---

 

VI. O sărbătoare a luminii

 

Imaginea centrală a acestei sărbători poate fi lumina.

 

O singură lumânare poate aprinde o altă lumânare fără să-și piardă propria lumină.

 

Așa poate fi și binele.

 

Când un om face o faptă bună, el poate inspira un alt om să facă bine. Când cineva iartă, poate învăța și pe altul să ierte. Când cineva ajută, poate naște într-o altă inimă dorința de a ajuta.

 

Lumina se răspândește.

 

De aceea, Sfinții pot fi asemănați cu niște făclii care au luminat generații întregi.

 

---

 

VII. Rugăciunea către toți Sfinții

 

În această zi, omul își poate ridica inima către Dumnezeu și poate spune:

 

„Doamne, Dumnezeul nostru, Îți mulțumim pentru toți Sfinții Tăi, cunoscuți și necunoscuți, care au mărturisit iubirea, adevărul și credința.

 

Ajută-ne să învățăm din viețile lor.

 

Dă-ne putere să facem binele, răbdare în încercări, înțelepciune în alegerile noastre și iubire față de aproapele nostru.

 

Păzește-ne de rău și luminează-ne mintea și sufletul.

 

Fă din inimile noastre loc al păcii, al credinței și al iubirii.

 

Iar când ne este greu, amintește-ne de exemplul celor care au mers înaintea noastră pe calea credinței.

 

Slavă Ție, Dumnezeule, pentru toți Sfinții Tăi. Amin.”

 

---

 

VIII. Încheierea sărbătorii

 

Pe măsură ce ziua de 1 noiembrie se apropie de sfârșit, lumina zilei începe din nou să scadă.

 

Dar mesajul sărbătorii nu se termină odată cu apusul.

 

Sfințenia nu este doar o amintire.

 

Este o chemare.

 

Ziua Tuturor Sfinților ne amintește că fiecare om poate face lumea puțin mai bună prin faptele sale.

 

Nu trebuie să fim celebri pentru a face bine.

 

Nu trebuie să fim bogați pentru a dărui.

 

Nu trebuie să fim puternici pentru a ierta.

 

Uneori, cea mai mare faptă poate fi o rugăciune spusă în liniște, o mână întinsă către cel aflat în nevoie, un cuvânt bun spus celui trist sau o iertare oferită din inimă.

 

Adevărata lumină nu face zgomot.

 

Ea luminează.

 

---

 

MESAJUL ZILEI TUTUROR SFINȚILOR

 

31 octombrie – 1 noiembrie

 

Ziua Tuturor Sfinților este, în această celebrare literară, o zi a luminii, a recunoștinței și a amintirii tuturor celor care au trăit în credință și iubire.

 

Este ziua în care ne amintim că există oameni care au ales să transforme suferința în răbdare, încercarea în credință, puterea în slujire și iubirea în faptă.

 

Să ne amintim de Sfinți.

 

Să le citim viețile.

 

Să le urmăm exemplele.

 

Să facem bine.

 

Să iubim.

 

Să iertăm.

 

Să ne rugăm.

 

Și mai ales, să păstrăm lumina credinței în inimile noastre.

 

„Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.”

— Matei 5, 8

 

---

 

Cuvânt final

 

Fie ca această zi să fie asemenea unei mari catedrale de lumină, în care fiecare lumânare să amintească de un Sfânt, fiecare rugăciune să fie un semn de iubire, iar fiecare faptă bună să devină o mică rază care luminează lumea.

 

Să-i cinstim pe toți Sfinții nu numai prin cuvinte, ci și prin viața noastră.

 

Pentru că cea mai frumoasă formă de a ne aminti de sfințenie este să încercăm să trăim în adevăr, iubire, credință, milă și pace.

 

Slavă lui Dumnezeu pentru toți Sfinții Săi!

 

31 octombrie – 1 noiembrie

 

Ziua Tuturor Sfinților

 

Autor: Cristian Diaconița.                                                                                  DESCRIEREA SĂRBĂTORII

 

ZIUA TUTUROR SFINȚILOR

 

31 octombrie – 1 noiembrie

 

Creată și dedicată de Cristian Diaconița în cinstea tuturor Sfinților, cunoscuți și necunoscuți

 

„O zi a luminii, a credinței, a iubirii și a recunoștinței.”

 

„Ziua Tuturor Sfinților” este o sărbătoare comemorativă și simbolică creată de Cristian Diaconița, în cinstea tuturor Sfinților lui Dumnezeu, cunoscuți și necunoscuți, din toate vremurile și din toate locurile.

 

Sărbătoarea este așezată în mod simbolic în perioada 31 octombrie – 1 noiembrie, ca un timp dedicat amintirii, cinstirii și meditării asupra vieților Sfinților și asupra valorilor pe care aceștia le-au mărturisit: credința, iubirea, pacea, răbdarea, iertarea, milostenia, curajul și nădejdea în Dumnezeu.

 

Această sărbătoare pornește de la dorința de a aduce într-un singur moment de comemorare gândul către întreaga mulțime a Sfinților: Apostoli, Evangheliști, Mucenici, Ierarhi, Cuvioși, Mărturisitori, Pustnici și toți oamenii care au trăit în sfințenie, inclusiv cei ale căror nume nu sunt cunoscute de oameni.

 

Ziua Tuturor Sfinților este imaginată ca o mare sărbătoare a luminii. Lumina devine simbolul credinței care biruie întunericul, al binelui care învinge răul și al speranței care rămâne vie în sufletul omului.

 

În seara de 31 octombrie, începutul simbolic al sărbătorii poate fi marcat prin rugăciune, aprinderea unei lumânări și amintirea Sfinților. Lumina mică a unei lumânări reprezintă, în această sărbătoare, lumina pe care fiecare om o poate păstra în suflet și pe care o poate transmite mai departe prin fapte bune.

 

În ziua de 1 noiembrie, sărbătoarea ajunge la momentul său central: cinstirea și pomenirea tuturor Sfinților. Este un timp pentru a le cunoaște viețile, pentru a le urma exemplele și pentru a ne întreba cum putem deveni noi înșine oameni mai buni.

 

Sărbătoarea nu este dedicată doar Sfinților celebri și cunoscuți. Ea îi cuprinde simbolic și pe Sfinții necunoscuți oamenilor, pe cei ale căror vieți au rămas ascunse istoriei, dar care au trăit în credință, iubire și apropiere de Dumnezeu.

 

Prin această sărbătoare, Cristian Diaconița dorește să transmită un mesaj simplu și puternic:

 

Să nu uităm niciodată oamenii care au trăit pentru bine, pentru adevăr, pentru iubire și pentru Dumnezeu.

 

Ziua Tuturor Sfinților devine astfel nu doar o zi a amintirii, ci și o chemare la faptă bună. Fiecare om poate aprinde o lumină printr-un gest de iubire, printr-un cuvânt bun, prin iertare, prin ajutorarea celui aflat în nevoie și prin păstrarea credinței.

 

Această sărbătoare reprezintă, în viziunea autorului, o punte simbolică între cer și pământ, între memoria Sfinților și viața oamenilor de astăzi.

 

Ea ne amintește că sfințenia nu trebuie privită doar ca o realitate îndepărtată, ci și ca un ideal al vieții: să devenim mai buni, mai milostivi, mai răbdători, mai iubitori și mai apropiați de Dumnezeu.

 

Deviza sărbătorii

 

„Cinstim toți Sfinții, păstrăm lumina credinței și ducem binele mai departe.”

 

Simbolul sărbătorii

 

Lumina unei lumânări – simbol al credinței, al speranței și al vieții duhovnicești.

 

Mesajul sărbătorii

 

„Pentru toți Sfinții cunoscuți și necunoscuți, pentru toți cei care au mărturisit credința prin viața lor și pentru toți cei care au făcut binele în tăcere: această zi este închinată memoriei lor și exemplului lor.”

 

31 octombrie – 1 noiembrie

 

ZIUA TUTUROR SFINȚILOR

 

O sărbătoare creată în cinstea tuturor Sfinților.[30 OCTOMBRIE – ZIUA PREGĂTIRII

 

30 octombrie este ziua pregătirii pentru sărbătoarea Tuturor Sfinților.

 

În această zi, oamenii se pregătesc sufletește pentru a-i cinsti și comemora pe toți Sfinții. Este un timp al liniștii, al rugăciunii și al gândului îndreptat către Dumnezeu și către toți Sfinții].[În această zi poate fi rostit din nou „Lumina Sfinților”, ca o mărturisire poetică a recunoștinței față de toți Sfinții.

 

IMNUL SĂRBĂTORII

 

LUMINA SFINȚILOR

 

de Cristian Diaconița

 

Poem care poate fi rostit în fiecare zi a sărbătorii: 30 octombrie, 31 octombrie și 1 noiembrie

 

1.

 

Astăzi se adună în lumină curată,

 

Toți Sfinții cerești în slavă bogată.

 

Rugă și cânt răsună în noi,

 

Doamne, spre Tine ne întoarcem cu roi.

 

2.

 

Prin jertfa lor sfântă, prin lacrimi și dor,

 

Au scris pe pământ iubirea în zbor.

 

Cu sânge și har au sfințit căi grele,

 

Purtând crucea vieții cu inimă aleasă.

 

3.

 

Departe-n lumină, acum se încunună,

 

Îngeri și Sfinții în cânt se adună.

 

Ei strălucesc ca stelele clare,

 

Purtându-ne în taină prin vremi trecătoare.

 

4.

 

În lupte aprinse, în chin și durere,

 

Au stat mărturie la sfânta putere.

 

Și-n slava cea veșnică, Sfinții veghează,

 

Cu milă divină pe toți ne înconjoară.

 

5.

 

Din câmpuri de sânge, din temniți pustii,

 

Au răsărit flori de sfințenie vii.

 

În numele Crucii au mers până în sfârșit,

 

Cununa vieții primind în zenit.

 

6.

 

O, Doamne, prin Sfinți ne întărește cărarea,

 

În inimă pune lumina, răbdarea.

 

Prin ei să cunoaștem al Tău chip curat,

 

Izvor nesecat de har minunat.

 

7.

 

O, Sfinților, frați din Împărăție,

 

Aduceți pe lume a voastră solie:

 

De pace, de dragoste, de dăruire,

 

De jertfă curată și de mântuire.

 

8.

 

În noaptea cea grea când sufletul este slab,

 

Voi, Sfinți, ne purtați pe drumul cu har.

 

Ne sunteți pildă și sprijin mereu,

 

Slujind în credință pe Bunul Dumnezeu.

 

9.

 

Cu inimă vie, cu glas rugător,

 

Cinstim azi pe Sfinți în cânt înălțător.

 

Ei sunt comoara Bisericii sfinte,

 

Ce strălucește prin veacuri înainte.

 

10.

 

Slăvit fie Domnul ce Sfinți a chemat,

 

Și în slava Sa mare pe toți i-a așezat.

 

Prin ei să trăim în credință și dor,

 

Spre veșnica pace din sfântul Tău cort.

 

Amin.

 

ROSTIREA IMNULUI

 

„Lumina Sfinților” este parte integrantă din concepția literară a acestei sărbători și poate fi rostită în fiecare dintre cele trei zile:

 

🕯️ 30 octombrie – în timpul pregătirii sufletești;

 

🕯️ 31 octombrie – în ajunul sărbătorii;

 

🕯️ 1 noiembrie – în ziua dedicată tuturor Sfinților.

 

Poemul poate fi citit o singură dată sau de mai multe ori, în funcție de dorința celui care participă la celebrarea simbolică.

 

Prin repetarea lui în cele trei zile, „Lumina Sfinților” devine glasul poetic al sărbătorii și un simbol al luminii credinței care unește cele trei momente: pregătirea, ajunul și sărbătoarea].

 

Cristian Diaconița

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍