Șoapta dulce-amară
Mă satur de promisiuni risipite-n vânt,
De jurăminte goale, de cuvinte pierdute,
Tu, cu ochii tăi de gheață, m-ai ținut captivă,
Într-o capcană de doruri ce acum se destramă, se frâng în tăcere.
Fiecare cuvânt pe care mi-l șopteai atunci,
Era doar o mască, o minciună ce se îmbrăca-n flori,
Iar eu, credulă, am înghițit fiecare frază,
Ca pe un leac ce-mi alina rănile, dar mă omora încet.
Cât m-ai folosit, cât m-ai chinuit cu dorul tău străin!
M-ai îmbrățișat cu mâinile reci, ca un vânt de toamnă,
Ți-am dat sufletul, dar tu nu m-ai simțit,
Ai jucat cu el ca pe o piesă de șah, sacrificându-l pentru o mutare.
Minciunile tale au fost ca un parfum de iasomie,
Lipsit de substanță, dar atât de dulce în aparență,
M-ai promis că ești al meu, că doar eu sunt steaua ta,
Dar ai uitat să îmi spui că erai orb la iubirea mea.
Tu nu știi cât m-ai rănit, cât m-ai sfâșiat în adâncuri,
Căci iubirea mea nu a fost decât o pradă pentru ego-ul tău,
Ai folosit-o pentru a te hrăni cu speranța mea,
Și acum mă lași să mă usuc în acest pustiit „noi” fără început.
Te-ai risipit în mulțimea lumii, fără o urmă de regrete,
Iar eu am rămas un ecou în mine însămi, pierdută, uitată,
Căci nu sunt decât un vis al unui „noi” care nu a fost,
Și mă topesc, în adâncul meu, în tăcerea unei iubiri îngropate.
Dar, în ciuda tuturor, voi învăța să mă ridic,
Să las în urmă aceste ruine ce le-ai construit cu mâinile tale,
Căci în final, tu nu mă vei auzi, nu vei ști niciodată,
Cum m-ai lăsat să ard în flăcările unei iubiri ce nu a avut nicio șansă.
